Anul 1940, când României i se răpesc mai multe ținuturi istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Herța), va consemna la mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români.
După ultimatumul sovietic din iunie 1940 are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord care intră astfel sub ocupația sovietică. Deși pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfântului Daniil Sihastrul și cu mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuși, în ziua de 6 iulie trupele rusești au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român. Numai hotărârea, curajul și dragostea de țară a câtorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaștere nr. 25 au făcut ca acest „Ierusalim al neamului românesc” să rămână în limitele graniței actuale.
Informații despre intenția ocupării satului Putna sosesc la statul major al Divizei 13 Infanterie comandată de generalul Dăscălescu încă din dimineața zilei de 6 iulie. Numeroși localnici au sesizat autoritățile române despre acțiunea de incitarea la revoltă a populației de către patronul fabricii de sticlă din localitate (situată în vecinătatea mănăstirii), care prin noua linie de demarcație a frontierei își vedea cea mai mare parte a forței de muncă (ce provenea din satele recent înstrăinate) în imposibilitate de a veni la lucru.
Sensibilizată de faptul că, în urmă cu câteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ținutul Herța – despre care nu se amintise nimic în ultimatul U.R.S.S. – fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 „marș galop la Gura Putnei și satul Putna care este amenințat”. În după amiaza zilei bolșevicii deja ocupaseră mănăstirea Putna, satul și zona chiliei Sfântului Daniil Sihastrul. Sosiți la fața locului după ora 20, militarii români conduși de căpitanul Ioan Tobă (Hatmanul) angajează imediat lupta cu inamicul. După luptele din timpul nopții, spre dimineață agresorii sunt dezarmați și alungați peste limita noii granițe. În documente se menționează faptul că pentru partea română aceste ciocniri au dus la rănirea a 4 ostași, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morții fiind îngropați pe malul râului Suceava, iar răniții fiind predați armatei roșii. Importanța acestui act de bărbăție și curaj al militarilor români este cu atât mai mare cu cât ținutul Herța, pierdut printr-o lipsă de fermitate și hotărâre, a rămas până astăzi înstrăinat de România. Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă granița cu pașaport ca să se poată închina la mormântul marelui Ștefan? Și oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche și broderie medievală păstrat cu atâtea sacrificii de către călugări? Comandantul grupului ce a eliberat mănăstirea Putna în acele zile fierbinți a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ținuturile Siberiei între 1948-1964. Redăm mai jos o serie de documente-mărturii, deosebit de emoționante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la mănăstirea Putna.
*
Preafericite Părinte Patriarh,
Subsemnatul Ion Tobă-Hatmanu, Lt. Colonel-pensionar domiciliat în Brașov pe str. Poarta Schei nr. 25, cu filială și creștinească supunere rog respectuos să binevoiți a cunoaște cele mai jos expuse:
În calitate de Căpitan-Comandant al Escadronului 25 Călărași mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în orașul Rădăuți-Bucovina când am primit ordin din partea Comandantului Diviziei 13 Inf. Colonel Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940 intervenit între noi și Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră și depășiri de teritoriu în dauna noastră.
Ajuns în regiunea Putna, am întâlnit un grup de țărani în frunte cu numitul Bivolaru Ilie fugiți din Putna cari mi-au spus că trupe răzlețe rusești au ocupat localitatea cu Mânăstirea cu mormântul lui Ștefan cel Mare și chilia lui Daniil Sihastrul.
Din spusele țăranilor și din informațiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără știrea autorităților superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegație de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului își vedea situația amenințată din cauza stării de spirit creată de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme care își aveau conducerea locală în orașul Rădăuți în persoana fostului Comandant legionar Iașinschi, membru în senatul legionar.
În fața acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofițerilor și ostașilor subordonați să restabilească imediat frontiera respingând efectivele sovietice pe pozițiile inițiale. Am predat apoi frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regt. 3 Grăniceri fost cu sediul în Cernăuți cum și unui pluton de vânători de sub comanda Lt. Andronic Titus.
Ajungând la concluzia că odoarele Mănăstirii, valorile de artă cum și celelalte obiecte de preț nu erau în siguranță, le-am încărcat pe toate în două mașini militare așa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940 fila 77-80 dispunând expedierea lor sub pază la Cozia.
