RO
EN

Să fii disponibil pentru ceilalți

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior

Orice tânăr din Biserica de azi e altfel decât unul de acum 10-20 de ani, pentru că societatea de fapt s-a schimbat și tot continuă să o facă. E adevărat că viața duhovnicească este aceeași, pentru că e același Duh Sfânt Care călăuzește viața noastră, ne îndrumă, ne hrănește, pe Care-L căutăm și Care ne atrage.

Vă voi spune câteva lucruri generale, care țin și de formarea ca student, dar și de formarea ca tânăr în general, pentru că aceasta este de fapt studenția – o tinerețe. Aceasta este vârsta bucuriei, a descoperirilor, este vârsta dragostei. Dacă nu le-am dobândit pe acestea la tinerețe, mai târziu e foarte greu, pentru că ai început cu stângul.

Societatea ne îndeamnă foarte mult la a căuta plăceri rapide, la a găsi soluții facile, la a alerga în multe locuri. Multitasking-ul ni s-a părut nouă foarte interesant, nou. Avem capacitatea de multitasking? Ei, iată că n-o avem! Omul este făcut să lucreze așezat, echilibrat și să ia lucrurile treptat, adică să-și zidească viața sa treptat.

Aș vrea să vă spun câteva lucruri despre atitudine, despre cum să ne raportăm la noi înșine și la căutările noastre. Ca o atitudine față de mediul care ne înconjoară și care ne îndeamnă la plăceri rapide, la soluții facile, Sfinții Părinți ne învață lucrul acesta: să nu căutăm odihna, confortul. Cine caută dinadins fericirea, n-o va găsi. Și asta zic toți Părinții: Cine caută fericirea, liniștea, odihna, acela nu va ajunge la ele, pentru că este o căutare egoistă. De ce? Pentru că odihna lui Dumnezeu este un dar personal, unul care se face în urma unei relații. Iar o relație știm că se construiește cu efort.

Dacă vrei să ai succes, nu-l căuta. Fă efortul care duce la succes, caută osteneala! Pentru că roadele vin la vremea lor. Noi nu putem să aducem roadele, căci ele sunt ale lui Dumnezeu. Noi putem aduce doar osteneala.

De aceea, cred că mult mai important este să ne concentrăm pe ce putem să facem, pe ce ne este dat să facem, adică datoria noastră, și pe ce ne-a dăruit Dumnezeu să facem, adică pe talanții primiți de la Domnul. Ce pot eu să fac și mi-e dat acum să fac? Eu acum sunt student, lucrez la o firmă sau corporație, eu acum sunt în tabără, eu am rolul acesta, trebuie să fac asta cât mai bine pe baza talanților mei, pe baza capacităților mele. Aici este o mare virtute: să știi să te dai deoparte acolo unde simți că nu ți-e locul, dar să fii sincer, nu din lene, sau comoditate. Că e prea greu... Nu, fă tot ce poți și vezi dacă într-adevăr reușești să faci ce ți se cere, ce trebuie să faci ca să-i bucuri pe alții. Dacă nu, recunoaște asta și lasă-l pe altul și du-te acolo unde ți-e locul. Dar aceasta înseamnă să-ți cunoști talanții. De ce zic talanții și de ce folosește și Mântuitorul pilda aceasta? Pentru că un talant este ceva foarte valoros. Noi, din comoditate, din această căutare a confortului, ne desconsiderăm talanții, sau darurile. Nimeni nu poate să spună: eu n-am capacitatea. Știți foarte bine cât valora un talant în vechime – 49 kg de aur. Și zice că cel care a primit cel mai puțin, a avut un singur talant. E ca și cum te-ai naște copil de bani gata. Talantul adevărat este sufletul cu toate capacitățile lui. Și atunci, sufletul fiind veșnic și având capacități cu care intră în legătură cu Dumnezeu, dar și cu lumea aceasta, este inestimabil.

De aceea, cine își lucrează talanții are șansa să intre în bucuria lui Dumnezeu. Dacă nu ești indiferent la ce ți-a dat Dumnezeu, El îți va da mai mult decât ai primit la început, mai mult decât talanții. Și nu poți să-ți lucrezi darurile fără dialog cu ceilalți.

