Celui care intră în viață îi este ușor să nu vadă valoarea experienței, să creadă că lumea începe cu el. Și nu greșește întru totul, căci dacă doar el ar fi existat pe lume, Mântuitorul Hristos s-ar fi întrupat pentru el.
Ușor îi este celui matur să uite cum gândea cu 20-30-40 de ani în urmă. Și nu greșește întru totul, căci mereu privim înainte.
Paginile următoare surprind câteva elemente din ce așteaptă și ce nu așteaptă tinerii de la maturi, maturii de la tineri, și, în final, ceva din experiența despre educație ca efort continuu de cunoaștere și iubire în Dumnezeu a doi părinți de adolescenți.
Există, cu adevărat, o unică soluție a „conflictului între generații”. Să stea față în față, dar nu numai unul cu altul, ci și fiecare cu Domnul Hristos, Care este și Fiu desăvârșit al Tatălui, și Educatorul desăvârșit al umanității. Privind la El, fiecare, tânăr sau matur, va avea o oglindă în care își va da seama care este vocația vârstei lui și cum și-o poate împlini.
Să mă simt motivat
Care sunt lucrurile importante în viață pentru tine?
Școala, familia și apoi restul lucrurilor. Îmi doresc să am familia mea.
De obicei tinerii de vârsta ta vor să se distreze, nu vor să aibă o familie.
Poți să te distrezi și cu persoana iubită, cu prietenii.
Ce așteptări ai de la profesori?
Nu am alte așteptări pentru că sunt destul de indulgenți până acum. Spre surprinderea mea nu sunt răi, sunt OK.
De la părinți ce așteptări ai?
Să mă crească, să mă țină la școală, să mă ajute, să mă înțeleagă, să mă iubească.
Lucrurile acestea se întâmplă acum?
În mare parte da; mama este o luptătoare.
Ce ai curaj să le spui părinților?
Mama a devenit cea mai bună prietenă a mea. Nu pot să îi spun chiar tot însă îi spun aproape tot, mai stilizat.
Nevoia aceasta a fost a ta sau a ei?
A mea; eu trebuie să povestesc, să mă descarc. Mama nu este ca o fată de vârsta mea ca să îmi dea sfaturi, dar îmi spune ce crede ea că ar fi mai bine. Ne mai și certăm, însă ne trece.
Elevă la școala postliceală, 19 ani
*
Ce așteptări ai de la profesorii tăi?
De la profesori mă aștept să-și facă treaba, ceea ce și fac în liceul acesta. Sunt implicați, au pasiune pentru ceea ce fac. Asta aștept eu de la profesori: să mă facă să mă simt motivat, să facă ce are el de făcut și să fie corect.
Care este modelul tău?
Tata, mama, unchiul meu, mătușa mea. Am început cu persoanele cele mai apropiate – ele îmi vin prima dată în minte când mă gândesc la un model.
Elev de liceu, 18 ani
*
Ce ai curaj să le spui părinților?
Acum, cred că orice. M-am apropiat mai mult de ei în privința aceasta decât atunci când eram mai mică, în liceu. Mă temeam că mă ceartă din cauza absențelor, dar acum chiar le spun tot.
Ce nu ai curaj să le spui părinților?
Cred că aș ezita dacă aș avea niște probleme mai grave, dar până la urmă tot le-aș spune, pentru că am început să gândesc la modul „Ce poate să se mai întâmple? Ce mai poate să îmi facă? Mă dojenește sau mă ceartă, însă în final tot trebuie să îmi dea un sfat. Dacă nu mă ajută ei, părinții mei, nu știu cine ar putea să mă ajute”. Am patru frați, și cu ei sunt la fel de deschisă. Dacă nu apelez la părinți, pot oricând să apelez liniștită la ei pentru că sunt sigură că mă ajută, măcar cu un sfat dacă nu pot altfel.
Ce model ai?