Ele au fost astfel salvate și se află de câțiva ani din nou la Mânăstirea Putna.
Rog respectos a reține că un incident similar s-a petrecut în aceeași perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului județ Dorohoi rămase și astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitații asemănătoare, fără știrea autorităților superioare sovietice, făcută de o delegație din târgul Herța în frunte cu Dr. Max Weissman, medic veterinar și Crol Pomârleanu, negustor de manufactură.
*
În dovedirea acțiunii de mai sus aduc următoarele probe:
1. Copie-extras din Registrul Escadronului 25 Călărași cu o schiță a teritoriului încălcat și o fotografie a unora dintre ofițerii și ostașii cari au participat la acțiune.
2. Declarația săteanului Bivolaru Ilie și a călugărului pensionar Schipor Damaschin din Putna.
3. Scrisoarea fostului S.Lt. Constantinescu-Ghiocel azi pensionar domiciliat în Ploiești, str. Em. Zola nr. 2 et. I.
4. Declarația scriitorului Ion Larian Postolache fost soldat T.R. din unitate, domiciliat în București, str. A. Ipătescu 11 A.
5. Mențiunea asupra valorilor inventariate în Dos. 1/940 al Mânăstirii Putna fila Nr. 77-80.
*
Preafericite Părinte Patriarh al tuturor românilor,
Prin fapta mea nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoșești și de ostaș al Țării.
Drept aceia pentru salvarea acestui pământ, pentru salvarea acestui lăcaș, pentru salvarea acelui mormânt și pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulțumire de creștin și de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.
Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aș fi cutezat să ajung pe nici o cale în fața Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliți peste mine și peste soția mea bolnavă și prinsă în ghipsuri, mă apasă cu greutatea și cu mulțimea lor și ca să nu ne înăbușe rugăm ușurarea lor așa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înțelepciune.
Al Prea Fericirii Voastre prea supus și credincios fiu,
Ioan Tobă Hatmanu
*
Iubite părinte,
Așa cum am discutat cu dvs. în ziua de 26 aug. 74, cu ocazia vizitei ce am făcut la mormântul marelui voievod Ștefan cel Mare, vă trimit în anexă o copie după registrul istoric al Grupului de Cavalerie Recunoaștere (Escadronul 25) comandat de mine, afectat Divizia 25 Infanterie, comandată de generalul Dăscălescu, azi îngropat și cu bust memorial în cimitirul orașului Piatra Neamț.
În ziua de 6 iulie 1940 am fost informat că trupele roșii au trecut linia de demarcație stabilită prin cedarea Bucovinei de Nord, conform înțelegerii Moscova-București, în urma dispoziție arbitrare dictată de Pactul Ribentrop-Molotov; primind știrea că trupele roșii au forțat linia de demarcație stabilită prin cedarea Bucovinei de Nord, conform înțelegerii Moscova-București, în urma dispoziției arbitrare dictată de Pactul Ribentrop-Molotov; primind știrea că trupele roșii au forțat linia de marcație și au ocupat satul Putna cu mănăstirea lui Ștefan, m-am deplasat cu unitatea și am aruncat peste linia stabilită trupele roșii.
Apoi împreună cu starețul mănăstirii de atunci și câțiva călugări am îmbarcat în două camioane toate odoarele și lucrurile de preț și le-am trimis sub pază militară la Mănăstirea Cozia în primirea lui Mircea cel Bătrân.
Dacă azi mai trăiesc călugării de atunci la Mănăstirea Putna, sigur își aduc aminte de aceste evenimente.
Am lăsat o unitate însărcinată cu paza mănăstirii, până când grănicerii și-au reluat posturile. Frontiera a rămas așa până azi spre satisfacția mea și a întregului neam românesc; acum, pentru a vedea mormântul Voievodului, orice român o poate face fără pașaport.
Pentru acțiunea de mai sus, în 1947 am fost ridicat de ruși, deportat în Siberia și condamnat la 25 de ani. M-am întors în libertate în 4 aug. 1964. În urma acestei acțiuni generalul Dăscălescu comandantul deviziei mi-a dat numele de Hatmanu. Și azi mă numesc Ion Tobă Hatmanu.