Un alt lucru care vă formează ca studenți este accentul pe celălalt. În studenție se leagă foarte multe prietenii, dar nu cred că unele mai puternice decât în liceu. De ce? Pentru că în liceu sunt mai sincere, chiar noi suntem mai sinceri și mai curați. La facultate deja avem mai multă îngâmfare, mai multe păreri de sine și căutăm mai mult plăcerile, cele ușoare. Și atunci nici relațiile nu sunt foarte durabile și sănătoase. Iar atunci grija pe care trebuie s-o avem - cum zicea un părinte în Pateric – este să nu-l pierzi pe celălalt. Nu să te realizezi tu, ci să-l realizezi pe celălalt, sau să scoți în evidență ce-i mai bun în celălalt. Pe tine să te îndrepți și din celălalt să scoți ce-i mai bun.

Ce înseamnă să iubești? Nu când vreau să mă simt bine cu celălalt. Acesta este egoismul într-o relație. Dar celălalt se simte bine? Cât de mult îl pot răbda pe celălalt, cât de mult îi vreau binele, cât de mult vreau să fie fericit, cât de mult mă străduiesc să-i împlinesc nevoile sau să i le cunosc mai întâi? Aceasta este măsura dragostei: să fii disponibil pentru ceilalți. Zicea Sf. Sofronie Saharov: până acolo să ajungem în golirea de sine, în lepădarea de sine, în lărgirea inimii, încât să simți că începi să cuprinzi cât mai mulți oameni în inima ta. Cu cât cuprinzi cât mai mulți oameni, cu atât inima se lărgește. Și invers, cu cât se lărgește, cu atât cuprinzi mai mulți oameni. Și nimeni nu mai poate să iasă din inima celui care și-a lărgit-o cu adevărat, adică din dragoste autentică de Dumnezeu și de oameni. Zicea părintele Teofil Părăian: „Inima mea are numai intrări, nu are și ieșiri”. Milostivește-te și tu pentru o clipă și s-ar putea ca Dumnezeu să se uite la așa ceva.

Un alt lucru esențial este statornicia. Când dăm de greu trebuie să ne dăm seama că nu e productiv să rămânem în gânduri rele. Nici măcar să analizezi de unde vin, cum vin, ce fac cu ele, pur și simplu le ignori. Zice Sfântul Pavel: „uitând cele ce sunt în urma mea, și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14). Nu mă interesează nici slăbiciunile mele. În pocăință accentul cade pe Cel pentru care mă îndrept, care e Hristos.

Maica Gavrilia spunea: „Pe Dumnezeu nu-L interesează unde sau ce faci, pe El Îl interesează doar calitatea și cantitatea iubirii pe care o dăruiești”. Nimic altceva. Adică semnul că noi suntem în adevărata viețuire și dragoste duhovnicească. este cât de mult avem deschiderea să-l îndreptățim pe celălalt în slăbiciunile, neputințele și chiar în păcatele lui. E posibil ca eu să fi primit mai multe daruri de la Dumnezeu, sau ca mie să-mi fi descoperit mai multe Dumnezeu. Și atunci, celui care i s-a dat mult, multe i se va cere. Dar celuilalt se poate să nu-i fi dat, și atunci îi va cere puțin Dumnezeu. Dar nici asta nu e important. Important este cât de mult reușesc eu să iubesc, cât de mult reușesc eu să mă deschid spre celălalt. Asta e important. Și așa se schimbă lucrurile în jur. Nimeni nu se schimbă prin reproșuri, pentru o lege a dreptății, fiindcă nu motivează pe nimeni o lege rece. De aceea evreii nu s-au putut schimba. Le-a dat legea Dumnezeu și, spune Sf. Pavel, legea nu le-a folosit la nimic. N-a schimbat pe nimeni. Evreii ajunseseră să împlinească formal legea pentru că n-aveau harul dragostei și harul iertării, o împlineau formal și de frică, iar cei care erau sinceri în căutarea lor, aceia trăiau doar cu nădejdea în venirea unui Mântuitor.

În relațiile noastre se manifestă foarte mult egoismul. Cum îl biruim? Prin străduința de a-l îndreptăți pe celălalt, străduința de a căuta să ne vedem numai păcatele sau greșelile noastre, de a nu căuta confortul permanent. Acțiunile, faptele și viața noastră se schimbă, se conduce după gânduri. Orice lucru sau vorbă începe cu un gând. Înainte de a face sau a spune ceva, trebuie să ne gândim. Și atunci, și egoismul se biruie printr-un gând. Care e gândul acela? Dorința de a iubi.