Nu pot să spun că este modelul perfect, dar de mama, de exemplu, îmi place foarte mult pentru că este o persoană puternică. Doar dacă stau și mă gândesc prin câte a trecut în viață… Ea la 20 de ani o avea deja pe sora mea. Eu la vârsta mea nu am un job stabil, nu sunt în stare să mă îngrijesc pe mine, ba să mai am și un copil. Sunt și alte vremuri, însă nici eu nu mă simt capabilă.
Apoi profesorul cu care am dat licența și cu care în prezent îmi dau dizertația mi se pare un om extraordinar, m-a ajutat foarte mult. Are o relație onestă, dar și caldă cu studenții, pentru că este foarte calm, gândește foarte bine ceea ce spune și este sincer.
Care sunt lucrurile importante pentru tine? Ce apreciezi tu în viață?
În primul rând apreciez sinceritatea și încrederea.
Studentă la master, 23 ani
Nu poți să aplici o rețetă
Cum i-ați ajuta pe elevi să-și dezvolte o personalitate armonioasă?
În primul rând i-aș îndruma să ia cuvântul, să ia atitudine, să aibă inițiativă. Apoi aș încerca să fac cât mai multe activități ca să îi pun fiecăruia în valoare calitățile, dar pentru asta trebuie să găsim deschidere și din partea lor, să-și dea din timpul lor ca să se implice în alte activități decât cele presupuse de școală.
Profesoară de Limba franceză
*
Ce îi caracterizează pe elevii din ziua de azi?
Am lucrat cu elevi din toate clasele și o trăsătură generală este că sunt destul de agitați, nu se concentrează ușor. Au alte activități asupra cărora să-și canalizeze atenția: jocuri pe calculator, internet, mai puțin cărțile și lucrul acesta cred că le afectează și situația la învățătură. Sunt copii deștepți, au mintea deschisă de mici către lucrurile prezentate prin mass-media și mai ales prin internet, au acces la foarte multe informații, dar nu prea știu să le organizeze, să le folosească în interesul lor. Au potențial, dar cred că nu este bine canalizat spre ce îi preocupă pe ei la vârsta aceasta, spre învățătură.
Cum înlesniți comunicarea cu ei?
Nu avem timp la școală ca să stăm de vorbă cu ei cât ne-am dori. Sunt copii care au probleme în familie, au probleme sentimentale și, chiar dacă nu ești diriginte, încerci să vii în întâmpinarea elevilor, pentru că nu-i tratăm ca pe niște subiecți ai învățământului; ei sunt totuși oameni, așa cum suntem și noi. Dacă la un moment dat este supărat sau are o problemă, este bine să-i arăți și tu o latură umană și că există comunicare între profesor și elev.
Nu trebuie să se simtă presați în vreun fel în alegerile lor. Noi doar îi sfătuim, le arătăm care sunt riscurile dacă adoptă niște căi pe care noi, adulții, le considerăm greșite.
Profesor de Religie
*
Avem clase eterogene, fiecare cu nevoia sa și cu individualitatea sa, și nu poți să aplici o rețetă. Trebuie să luăm în considerare și relația cu familia, și relația cu comunitatea; sunt foarte mulți factori care determină educația, așa că trebuie să fii un profesor bun ca să îi îndrepți copilului conduita către o anumită țintă. De exemplu, fosta mea generație, o clasă de băieți cu un comportament foarte vioi. Acum sunt studenți, s-au realizat, și-au luat bacalaureatul cu destule lupte la momentul respectiv, i-am ajutat să depășească anumite momente de criză.
Cum?
Am stat foarte mult de vorbă cu ei.
Generația aceasta, pe ansamblu, cum vi se pare?
Un pas înainte, categoric.
Profesoară de Limba română
*
Ca profesori, cel mai important mi se pare să rămânem cu adevărat oameni și să fim pentru elevi niște modele demne de urmat, niște persoane cu care ei pot rămâne într-o relație mai mult sau mai puțin apropiată, cineva la care pot veni, mai târziu, când „au intrat” în viață, și cu care pot discuta despre provocările ei.