1 oct. 1974
Cu plecăciune părinte stareț,
Lt. col. Rv. Ion Toba Hatmanu
*
Dragă Nea Ionică,
Mi-ai cerut o declarație asupra acțiunii Grupului de Cavalerie nr. 25 Cercetare al Diviziei 13 Infanterie, desfășurată în iulie 1940, când unitatea noastră a salvat satul Putna, mănăstirea Putna cu mormântul lui Ștefan cel Mare și toate odoarele și valorile de artă ale Sfântului Locaș, expediindu-le sub pază militară tocmai la Cozia, în Râmnicu Vâlcea celuilalt ctitor de țară, Mircea cel Bătrân.
Te va surprinde, cred, răspunsul meu. M-am gândit în fel și chip și iată hotărârea mea.
Nu pot să dau o astfel de declarație și aceasta pentru mai multe motive:
Nu-mi este clar scopul demersurilor ce vrei să întreprinzi, adică nu știu la ce îți va folosi declarația mea.
Vrei o decorație în plus? Nu ai destule, pentru faptele d-tale de arme? Ce mai contează încă una?
Ai cumva o pensie prea mică și speri poate într-o majorare a ei? Mă îndoiesc că vei reuși. Nici eu nu am alte venituri, eu și soția, decât pensia mea de 1400 lei (mai exact 1390+7) după 32 de ani de muncă. Din suma asta, numai pe medicamente cheltuim lunar peste 400 de lei, fiind amândoi bolnavi (cardiaci și pulmonari). Dar ne resemnăm fără a ne plânge, ne descurcăm cum putem.
Poate urmărești ca actul nostru să fie consemnat în istorie?
Nu cumva demersul ce vrei să-l faci ar putea fi socotit inoportun?
Dragul meu prieten și stimatul meu Comandant, istoria se scrie de învingători, care au totdeauna dreptate. Învinșii n-o scriu, ei o țin minte, așa cum știu ei că a fost, iar dacă uneori o scriu, trebuie să țină seama ca scriptura lor să nu supere pe cei tari, pe învingători.
Anul acesta la 10 ianuarie, toată suflarea românească, aniversând o jumătate de mileniu de la lupta de la Podul înalt – Vaslui, a evocat chipul, măreția și strălucirea Domnului Ștefan cel Mare. Câți știu însă, câți mai sunt în viață din cei care știu că mormântul Marelui Voievod a fost menținut în granițele României pentru că o unitate militară română – Escadronul nostru de Cavalerie! – a apărat această frântură sfântă din pământul care a fost totdeauna al nostru și niciodată al altora? Dacă nu era Căpitanul Ioan Tobă granița de nord ar fi arătat acum altfel, iar mormântul lui Ștefan Voievod în altă țară.
Pentru noi acțiunea noastră din zilele 6-7 iulie 1940 reprezintă onoarea și mândria vieții noastre. La vârsta la care am ajuns – 67 de ani – trăiesc cu aceeași intensitate dramatismul ceasurilor hotărâtoare de atunci și fericirea de a fi reușit. Nu este asta o mare răsplată?
Vrei o recunoaștere oficială? Singura recunoaștere a meritelor noastre – și cred că va rămâne singura într-adevăr – a fost lauda Generalului Dăscălescu, Comandantul Diviziei 13 Infanterie, care, vădit, mișcat (îți amintești) ne-a spus „Bravo băieți! Fapta voastră va rămâne în istorie”. Apoi n-a mai putut continua și ne-a îmbrățișat având lacrimi pe obraz, el luptătorul călit în două războaie mondiale!
În istorie, acțiunea noastră nu se află consemnată. Dar nici nu trebuie să avem asemenea ambiții. Câți nu și-au așezat oasele ca temelie de susținere a patriei? Cine sunt ei, cine știe de ei? Dar se știe că fără lupta și jertfa lor nu mai existam pe harta lumii.
Viața unei națiuni, permanența unui popor – astea le fac mulții și marii anonimi, chiar dacă pomenește numai numele câtorva comandanți!
Și un ultim motiv pentru care nu dau declarația (ține-te bine, s-ar putea să nu mă recunoști, în cele ce urmează):
Mi-e teamă (da, teamă!), că declarația mea va fi interpretată tendențios, răstălmăcită și să fim bănuiți de atitudine… anti-sovietică (culmea, acum când suntem aliați!). Noi n-am făcut atunci altceva decât să apărăm un colțișor de țară, în care se afla cel mai scump osuar al neamului românesc. Și n-am făcut-o împotriva „sovieticilor” (nici nu prea știam noi pe vremea aia ce înseamnă), ci contra unor formații militare ce trecuseră și linia nouă a frontierei stabilite de comisia româno-rusă.