În studenție mai avem și lupta de a ne găsi propria identitate. Cine suntem noi? Ce facem? Ce-o să facem în viață? La ce ne folosesc facultățile acestea ? Sunt întrebări care ne frământă pe toți. Dincolo de orice identitate socială, noi suntem altceva. Abia când ne vom cunoaște demnitatea autentică pe care ne-a dat-o Dumnezeu și cu care ne prezentăm înaintea Lui, vom putea să ne dobândim echilibru în decizii. O vom cunoaște pornind de la identitatea autentică pe care nu mi-o poate da nimic din cele exterioare, pe care nu mi-o poate da nici ereditatea, nici mediul, nici cunoștințele. Fiecare are momentul său de sinceritate cu sine însuși și cu Dumnezeu. Acest lucru nu-l poți descoperi decât în taina relației tale cu tine și cu Dumnezeu. Ce înseamnă demnitate? Cine spunem noi că sunt demni, că au fost demni în viață? Sfinții, eroii, nu orice militari. Pentru că au avut curaj, netemere. Nu mă tem de ce ar zice unul sau altul, nu mă tem de moarte, nu fac compromisuri. Netemerea și a nu face compromisuri este esențial pentru a-ți recăpăta demnitatea.

Acum vă mai zic un cuvânt pe care l-am găsit la grecii antici. Spunea unul dintre ei: „Nu dori ca lucrurile să se întâmple așa cum vrei tu. Ca să fii fericit, dorește ca totul să se întâmple așa cum se întâmplă”. Nu dori ca lucrurile să se întâmple așa cum vrei tu. Totul se întâmplă din voia lui Dumnezeu. Și iată că grecii înțelegeau acest lucru înainte de Hristos, deși îl puneau pe seama zeilor, pentru că nu știau încă cine e Dumnezeu. Deci, totul se întâmplă din voia lui Dumnezeu. Când avem această conștiință, această credință, convingere și încredere că totul se întâmplă din voia lui Dumnezeu, și ne lăsam cu totul în voia Lui, atunci nu ne mai tulbură nimic. Știm foarte bine că orice rău care se întâmplă în lume, și pe care Dumnezeu îl îngăduie, poate fi schimbat în bine, dacă noi ne încredem în El.

Care sunt cele mai mari ispite în studenție? De unde vin? Sunt ispitele trupești și apoi cele lăuntrice. La tinerețe este o explozie a instinctelor sufletești și trupești, iar acestea se concretizează în vicii și patimi. Lucrarea esențială împotriva acestora este să iubești Evanghelia și să pui gând bun în toate. Ce este Evanghelia? Vestea cea bună, adică o vestire bună, un gând bun al lui Dumnezeu pentru noi. Evanghelia este gândul cel bun al lui Dumnezeu pe care l-a avut din veșnicie și pe care l-a descoperit în Iisus Hristos. Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu prin Hristos, prin întruparea Sa în lume, a fost gândită din veșnicie, în ciuda repulsiei omului față de Dumnezeu. Dacă ne vom adăpa permanent din aceasta, vom avea gânduri bune.

Fiecare dintre noi caută liniștea. Omul e făcut să caute liniștea autentică, cea din Dumnezeu, și datorită acestui lucru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu caută diferite soluții pentru a dobândi liniștea. Dacă nu-i luminează harul, atunci rămân blocați în sfera activității lor omenești. De aceea, noi avem toate aceste soluții în ortodoxie, în spiritualitatea noastră, iar ele sunt cele mai bune pentru că nu sunt doar omenești, ci sunt divino-umane, și nu sunt nici numai dumnezeiești, pentru că nu poate lucra Dumnezeu fără noi. Lucrarea atenției, a trezviei este lucrarea de căpătâi a vieții duhovnicești pe care, dacă o veți învăța din tinerețe, atunci o să reușiți să fiți echilibrați, să faceți față la toate provocările vieții, oricare a fi ele. Și nu numai să faci față. Fără trezvie nu poți înainta duhovnicește. Trezvia înseamnă să începi să-ți îngădui câteva momente de tăcere zilnic, în care să tacă toată mintea, toate gândurile să tacă pentru câteva minute. Elementele esențiale sunt acestea: tăcerea și privirea inimii la Dumnezeu. Dar nu poți să vezi dacă n-ai ochii curați. Trebuie să mergi la cineva care să te îndrume și să-ți confirme experiența.