Profesor de Limba franceză
Copiii, oglinda părinților
Copiii sunt ceea ce au văzut la părinții lor, sunt un fel de oglindă a lor. Este adevărat că fiecare copil are de la Dumnezeu o zestre genetică, dar aceasta este o potențialitate pe care tu, ca părinte, ești chemat să o modelezi.
Conflictul între generații vine tocmai din refuzul de a-ți accepta chipul pe care îl vezi în oglindă. Ca părinte, refuz să accept că modul în care se comportă copilul meu mi se datorează și mie, felului în care l-am educat, a ceea ce am făcut sau n-am făcut. De cealaltă parte, fiecare generație repetă refrenul: părinții sunt perimați, idealizează lucruri care s-au întâmplat în vremea lor. Această respingere face parte și din spiritul vârstei, și din duhul vremii.
Pentru a răspunde eficient, părinții trebuie în primul rând să se roage. Unde merg, ce fac, ce văd, ce ascultă copiii – toate se înlănțuie, toate au o influență și le putem controla mai mult sau mai puțin. Când întâlnim lucruri care ne depășesc posibilitatea de influență, nu ne rămâne decât să cădem în genunchi și să-L rugăm pe Dumnezeu să Se milostivească.
În fața copiilor putem ceda uneori, pedagogic. Soția mea are mai mult tact și reușește să aplaneze unele situații mai ușor, găsește soluții mai bune și îmbină cedările cu mâna de fier. La vârsta critică a copiilor, de multe ori aparenta cedare înseamnă un câștig pe termen lung. Dar nu în lucruri esențiale, nu în lucruri care ar vătăma.
Cu ajutorul lui Dumnezeu am scos de vreo cinci ani televizorul din casă. Senzația copiilor că vor fi marginalizați, că nu sunt la curent cu ceea ce ar fi la televizor este falsă. Este atât de mare oferta de la televizor încât, dintr-o clasă de 25 de copii, fiecare poate să se uite la un alt program, iar faptul că nu te-ai uitat nu se observă. Pentru băieți este mai acut, pentru că ei comentează meciurile de fotbal. Le-am dat voie să le asculte la radio și să facă un exercițiu de imaginație, căci comentatorul descrie totul cu lux de amănunte, și astfel pot comenta apoi cu prietenii. Lucrurile acestea nu sunt folositoare, dar nu sunt nici nocive dacă nu depășesc o anumită limită. Va rândui Dumnezeu să le treacă curiozitățile acestea benigne.
Fiecare părinte are metoda lui de a-și apropia copiii. Cred că un părinte bun trebuie să aibă dragoste părintească cu toată deschiderea, să fie sincer, să fie constant în atitudine și să nu fie mincinos: dacă zice da, e da, dacă nu, e nu. Mila să se împletească cu dreptatea și să fie covârșită de dragoste, dragoste care să vrea binele copilului. Ar trebui să Îi cerem lui Dumnezeu înțelepciune, să îi lăsăm să ia de aici și de dincolo câte un pic și să îi păzim de lucrurile rele petrecând mult timp cu ei, vorbindu-le. Soția mea face cercuri de discuție în fiecare seară cu fetele, stă de vorbă cu ele câte un ceas și două.
Sprijinul duhovnicului este vital. După Dumnezeu vine duhovnicul. Dacă nu ar fi rugăciunile lui, știute și neștiute, și asistența lui săptămânală, ar fi mult mai greu. Uneori numai o privire sau o tăcere de-a duhovnicului este de mare folos.
Dr. Valeriu Gavrilovici
Mamă de adolescent
Într-un târziu, fiul meu a ajuns acasă. A intrat ca o vijelie, s-a descălțat și a trecut ca o furtună spre camera lui. Îl salut, și izbucnește:
- Nici n-am intrat bine în casă și ai și început? Ia mai scutește-mă cu lozincile tale! și alte cuvine pe care, slavă Domnului, le-am uitat.
