Ctitor de țară și păstrător de datini, chipul lui Ștefan cel Mare se ridică peste crestele veacurilor, nimbat de sfințenie.
Și, cu trecerea vremii, el se arată tot mai netrecător. Și nu este o închipuire și nici plăsmuire de basm. Este viu, este aievea chipul strălucitor de luceafăr al Marelui Ștefan.
Lespezile funerare de la Putna nu l-au putut cuprinde și nici țintui pe loc. Ele mărturisesc doar că crugul vieții lui pământești s-a înnădit acolo pe crugul veșniciei.
Este atât de adevărat acest lucru, încât se înșiră între cele pe care, dacă nu le vom mărturisi noi, pietrele le vor striga.
Pretutindeni de-a lungul și de-a latul Moldovei, firul vieții și al istoriei se toarce din moștenirea lui. Și după moarte, ca și pe când era în viață s-a întâmplat cu el, așa cum spune cronicarul Ureche: „Unde nu cugetai, acolo îl aflai”.
De după movile, din sprâncene de munte ca și din colbul drumurilor mari de țară, parcă se desprinde figura lui în fruntea norodului în tropote de cai.
Și, ori de vine de la Valea Albă, ori de vine de la Podul Înalt, ori de vine de la Putna, ori de se repede din Suceava la hotare, ori de trece spre Ardeal, ori de pogoară spre Țara Românească și spre mare – el domină spațiul nostru istoric și este atât de viu în peisajul moldovean, ca nici o altă stihie.
Pasul său biruitor, îndrăzneț și sigur, s-a imprimat și îl simți pe scările cetăților, pe drumurile târgurilor și satelor, pe potecile munților și pe lespezile bisericilor.
Sub bolțile sfintelor lui ctitorii mănăstirești și bisericești, a răsunat glasul rugăciunilor sale iar din turnurile acelorași așezăminte s-a auzit, de atâtea ori, chemarea lui la oaste, la luptă pentru patrie și lege. Ecoul lor se aude și acum.
Dragostea de țară, de glia strămoșească, destoinicia războinică și iscusința politică nu i-au fost egalate decât de evlavia pe care i-o mărturisesc nenumăratele sale ctitorii religioase.
Îmbinând virtuțile patriotice pe care le-a dovedit în gradul cel mai înalt, cu o rară vrednicie creștină, Ștefan cel Mare s-a jertfit deopotrivă pentru țară și pentru credință.
Cu înflăcărată dragoste de moșie și cu nezdruncinată încredere în ajutorul și oblăduirea cerească, el a înfrânt potrivnicii și coloșii pe care numai oștile îngerești le-ar fi putut învinge.
La răscruce de veacuri și de mari vrăjmășii, lovit de nenumărate ți cumplite suferințe personale prin pierderea atâtor copii și a două soții și în bătaia valurilor mișcate de avalanșa musulmană, ce se prăvălise de la 1430 – 1453 peste sud-estul Europei, Ștefan a stat drept în toate furtunile, nu și-a pierdut niciodată nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu și a făcut să cadă cu sunet toate potrivniciile care ne amenințau pământul strămoșesc și credința creștină.
Pentru măreția faptelor sale de apărător al patriei și al credinței, poporul român de pretutindeni i-a durat în conștiința lui un altar, un monument mai trainic decât toate pietrele și metalele. Prin acest monument nepieritor, închegat din virtuțile străbunului Ștefan, el a fost ridicat în cinstire deasupra multor chipuri de cuvioși părinți și așezat în rândurile sfinților apărători și ocrotitori ai dreptei credințe.
Până astăzi, istoria nu ne-a păstrat amintirea unui domnitor, care să-și fi mărturisit evlavia prin atâtea ctitorii religioase prin câte și-a dovedit-o Ștefan cel Mare.