Părintele Emilianos vorbește, la un moment dat, despre durere: „Durerea este simțirea cea mai sensibilă a omului, este un extaz al omului către o altă persoană”. Cum să fie durerea deschidere către o altă persoană? Tocmai pentru că în durere se înmoaie inima noastră, inima împietrită crapă. Atunci avem șansa să schimbăm ceva în noi. Durerea intră în adâncul inimii și schimbă în acea clipă viziunea și starea. Și de aceea poți să-l înțelegi pe celălalt, pentru că începi să te raportezi diferit la el. Până nu ai simțit durerea, nu știi ce înseamnă durerea altuia. Când auzi de durerea altuia, știi ce înseamnă, ești mai îngăduitor. Sau când ți-ai cunoscut neputința și o vezi pe a celuilalt, începi să fii mai îngăduitor față de neputința lui, știi cât de dureros este să fii în neputința aceea. Știi cât de greu se schimbă omul, pentru că tu vezi că nu te-ai schimbat până n-a venit durerea. Și atunci, ce pretenție să ai de la altul, care n-a avut experiența durerii și nu s-a biruit pe sine? Dar vezi cât de greu te-ai schimbat tu însuți, și atunci cum să nu fii îngăduitor față de altul, de slăbiciunea altuia?

Mai spune părintele Emilianos: „Vor veni însă în liniștire și momente deosebit de tăcute și nocturne, momente de meditație, momente de rugăciune, momente în care încep să deznădăjduiesc de mine însumi. Luați aminte, nu de Dumnezeu, nu de cunoașterea lui Dumnezeu, ci de mine însumi, pentru că-mi văd starea. Nu de cunoașterea de Dumnezeu, cunoașterea în care Acesta vine, în care ascult pașii Lui. Ci clipe în care încep să deznădăjduiesc de mine însumi sau, din contră, clipe în care șed liniștit, poate obosit de rugăciune, de post, de epuizare, de somn, clipe în care șed astfel și e ca și cum l-aș avea pe Dumnezeu, deși nu-L am pe Dumnezeu și cred că e Dumnezeu, ca și cum l-aș fi pipăit, deși nu l-am pipăit”. Repet, inclusiv în rugăciune, inclusiv în căutarea noastră, în șederea aceasta în tăcere, atunci când vin clipele de descurajare, de oboseală, este esențial să rămân în starea aceea, acolo. De ce? Pentru ca să dobândesc conștiința că nu despre mine este vorba, ci despre Dumnezeu, în tot ce trăiesc. Și dacă e vorba despre Dumnezeu, în El sunt și eu, pentru că de la Dumnezeu am ieșit toți. Eu trebuie să ajung să dobândesc starea aceasta înaintea lui Dumnezeu, pentru că Domnul mă primește așa cum sunt în clipa aceea. Nu-L interesează că eu am mintea împrăștiată, că mie îmi vin nu știu ce pofte, patimi sau amintiri. Îl interesează ca eu să consider mai presus de slăbiciunile mele prezența Lui, starea Lui, pe El însuși, adică.

Voi avea luminările mele, voi avea înțelegerile mele lăuntrice, voi avea certitudinile mele, voi avea poate un progres, voi avea poate și un regres. Va fi un val, o tortură, un chin în sufletul meu, dar va fi atât de frumos fiindcă e viața mea personală, regăsirea demnității mele. Cine sunt eu și ce trebuie să fac ca să fiu cine trebuie să fiu? Singura mea realitate este cea pe care o trăiesc acum. Nici slujirea mea, nici iubirea mea, nici ascultarea mea, nici smerenia mea, nimic nu sunt mai importante decât ceea ce trăiesc eu acum, în relația cu Dumnezeu. Nici măcar virtuțile mele. Cine este izvorul virtuților? Hristos. Încetul cu încetul, această dorință, această oboseală se domolește și primim în sufletul nostru veselie, seninătate și liniște. Atunci, unul va vrea să îngenuncheze, să se roage, altul va vrea să plângă, altul să doarmă, iar altul va vrea să meargă la un frate al său, la o soră a ei, ca să-i spună ceea ce simte. Altul tace, fiindcă, de regulă, ceea ce este exteriorizat dispare.

Această veselie devine încetul cu încetul un eveniment neîncetat al vieții noastre. Repet, nu de la noi vine bucuria, veselia, ci Dumnezeu o dă, fără ca noi să o căutăm. Noi să căutăm osteneala aceasta, de a sta înaintea lui Dumnezeu permanent. Este nevoie de această atitudine într-o viață de studenție, de cămin, într-o viață de facultate, de sesiune, pentru a nu te lăsa doborât, copleșit de toate acestea. Deci, e nevoie să ne redescoperim echilibrul lăuntric, direcția lăuntrică, pentru a nu mai fi atrași de cele care mă obosesc, împrăștie, care mă calcă în picioare și îmi aduc întristare. Noi avem înainte o țintă care ne ține departe de orice știre și ispită. Ca să te regăsești pe tine, să-ți regăsești adevărata demnitate și identitate, trebuie să-ți pierzi identitatea socială, adică așteptările pe care lumea ți le impune.

