Modelul, o entitate vie Adrian Alui Gheorghe

Tipărește Cuprins Articolul anterior Articolul următor

Criza de modele este cea mai gravă dintre toate crizele care se manifestă în lumea noastră românească. Modelele autentice, cele care reprezentau valoarea, cultura și moralitatea, au fost înlocuite, în mare parte, de noile modele, niște surogate. Hoția nepedepsită, „descurcăreață”, este mai apreciată decît munca pe brînci pentru escaladarea unui „Everest cultural”. Andrei Pleșu, într-un eseu, „Obscenitatea publică”, spune că: „împestrițarea de azi a realităților autohtone are o iritantă dimensiune obscenă, adică o strânsă afinitate cu psihologia nerușinării: nerușinare în politică, nerușinare în publicistică, nerușinare în moravuri, în comportamentul public, în discurs, în modul de a (nu) gândi. […]. E vorba de o nonșalanță fără criterii de exhibiționism agresiv, de o suspensie generalizată a valorilor și a bunei cuviințe. E vorba de disoluția sfielii, a scrupulelor, a oricărei cenzuri interioare. Rezultatul e un peisaj în același timp hilar și dramatic”.

Situația nu e nici nouă, nici nu este specifică doar lumii noastre. Guénon remarca în Criza lumii moderne că „nimic și nimeni nu se mai află astăzi la locul cuvenit; oamenii nu mai recunosc nicio autoritate efectivă în ordinea spirituală și nicio putere legitimă în ordinea temporală; «profanii» își permit să discute lucruri sacre, să le conteste caracterul și chiar existența; inferiorul a ajuns să judece superiorul; ignoranța impune limite înțelepciunii; eroarea biruie adevărul; omenescul se substituie divinului; pământul deține mai multă importanță decât cerul; individul se proclamă măsura tuturor lucrurilor și pretinde să dicteze universului legile plămădite de propria sa rațiune, slabă și supusă greșelii”.

Și asta unde și cînd se întîmplă? Ne-o spune tot un francez, Jean d’Ormesson, care a adus un cuvînt nou în dicționarul Larousse al limbii franceze, inaptocrația. Ce este inaptocrația? E atunci când „… un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleși de către cei mai incapabili de a produce, și care împreună cu ceilalți membri ai societății, cei mai puțin în stare să se întrețină singuri sau să se realizeze, sunt recompensați cu bunuri și servicii care au fost plătite prin confiscarea avuției și muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă”. Omul devine, astfel, un produs etichetat, „cipizat”, cu termen de folosire determinat.

Avem, astfel, non/democrație, non/etică, non/vorbire, non/literatură, non/iubire. Subminarea modelelor familiale tradiționale nu este o simplă influență a subculturilor de împrumut asupra culturii tradiționale, ci este mai mult un act de „autosabotare” care privește dinamica familiei mergînd pînă la dispariția acesteia. Excepțiile, pe fondul „politicii corecte”, au ajuns să fie determinante în societate, iar minoritățile, de orice fel, să dicteze majorității printr-o riscantă răsturnare a sensurilor democrației, a valorilor consacrate. Scoatem din manuale, din spațiul public, din muzee valorile autentice și le înlocuim cu surogate. Ne negociem istoria. Dumnezeu a fost înlocuit de un „Big Brother” obscen care veghează ca vulgarizarea socială și morală să se înfăptuiască după fanteziile care exced logica și chiar bunul simț. Dar într-un sistem definit prin „inaptocrație” orice este posibil.

Însuși Francis Fukuyama, cel care întrevedea „sfîrșitul istoriei”, se întreabă în altă carte a sa, Marea Ruptură: „Ne este oare sortit să alunecăm pe panta unor niveluri tot mai înalte ale dezordinii sociale și morale sau avem motive să credem că ruptura este doar un fenomen trecător și că SUA și alte societăți care s-au confruntat cu ea vor reuși să se remodeleze? Iar dacă remodelarea va avea loc, ce formă va lua? Se va petrece spontan sau va fi nevoie de intervenția guvernului prin politici publice? Ori poate că trebuie să ne așteptăm la un fel de renaștere religioasă – imprevizibilă și, foarte probabil, incontrolabilă – care să reinstaureze valorile sociale?” Cred că aici trebuie revăzută chiar și funcția socială a credinței, așa cum o definea Voltaire, care spunea la un moment dat: „Dacă eu aș susține că nu există Dumnezeu, sluga mea m-ar înjunghia la noapte”.

Întoarcerea la morală este esențială, și asta prin redefinirea modelelor, prin recîștigarea teritoriilor culturale pierdute. Globalizarea nu mai e un pariu cîștigat de o omenire gregară, ci va fi cu adevărat un succes cînd va fi repusă „persoana” în miezul evoluției, iar educația va redeveni un vector al evoluției. „Valorile românești” versus „valorile europene”. O spune Emil Cioran: „Trebuie să ne orientăm după criteriul valorii sublime a unui efort pentru stadiul și structura culturii noastre. […]. În momentul în care România va câștiga gustul devenirii va învinge – prin forța lucrurilor – îndoielile inimii […]. Căci din îndoielile ei se alcătuiește scepticismul nostru”. Adevăratul naționalism trebuie să pună problema „ce trebuie să devenim?” și nu „ce trebuie să rămânem?”

Apocalipsa lui Ioan, deși sibilinică, capătă astfel sens: „Și m-am dus la înger și i-am zis să-mi dea cartea. Și mi-a răspuns: Ia-o și mănânc-o și va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Atunci am luat cartea din mîna îngerului și am mîncat-o; și era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce am mîncat-o, pîntecele meu s-a amărît”.

De asta, putem conchide că atîta vreme cît avem la îndemînă cartea din mîna îngerului, apocalipsa poate fi amînată. Restabilirea autorității modelului este o necesitate și o condiție. O nație ca a noastră, cu un relief creștin bine determinat, poate să genereze energia modelului pentru o Europă care își gestionează tot mai greu confuziile morale.