De mică am crescut printre băieți. Am un frate cu doi ani mai mare, iar marea parte a copilăriei am petrecut-o cu el și prietenii lui, majoritatea băieți. Apoi, în facultate, la Politehnică, am fost patru fete în grupă, printre 21 de băieți. Celelalte grupe din alte serii stăteau și mai prost la acest capitol. La masterat și doctorat am plecat în țări străine, unde am dat de și mai puține fete. De multe ori eram singura fată în grupul de prieteni.
Fratele meu obișnuia să îmi dea sfaturi, iar eu aveam încredere în el și îl ascultam mai temeinic și decât pe părinții mei. Când aveam 12 ani mi-a zis să am grijă de mine, să nu mă culc cu vreun băiat înainte să mă căsătoresc. Pentru că doar așa îmi voi da seama dacă un băiat ține cu adevărat la mine. Atunci nu am înțeles prea multe din sfatul lui, însă obișnuiam să ascult de el și am pus acest sfat la inimă. Am crescut apoi cu această dorință. La maturitate am început să înțeleg mai bine, însă de-abia după ce m-am căsătorit cred că am înțeles acest sfat complet. Și nu m-am căsătorit la 12 ani. Nici la scurt timp după. M-am căsătorit când aveam 29 de ani, virgină.
Dacă până la 18 ani eram copilă, iar „prieteniile” erau și ele copilării, după 18 ani am început să am relații mai serioase. Și nu o dată aveam de ales între o astfel de relație sau a rămâne în continuare virgină, așa cum îmi doream. La 18 ani, a fost prima oară când am fost pusă într-o astfel de situație: fusesem împreună cu un băiat, iar după câteva luni el își punea problema dacă este cazul să începem o relație. Evident, conceptul de relație era diferit pentru mine și pentru el. Am ales să nu încep o astfel de relație.
Inițial mă fâstâceam și ocoleam să menționez despre alegerea mea, fiindu-mi rușine, dar de cele mai multe ori nu puteam aștepta prea mult și trebuia să explic că nu, nu îmi doresc să îmi încep sexualitatea în afara căsniciei. Mai târziu mi-am dat seama că nu aveam de ce să mă rușinez, ba din contră, a fost un bun criteriu care m-a ajutat să filtrez băieții care urmăreau doar asta. Așa că mai apoi am căutat să fiu sinceră cu mine, cu băiatul din fața mea și să spun deschis despre alegerea mea de la început. Un băiat care nu ar fi apreciat acest lucru ar fi fost clar incompatibil și nu avea rost să mă complic degeaba. Iar balta era plină de astfel de pești.
Am întâlnit, însă, foarte mulți băieți care apreciau acest lucru. Și nu erau toți mergători la biserică, din contră. Unii apreciau acest lucru suficient de mult încât să fie dispuși să aștepte, iar alții mă admirau de la distanță. Alții, însă, credeau că este o naivitate care probabil îmi va trece dacă mă îndrăgostesc. Unii au pus și pariu: care reușește să se culce primul cu mine. Iar alții nu puteau concepe o astfel de relație „platonică”.
Bineînțeles că am fost și îndrăgostită și uneori mi-a fost greu să fac aceste alegeri. Am avut momente de cumpănă, de îndoială și deznădejde. Alteori mi-a fost ușor să înțeleg că e mai bine așa. Atunci când puneam la îndoială alegerea mea, plecând urechea la așa-numitele „sfaturi”, mereu am găsit sprijin și putere să merg mai departe. În interiorul meu, mereu am știut cum e mai bine și că ceva mai bun mă așteaptă. Atunci când mi-a fost mai greu, am simțit că această luptă merită osteneala. Și așa a fost!
În toate aceste situații eu am fost cea care a avut de câștigat, și am câștigat. Am văzut relațiile cu suficient pragmatism și am căutat să fiu demnă când intru sau când ies dintr-o relație. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit acest lucru. Multe fete cred că îl vor pierde pe băiatul cu care sunt dacă nu se culcă cu el. Însă, de fapt, ele vor câștiga un băiat mai bun. Castitatea te face să-l afli pe cel mai bun! Faptul că nu am renunțat la ce aveam mai de preț, fecioria mea, mi-a dat suficient pragmatism să înțeleg unde nu era iubire, mi-a dat suficientă putere să renunț la astfel de relații și mi-a dat nădejde că da, îl voi găsi pe Făt-Frumos. Ceea ce unii consideră a fi emancipare supune de fapt femeia, pentru că renunță la ce are mai de preț; practic, pierde puterea de negociere.
Am avut și prietene care au cedat și au avut de suferit. Tot ce părea o poveste de vis se transforma într-o banalitate dureroasă mai târziu. Și de cele mai multe ori, băieții cu care își pierdeau fecioria nu erau aceia care țineau la ele și la relația cu ele. Pentru că dragostea nu merge niciodată dincolo de voința și alegerea noastră.
Când l-am cunoscut pe soțul meu nu a fost nevoie să îi explic de ce am făcut această alegere. Însă l-a surprins, într-un mod pozitiv, evident. Nu a crezut că în ziua de azi mai sunt și astfel de fete. Și, deși simțeam încă de la început că este al meu și în sfârșit l-am găsit, am simțit relația noastră cu adevărat împlinită și desăvârșită după Taina Cununiei.
Îi încurajez pe toți să ducă această luptă pentru că merită toată osteneala. Fetelor, nu vă pierdeți puterea de negociere, iar băieților, dacă găsiți astfel de fete, să nu le dați drumul!