Până nu ajungem și noi la punctul în care să-L simțim pe Hristos ca Cel Care ne face bine sufletului, ne face să ne gândim la El, să trăim cu El, ne călăuzește, ne face să rămânem cu El în veșnice, vom fi foarte împrăștiați și nemulțumiți cu viața noastră.

Deși fac și simt experiența demnității mele împărătești, simt și fac experiența și a micimii mele, revin la existența mea adevărată și simt că sunt prizonier al lui Dumnezeu, dar aceasta este o stare care mă eliberează. Numai în momentul în care simt și demnitatea împărătească, chipul pe care mi l-a dat Dumnezeu și chemarea pe care mi-a făcut-o El, dar și micimea mea, cine trebuie să fiu, cine am fost chemat să fiu și cine sunt de fapt acum, atunci văd că numai Dumnezeu mă poate salva din starea în care am ajuns. Demnitatea nu mi-o dă valoarea mea, darurile și virtuțile mele, ci demnitatea mi-o dă Cel care m-a creat, adică Dumnezeu, Duhul Sfânt.

Întrebări și răspunsuri

Părintele Arsenie Papacioc vorbește despre starea de prezență. Părintele nu recomandă nevoințele. Dacă puteți să ne vorbiți mai mult despre starea de prezență.

Oricât de multă nevoință am face noi, nicio osteneală nu poate să ne ducă în Împărăția lui Dumnezeu, adică întru viață veșnică și fără de moarte, fără de durere și întristare. Dumnezeu ne dă ceva infinit pentru încrederea în El, pentru osteneala de câțiva ani în viața aceasta. Cât de mare e dragostea lui Dumnezeu? Aceste cugetări aduc starea de prezență. Adică știu că orice aș face, Dumnezeu e prezent cu mine, Dumnezeu e aproape de fiecare dintre noi. Conștiința aceasta a prezenței lui Dumnezeu în fața noastră, a prezenței lui Dumnezeu în și lângă noi, e prima formă a stării de prezență, până să dobândim atenția permanentă la Dumnezeu, în ceea ce facem și gândim. Conștiința prezenței lui Dumnezeu în viața noastră devine tot mai puternică și mai densă. De aici începe starea de prezență, din conștiința prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, în orice. Să ne încredem în voia Lui în toate și apoi ușor, ușor, învățând să luptăm cu gândurile, începem să fim atenți, adică să fim daruri ale lui Dumnezeu, să ne dăruim permanent Lui. Și atunci, nevoințele exterioare devin lupta și strădania noastră, sau partea noastră de lucrare împotriva a ceea ce ne îndepărtează de la Dumnezeu, împotriva a ceea ce ne ține departe de cunoașterea, de prezența Lui. Aceasta e nevoința, de fapt. Nu o facem de dragul nevoinței. Noi Îl putem cunoaște pe Dumnezeu, care ne scoate din noi înșine, care ne ajută să biruim moartea și ne învață să iubim mai mult, să iubim pe vrăjmași, nu doar să-i răbdăm. Asceza noastră se face în scopul depășirii piedicilor care stau între noi și Dumnezeu. Să nu credeți că părintele Arsenie n-a făcut asceză. A făcut foarte multă asceză. Știți ce mânca în ultimul timp, în ultimul an cel puțin? Avea un bol mic cu mămăligă. Atât. Asta era, dar nu se chinuia să facă asta. În sensul acesta spunea că nu recomandă asceza, nevoința. Adică să nu faci nevoință ca să te chinui pe tine, ci faci nevoință ca să îndepărtezi zidul dintre tine și Dumnezeu. Iar atunci când Îl cunoști pe Dumnezeu, nu mai vrei altceva. Când te-a hrănit El, nu mai vrei prea mult din lumea aceasta, nici hrană, nici întâlniri, nici distracții, nici plimbări. Ai toate în Dumnezeu. Atunci nevoința devine o stare firească a omului și n-o mai vezi ca nevoință.