A intrat în camera lui, trântind ușa de am auzit sărind varul dimprejur. Mi se urcase sângele la cap. Copilul pe care m-am străduit să-l educ până la vârsta adolescenței! Dacă aș fi auzit toate cuvintele acestea rostite de un copil străin… Sper să nu-l fi auzit vecinii, sunt niște oameni atât de fini! Am încercat să dau tot ce am considerat mai bun copilului acestuia și acum uite în ce hal se poartă! Au dreptate bunicii să spună că este scăpat din mână, că trebuia să fi fost mai severă! Gata! De-acum îi tai toate plăcerile, trebuie să-l pedepsesc! Mă liniștesc și merg la el să-l pun la punct; nu se mai poate, a depășit orice măsură!
Copilul ăsta nu mai are pic de bun simț sau respect? Anturajul în care îl știu este format din copii buni. Numai la școală să nu fi fost racolat de cine știe cine… Că tot am citit de curând că se comercializează droguri și în școlile de elită. Doamne! Sper că nu a ajuns chiar până acolo! Mai ieri i-a răspuns bunicii lui, când îi vorbea despre generația ei: „Nu ți-aș dori să fi trăit în generația mea”. Poate copilul ăsta are probleme! Mai bine merg să-i vorbesc deschis.
Mă ridic, bat la ușa lui și intru. Era în pat, citea o carte.
- Se poate? și mă așez lângă el. Puiul mamii, ai vreo problemă? îl întreb pe un ton calm, ca și cum nimic nu se întâmplase.
- Nu, de ce crezi că aș avea? îmi răspunde la fel de calm.
- Te rog, dacă ai vreo problemă, să-mi spui. Fac tot ce îmi stă în putere să te ajut atâta vreme cât îmi spui adevărul.
- Mulțumesc, dar nu-i cazul. Scuză-mă, acum vreau să citesc.
Am plecat roasă de gânduri, închizând ușa în urma mea. Lacrimile mi se rostogoleau pe obraz. Poate dacă ar fi avut un frate sau o soră era altceva, dar – vorba mamei –, dacă te-ar fi părăsit soțul fără să se uite înapoi nu cu un copil, ci cu doi, cum te-ai fi descurcat?!
Și dacă nu l-aș fi dus pe la mănăstire, la duhovnic, de când avea șapte ani! Da, dar înainte, când tu, suflete, erai departe de Domnul? Da, dar până a avea fiul tău șase ani nu l-ai dus la nici o biserica în afară de botez, nici la slujbe, nici să-l împărtășești! Avea dreptate părintele Arsenie Boca când spunea că fiii se educă din pântece. Dacă nu le-am păzit la vreme pe ale Domnului, acum trebuie să plătesc. Mai rău este că plătește el, fiul meu…
Când îmi amintesc cât de dulce era copilul acesta când era mic; era bucuria casei. Cum ar fi fost și cei care ar fi putut fi născuți, dar care nu au avut șansa lui. Doamne, ușurează-l pe fiul meu și dă-mi mie să ispășesc păcatele mele și ale neamului! Doamne, ajută-mă, ajută-ne! Și în minte mi-a apărut parabola fiului risipitor. Ce a făcut bietul tată? A dat fiului tot ce i-a cerut, știind prea bine unde pleacă. Cu ce inimă a făcut-o, parabola nu mai spune. Dar cert este că în loc să-i vorbească fiului său despre Dumnezeu, i-a vorbit lui Dumnezeu despre fiul său.
Iar tu, suflete, ai și exemplul femeii cananeence. Strigă, roagă-te, plângi păcatele tale, iar Domnul, ca un milostiv, îți va dărui la bună vreme toate cele de folos!...
După câțiva ani, stând la o discuție liberă cu fiul meu, deodată îmi spune: „Mami, îți amintești când mă întrebai ce am, ce-i cu mine? Ei bine, nici eu nu știam ce-i cu mine…”
Am avut de ales între a-l pedepsi pe fiul meu și a-l iubi. Instinctiv am ales să-l iubesc, să-l înțeleg. Simțeam că toată sămânța aruncată va rodi la vremea cuvenită. Așa ne-am primit amândoi lecția.