Fiecare neam are câteva locuri de închinare sfinte. Vechii evrei mergeau zeci și sute de kilometri acolo unde se afla sicriul legii, la Silo și apoi în cetatea sfântă a lui David, la Ierusalim; vechii greci luau drumul cu zilele pe jos în miez de vară către Olimpia și Delfi. Noi, românii, de când ne știm ca neam și popor – așa cum sunt alți frați latini ai noștri, așa cum sunt spaniolii și francezii și italienii în jurul acelui sfânt loc de pelerinaj de la Santiago de Compostela, de la Chartres sau Assisi –, așa cum se știu frații din Răsărit în jurul Athosului, ne știm și noi Românii mai ales atrași de acel omphalos al lumii noastre, de această matcă a neamului care este Putna, mănăstirea unde-și doarme somnul de veci Ștefan cel Mare și Sfânt în care „poporul românesc își găsise cea mai curată icoană a sufletului său: cinstit și harnic, răbdător fără să uite, și viteaz fără cruzime, strașnic în mânie și senin în iertare, răspicat și cu măsură în grai, gospodar și iubitor al bucuriilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul de aiurea și de mai sus. Și cu cât se vede această icoană mai limpede, cu cât se înțelege mai desăvârșit și se iubește mai mult, cu atâta și viitorul se vestește mai bun, căci atunci neamul merge pe drumul strămoșului cuminte” (Iorga).
Putna este Ierusalimul neamului nostru, o spunea Eminescu.
Pomenim aceste vorbe cu nespusă bucurie, dar și cu oarecare strângere de inimă pentru puținătatea operelor de exegeză pe care scriitorii și cercetătorii noștri le-au consacrat acestui loc sfânt prin veacuri. Iorga la vremea lui deplânge această puținătate. De atunci s-au scris încă lucrări, unele mai de luat aminte, dar suntem încă rămași datori. „Vor ști poeții, scriitorii de astăzi, să dea glas iubirii nemărginite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au înconjurat, și mai departe decît hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte și sfânt al celui mai mare om ce s-a ridicat dintre români? Se vor înfrăți ei înaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se va înălța liturghia recunoștinței de marile mulțimi care nu pot nici să vorbească, nici să cânte?”.
Imperativul lui Iorga, această chemare a istoricului național al Românilor, străbate până în inima noastră, a celor de astăzi. (…)
Putna este cel dintâi sanctuar central al neamului nostru devenit o permanență națională care nu-i însoțit în așezarea lui de o mitologie cu reminiscențe păgâne.
Imolările de persoane vii la temelii, despre care astăzi se știe, în urma săpăturilor arheologice, că au fost o realitate în diferite părți ale lumii, dacă sunt expresia unei vechimi și în acest sens au o valoare pe plan spiritual, nu adeveresc însă o deplină înduhovnicire, o autentică viețuire a adevărului evanghelic al întemeierii sanctuarului pe jertfa Laudei, pe jertfa nesângeroasă euharistică a bucuriei, pe jertfa rugăciunii, a Logosului întrupat în istorie.
Putna este întemeiată curat pe această jertfă. Cele câteva știri prin cronicari și orale spun limpede acest adevăr.
Ea s-a ridicat acolo unde în noapte ardeau trei lumânărele de ceară curată, la ceasul miezonopticii de priveghere.
Putna păstrează pînă astăzi arătătorul de aur al Sfântului Daniel Sihastru.
Pe acest osământ sfânt, pe această stâlpare fragilă, pe acest sâmbur de candelă mistuitoare, pe degetul săgetător și rugător al sihastrului Daniel, pustnicul sfetnic al domnitorului, se înalță cel mai sfânt sanctuar al Românilor în care au înflorit artele cele mai grăitoare peste veacuri, o școală de muzică psaltică, ateliere de broderii, o academie la un moment dat, caligrafi și copiști. Cât a ajuns până la noi prin cinci veacuri este încă deajuns să socotim – cum o fac toți cei care se ocupă de această moștenire – Putna lui Ștefan, moment de seamă în afirmarea spiritualității de tradiție ortodoxă.
Suntem după căderea Constantinopolului. Atmosfera de panică ce a cuprins Europa, aici, în lumea noastră, este convertită într-un act creator fără seamăn. Este o Renaștere în Moldova în acest sens, o Renaștere întru continuitate a tradiției care se știe apostolică.
Nu-i o ultimă înflorire a ceva ce se stinge, ci un nou răsărit cu puteri și nuanțări noi, neștiute până atunci. Iese acum la suprafață evlavia și vigoarea unei seminții care se știe tânără, mereu gata de jertfă, așa cum s-a dovedit gata de luptă cu însuși cuceritorul Constantinopolului.
Se reafirmă limpede, dogmatic se trage linia de demarcație clară față de Imperiul otoman, dar și față de tradiția occidentală în pragul reformelor.
Prin toată lucrarea sa, Ștefan cel Mare ctitorește țara din nou pe vechiul temei, dar cu vigoarea ceasului de urgie care se ivește și spre Moldova.
Se știe că în asemenea ceasuri în alte neamuri și spiritualități se lucrează la fel. Izvoarele se adună, se fac ultime sinteze, se pun noi temeiuri. Așa s-a întâmplat cu textele scripturale în vechiul Israel, în preajma captivității asiro-babiloniene, tot așa s-a întâmplat în ceasul strămutării Romei în mijlocul latinității răsăritene de către Constantin cel Mare. Căsătoria lui Ștefan cel Mare cu Maria de Mangop de neam bizantin are această semnificație; se preia o moștenire pentru a fi dusă mai departe ca spiritualitate.
Toată această finețe a spiritului, aceste frunze scumpe de aur și argint, aceste broderii înveșmântând aceste voaluri liturgice, toată această podobie în glas și port, în cuvânt și viețuire, sunt de acum atât de ale noastre, dureros de ale noastre, rămași fără mamă, fără Haghia Sophia.
Iar Ștefan după fiecare luptă înalță o mănăstire, fiecare jertfă este prilej de renaștere precum cea a păsării miraculoase.
(…)
Ioan Alexandru,
în Comori ale spiritualității românești la Putna, de Claudiu Paradais
*
Ștefan e mare pentru că-a fost smerit
Pe cât de mic se micșora întruna
De Dumnezeu să poată fi zărit
Una cu neamul pentru totdeauna.
Să intri-n inima unui popor
Cea mai strâmtă poartă dintre toate
De nu ești jertfă-n lacrimile lor
Nu-i cum pătrunde în eternitate.
Cel din urmă legământ al lui
Până astăzi încă dă putere
Să nu dați pământul nimănui
Căci prin el ținem de înviere.
Oricine va cere de la voi
Să vă lepădați de cele sfinte
Cât veți fi de prigoniți și goi
Ardă candelele pe morminte.