Ați zis că trebuie să ne lepădăm de noi înșine, să ne dedicăm aproapelui și să-l îndreptățim în ceea ce face. Și dacă el nu e pe calea cea bună, atunci n-o să creadă că noi suntem niște ipocriți și că îi dăm dreptate lui și el e pe calea cea bună, iar noi suntem niște fraieri?

Nu înseamnă să-i dăm dreptate în greșeala lui. A-l îndreptăți nu înseamnă să-i spun: ai dreptate, faci bine în ceea ce faci. Să fie îndreptățit în sinea ta, nu în fața altora. Eu știu că nu e bine, dar are circumstanțe atenuante. Poate lui nu i-a dat Dumnezeu să cunoască atât cât cunosc eu, poate nu a avut educația de care am avut eu parte, nu are darurile pe care le am eu. Îi caut scuze pentru greșeala lui, nu spun că are dreptate. Aceasta înseamnă să-l îndreptățești. E adevărat, dacă taci și nu-i spui, s-ar putea să te ia de prost, dar depinde cu ce atitudine tratezi tu această situație. Tac, dar nu tac ca prostul, tac rugându-mă. Tac pentru că știu că nu are niciun efect dacă îl cert, îl mustru, dacă îi reproșez, sau îi atrag atenția. Și atunci, pun rugăciune cât de mult pot, iar Dumnezeu îmi va da gând, pricepere, cum, ce și când să spun ceva, pentru că, într-adevăr, nu putem tăcea la infinit, dar contează foarte mult momentul și felul în care vorbim. Și aceasta ne-o dă Dumnezeu când noi ne-am eliberat de patimă, de patima mâniei, a ținerii de minte a răului, a judecății, bârfei și denigrării.

Faptul că suntem în ASCOR ne arată pe noi cu un pas mai în față comparativ cu ceilalți tineri din mediile noastre studențești. Cum am putea să le împărtășim și lor bucuria mergerii pe această cale a durerii, pe care e multă osteneală, dar fără să abuzăm?

Să nu vă credeți mai buni decât ei, mai pricepuți, mai credincioși, mai importanți. Talanții sunt darurile pe care le avem. De exemplu, Dumnezeu mi-a descoperit și mi-a dat darul acesta de a-L cunoaște, mi-a dat darul de a vorbi într-un fel sau altul, de ajuta într-un fel sau altul. Fiecare cu darurile sale.

Și trebuie să cauți să-i atragi înadins? În niciun caz. Ci trebuie doar să vestești cine ești tu, pentru că l-ai cunoscut pe Dumnezeu. Nu ai cum să lupți cu o patimă, dacă nu ai dobândit pe Dumnezeu, dacă nu ai gustat cât de bun este Dumnezeu, dragostea Lui, dacă n-ai simțit nevoia de El, nu ți-ai simțit goliciunea, lipsa. Pentru ce să lupți? Când vezi cât de bine este în patima respectivă, în plăcerea aceea. N-ai cum?! Nu durerile, ostenelile, sau greutățile trebuie prezentate celorlalți, ci bucuria pe care noi am gustat-o, mărturia bucuriei noastre. Dar nu într-un mod exploziv. „Hai să-ți vorbesc eu de bucurie!” „Stai puțin, mintea mea nu e setată pe bucuria ta. Eu vreau să mă duc în discotecă. Mintea ta e setată pe bucuria de a merge la biserică.” Ei nu vor înțelege bucuria care vine din responsabilitatea darului. Trebuie să vadă că vouă nu vă e teamă de un anume lucru, că voi vă bucurați de alte lucruri, că sunteți voioși și reușiți să faceți față la frustrări, greutăți și jigniri. Să le faceți poftă de Hristos. Și nu voi, ci oamenii sunt cei care trebuie să descopere aceste realități duhovnicești. Iar dacă le descoperă și vă cer ajutorul, sau cer să fie și ei în preajma voastră, atunci veți vedea dacă puteți să le faceți față cu toate alelor, adică să-i îngăduiți pe ceilalți, să aveți grijă de sporirea lor, să-i călăuziți, să-i răbdați, să-i iertați și să nu-i judecați. Nu trebuie să le spuneți: trebuie să faceți asta sau asta... Cum i-au atras creștinii în primele secole pe păgâni? Păgânii vedeau că ei, creștinii, trăiesc altfel. Și erau atrași de modul lor de viețuire, nu neapărat de predica lor. Erau mărturia experienței vieții lor cu Dumnezeu.