(Doamne, cât am sperat – și mai sper –, cât am crezut – și mai cred – că U.R.S.S. va face gestul măreț de a ne restitui teritoriile luate! Ce sublim ar fi să ne spună: Vi le-am luat atunci pentru a preîntâmpina expansiunea nazistă și pentru că eram dușmani. Dar acum, de amenințarea nazistă s-a ales praful, iar voi nu ne mai sunteți dușmani. Acum sunteți aliații noștri, mai mult, ne sunteți prieteni; și mai mult, faceți parte împreună cu noi, din marea familie a popoarelor comuniste, sau care luptă pentru comunism. Luați-vă înapoi ceea ce este al vostru! Dar acest fapt nu s-a întâmplat. Păcat! Păcat că statele, puterile mari, nu sunt capabile de gesturi mari!)
Am dat după 1948, zeci de autobiografii. Pe toate le-am completat corect, cinstit. N-aveam ce să ascund. Dar n-am pomenit în niciuna despre salvarea Putnei, tocmai pentru a evita urmări nedrepte, nemeritate. N-aș vrea ca tocmai acum, când mă aflu în așa-zisa „vârstă a treia”. să-mi pierd liniștea de care am atâta nevoie.
Să nu mă consideri laș! Știi că nu sunt: altfel, nu mă numeai pe mine comandantul plutonului de avangardă. Dar acum am obosit, am îmbătrânit, am devenit prudent.
Dragă Nene Ionică și domnule Comandant, te rog să-l ierți pe prietenul și ajutorul de Comandant că nu-ți dă declarația cerută.
În speranța că nu te vei supăra și nu vei păstra vreo amărăciune, vreo decepție, te îmbrățișez cu aceleași sentimente de prețuire și prietenie pe care numai frăția de arme le poate da.
Ploiești, 10 feb. 1975
Ghiocel Constantinescu
*
Stimate părinte Stareț,
Deși nu am primit răspuns la ultima scrisoare, vă trimit în anexă textul care va fi săpat pe placa comemorativă ce doresc să o așez pe zidul exterior al Mănăstirii și vă întreb dacă sunteți de acord cu acest text.
Cu aceleași frumoase sentimente de afectivitate și prietenie, Lt. col. r. Ioan Tobă Hatmanu
Salvatu-s-a și Păstratu-s-a în granițele țării noastre acest Sfânt Locaș, cu mormântul Marelui Voevod ȘTEFAN, precum și cu odoarele de preț, în ziua de 7 iulie 1940, de către Escadronul 25 Cavalerie -Focșani, comandat de Căpitanul de Cavalerie Ion Tobă – Hatmanul și subalternii săi:
Sublocotenent Rez. Ghiocel Constantinescu
" Nicolae Stănescu
" Ion Vasilescu
Sergent Constantin Grosu
Fr.T.R. Traian Comănescu
Fr.T.R. Ion Larian Postolache
Stareț al Mănăstirii fiind Arhimandrit Veniamin Grigoraș
Spre aducere aminte generațiilor de azi și de mâine.
*
DECLARAȚIE
Subsemnatul Protosinghel Grigoraș D. Veniamin, fost stareț al mănăstirii Putna din 1935 până în 1942, declar prin prezenta următoarele:
La primele zile ale lunii iulie 1940, probabil printr-o eroare, ostașii sovietici răzleți au trecut în grup peste frontiera stabilită pe baza actului din 28 iunie 1940 între noi și URSS și au ocupat satul Putna, cu mănăstirea, cu chilia lui Daniel Sihastru și mormântul lui Ștefan cel Mare.
Un ofițer român din Grupul de Cavalerie împreună cu ostași și alți ofițeri pe care îi comanda a apărut în comună și a împins înapoi pe ostașii sovietici, eliberând mănăstirea.
După aceia mi-a dat concursul pentru expedierea odoarelor mănăstirii și lucrurilor de preț, cari datorită vremurilor tulburi erau în pericol. Ne-au dat și alimente pentru călugări.
Drept care dau prezenta declarație azi 19 martie 1975.