Noi avem de biruit firea pe care o moștenim de la bunicii sau părinții noștri. Și sunt curioasă: e o luptă cu tine tot timpul, atunci când stai cu cineva, n-ai cum să nu-ți vină în minte niște imagini, niște gânduri, niște proiecții, adică imediat asociezi niște lucruri. Cum faci să ieși din zonele acestea în așa fel încât să poți fii mai bun, să reușești să porți acele gânduri? Nu mai reușești să judeci cu vorba sau în faptă, dar în gând tot te luptă.

Uitându-le pe cele din urmă și privind țintă înainte. Le văd, îmi vin, dar nu le vreau. Prima dată intervine întrebarea: vreau, sau nu vreau? De multe ori nu vreau și fac ce nu vreau. Apoi intervine pocăința. Îmi pare rău. Mă mustră conștiința până când nu mai pot să vreau, pentru că m-am zdrobit foarte mult în pocăință. Și atunci, se schimbă obiceiul. Aceasta se numește plasticitatea minții, fiindcă toate obiceiurile, toate gândurile țin și de creier, de rațiune, de partea trupească a sufletului, ca să spun așa. Ori, acestea se schimbă prin strădania mea susținută de har.

După aceea, având un reper. La ce privesc înainte? În locul viciilor, Evanghelia. Cine nu iubește Evanghelia nu va putea să se lepede de vicii, sau de toate moștenirile acestea. Evanghelia este reperul care îmi dă direcție și este ca un catarg de care mă țin permanent. Este cuvântul lui Dumnezeu. Greutatea vine atunci când trebuie să pun în practică. Dar aceasta e calea, de fapt – nevrând să mă las biruit de tot ce-mi vine să fac. Apoi, să recunosc faptul că sunt și altcineva. Nu vreau să mă identific cu viciile, chiar dacă ani de zile m-am identificat cu ele. Dar când mi-am dat seama, în clipa aceea nu mai vreau. Pe cât de puternică este amintirea acestora, pe atât de mare este lupta. Dar pe cât de puternică este voința, hotărârea, pe atât de scurtă va fi și lupta. Dacă vrea omul! Dar să nu fie o motivație egoistă.

Vorbiți-ne despre mânia ca patimă și mânia ca voință. Care este diferența dintre ele?

Este aceeași putere și în patimă, și în virtute. Aceeași putere a sufletului, puterea mânioasă, pentru că sufletul are trei puteri: rațională, irascibilă sau mânioasă și poftitoare. Cele două, cea poftitoare și cea mânioasă, sunt iraționale, adică se manifestă fără voința noastră și trebuie conduse de o voință. Puterea rațională este cea care conduce. Rațiunea este cea după care ne conducem noi și ea trebuie să stăpânească peste cele iraționale, ca omul peste animale. Și, de aceea, mânia și pofta le au toate animalele. Omul a primit în plus puterea rațională, prin care poate stăpâni toate acestea. Atunci, omul poate să spună poftei sau mâniei: faci asta sau cealaltă! Poate să spună poftei: să iubești și pe vrăjmași! Și atunci mânia, ca putere a sufletului, este dată de Dumnezeu ca de ea să ne folosim împotriva răului. Dacă vine cineva să ne lovească, putem să ne ferim. Adică mânia aceasta ne ajută în primul rând să supraviețuim în lume. Mânia ne spune: eu nu vreau asta. Dar cine spune nu vreau? Nu mânia spune, ci rațiunea spune mâniei să se împotrivească, să se hotărască să nu facă ceva rău. Și tot mânia ne este dată ca să vrem să ajungem la o țintă. Prin puterea mânioasă ne hotărâm să biruim comoditatea, sau orice altă piedică. De acest lucru este responsabilă puterea mânioasă, dar condusă de rațiune; singură nu face nimic. Mânia și pofta devin slujitoare rațiunii și omul devine unul rațional.

Ca patimă, mânia se îndreaptă împotriva celor pe care trebuie să-i iubim. Și atunci, în loc să răbdăm, să iertăm, să ne rugăm pentru cineva care ne-a jignit, noi întoarcem mânia împotriva lui. Și aceasta n-o folosim spre binele propriu, pentru care a fost creată, adică de a spori în dobândirea celor bune. Pentru că aici nu se manifestă rațiunea, ci egoismul, care este patimă și le spune să facă invers acestor puteri sufletești. Iar atunci mânia, în loc să fie folosită spre un lucru bun, spre dobândirea a ceva bun, o folosim ca să ne apărăm interesele proprii. Și de aceea ne răzbunăm pe cineva, nu-l răbdăm, sau facem multe altele împotriva lui ori împotriva propriului trup. Se întâmplă foarte des: ne mâniem pe noi că n-am reușit să facem ceva, ne pedepsim pentru că nu am reușit să-ne ținem cuvântul, să ținem o dietă, să ținem post, sau am pierdut trenul. Rațiunea nu conduce pentru că nu e luminată de Dumnezeu. Trebuie să stăm mereu în fața lui Dumnezeu, ca El să lumineze rațiunea. Dacă ne dăm seama cine suntem și ce vrem noi, facem diferența între voința și patima noastră, care este irațională, avem șansa să ne vindecăm puterile sufletești, să știm cum să luptăm. Dar ne trebuie multă sinceritate și ajutor.

În principiu, am șapte activități propuse de făcut... În momentul în care nu reușesc să le îndeplinesc, apar anumite frustrări, eu sunt supărată pe mine că nu le-am îndeplinit. La un moment dat, am început să le accept. Dar am de ales: ori mă pregătesc mai puțin, ori nu mă duc la rugăciune, ori dorm mai puțin. Și atunci apar supărările... Și la oricare din cele trei aș renunța, tot apare o nemulțumire. Cum ar trebui să procedez?

Simplitatea și smerenia, aceasta e calea în toate, dar mai ales aici. Ar putea sta patru persoane pe un scaun? E suprasolicitant, de nerezistat. Și apoi, e pilda aceea cu măgarul care a murit de foame între două căpițe cu fân, nu se hotăra la care să meargă, din care să mănânce. Așa și noi, nu ne hotărâm ce să lăsăm deoparte și ce să facem. În primul rând, să ne dăm seama că nu le putem face pe toate. Aceasta e smerenia. Al doilea lucru: simplitatea. Să învățăm să reducem din cele care ne suprasolicită. Nu putem face zece lucruri într-o zi, nu avem timp fizic, sau nici capacitate intelectuală. Am încercat și am văzut că nu reușim. Adică, să ne cunoaștem limita, asta înseamnă simplitate și smerenie. Să reducem lucrurile la esențial cât de mult putem, inclusiv în activitățile individuale. Urmăm scara valorilor și ce rămâne la urmă vom lăsa deoparte. Dacă vom putea mâine, bine, dacă nu, le lăsăm de tot. Dacă accentul cade pe ceea ce facem noi și dorința de mulțumire în urma acestui fapt, atunci suntem/ vom fi mereu nemulțumiți pentru că mereu vom vrea mai mult. E în firea noastră să vrem mai mult. Și atunci, ne pregătim nefericirea singuri. Să nu simțim că am pierdut timpul, și să știm că am făcut maximum posibil. Astfel avem conștiința curată că am făcut tot posibilul, că n-am pierdut timpul. Și hrana noastră vine din relația pe care o avem cu Dumnezeu, nu din activități.

Cum procedăm cu persoanele care se plâng tot timpul?

La un moment dat, trebuie tăiate relațiile păguboase, toxice. Îl ascultăm o dată, de două ori, dar dacă vedem că nu vrea cu adevărat o soluție... Deci, atenția trebuie să cadă pe relația cu el, pe atitudinea noastră față de el. Prima dată avem grijă să nu-l judecăm, să nu-l disprețuim. Apoi, vine rugăciunea permanentă,. Asta e clar în toate situațiile, trebuie rugăciune ca tot ce facem să fie cu Dumnezeu. Și apoi, dacă vedem că el nu vrea o soluție, vrea doar să se plângă, are nevoie doar de cineva care să-l rabde, atunci trebuie întreruptă relația. Dacă ea nu ne dă libertate, atunci nu e sănătoasă relația. Pentru că dacă stăm și-l ascultăm permanent și îi îngăduim să ne devoreze, îi împiedicăm vindecarea. E o luptă mare pentru că ținem la acele persoane care sunt în starea asta. Dar dacă ținem mult, atunci să ne și rugăm mult. În relație trebuie să fie libertate. Libertatea este să-i spunem o dată, de două ori, și să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze, că El știe când poate să-i atingă inima. Este greu. Cu gândul acesta trebuie să pornim: nu putem noi să schimbăm pe cineva, dar putem ajuta prin atitudinea noastră. Noi suntem chemați să-i bucurăm pe oameni, nu să-i sâcâim.

Protos. Gherasim S.
Selecții din dialogul cu tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2021



Sus