RO
EN

Să fii disponibil pentru ceilalți

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior

Societatea s-a schimbat și se schimbă în continuare. Dar viața duhovnicească este aceeași, pentru că e Același Duh Sfânt Care călăuzește viața noastră, e Același Duh Sfânt Care ne îndrumă, Care ne hrănește, pe Care-L căutăm și Care ne atrage.

Societatea ne îndeamnă foarte mult în a căuta plăceri rapide, în a găsi soluții facile și a alerga în multe locuri. Dar omul este făcut să lucreze așezat, să lucreze echilibrat și să ia lucrurile treptat, adică să-și zidească viața sa treptat. Sfinții Părinți ne învață lucrul acesta: să nu căutăm odihna, să nu căutăm confortul. Cine caută dinadins fericirea, n-o va găsi. Dacă vrei să ai succes, nu-l căuta. Fă efortul care duce la succes, caută osteneala! Pentru că roadele vin la vremea lor.

Un lucru care vă formează ca studenți este accentul pus pe celălalt. Grija pe care trebuie să o ai este să nu-l pierzi pe celălalt. Nu să te realizezi tu, ci să-l realizezi pe celălalt sau să scoți în evidență ce-i mai bun în celălalt. Pe tine să te îndrepți și din celălalt să scoți ce-i mai bun. Ce înseamnă să iubești? Nu când vreau să mă simt bine cu celălalt. Acesta este egoismul într-o relație. Dar celălalt se simte bine? Cât de mult îl pot răbda pe celălalt? Aceasta este măsura dragostei: să fii disponibil pentru ceilalți.

Semnul că noi suntem în adevărata viețuire duhovnicească, în adevărata dragoste duhovnicească este cât de mult avem deschiderea să-l îndreptățim pe celălalt în slăbiciunile lui, în neputințele lui, în păcatele lui chiar. Nimeni nu se schimbă prin reproșuri, pentru o lege a dreptății. Pentru că nu motivează pe nimeni o lege rece.

Părintele Emilianos Simonopetritul vorbește astfel despre durere: „Durerea este simțirea cea mai sensibilă a omului, este un extaz al omului către o altă persoană”. Tocmai pentru că în durere se înmoaie inima noastră, inima împietrită crapă. Atunci avem șansa să schimbăm ceva în noi. Durerea intră în adâncul inimii și schimbă în acea clipă viziunea și starea. Când ți-ai cunoscut neputința și vezi neputința altuia, începi să fii mai îngăduitor față de neputința lui, știi cât de dureros este să fii în neputința aceea. Știi cât de greu se schimbă omul, pentru că tu vezi că nu te-ai schimbat până n-a venit durerea. Și atunci, ce pretenție să ai de la altul, care n-a avut experiența durerii și nu s-a biruit pe sine? Tu vezi cât de greu te-ai schimbat pe tine însuți și atunci cum să nu fii îngăduitor față de altul, față de slăbiciunea altuia?

În rugăciune, în căutarea noastră, în șederea în tăcere, atunci când vin clipele de descurajare, de oboseală, este esențial să rămân în starea aceea, acolo. De ce? Pentru ca să dobândesc conștiința că nu despre mine este vorba, ci despre Dumnezeu, în tot ce trăiesc. Și dacă e vorba despre Dumnezeu, în El sunt și eu, pentru că de la Dumnezeu am ieșit toți. Eu trebuie să ajung să dobândesc starea aceasta înaintea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu mă primește așa cum sunt în clipa aceea. Nu-L interesează că eu am mintea împrăștiată, nu-L interesează că mie îmi vin nu știu ce pofte, patimi sau amintiri. Îl interesează ca eu să consider mai presus de slăbiciunile mele prezența Lui, starea Lui, pe El Însuși, adică.

Voi avea luminările mele, voi avea înțelegerile mele lăuntrice, voi avea certitudinile mele, voi avea poate un progres, voi avea poate și un regres. Va fi un val, o tortură, un chin în sufletul meu, dar va fi atât de frumos fiindcă e viața mea personală, regăsirea demnității mele. Cine sunt eu și ce trebuie să fac ca să fiu cine trebuie să fiu? Singura mea realitate este cea pe care o trăiesc acum. Nici slujirea mea, nici iubirea mea, nici ascultarea mea, nici smerenia mea, nimic nu sunt mai importante decât ceea ce trăiesc eu acum în relația cu Dumnezeu. Încetul cu încetul, dorințele și oboselile se domolesc și primim în sufletul nostru o veselie, o seninătate, o liniște. Această veselie devine încetul cu încetul un eveniment neîncetat al vieții noastre. Noi să căutăm osteneala aceasta, de a sta înaintea lui Dumnezeu permanent. Este nevoie de această atitudine într-o viață de studenție, într-o viață de cămin, într-o viață de facultate, de sesiune, pentru a nu te lăsa doborât, copleșit de toate acestea. Ca să-ți regăsești adevărata demnitate și identitate trebuie să-ți pierzi identitatea socială, adică așteptările pe care lumea ți le impune.

Când fac și simt experiența demnității mele împărătești, simt și fac experiența și a micimii mele, revin la existența mea adevărată și simt că sunt prizonier al lui Dumnezeu, dar este o stare care mă eliberează. Numai în momentul în care simt și demnitatea împărătească, chipul pe care mi l-a dat Dumnezeu și chemarea pe care mi-a făcut-o El, dar și micimea mea, cine trebuie să fiu, cine am fost chemat să fiu și cine sunt de fapt acum, atunci văd că numai Dumnezeu mă poate salva din starea în care am ajuns. Demnitatea nu mi-o dă valoarea mea, nu mi-o dau darurile și virtuțile mele, ci demnitatea mi-o dă Cel care m-a creat, adică Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

Până nu ajungem și noi la punctul în care să-L simțim pe Hristos ca Cel care ne face bine sufletului, ne face să ne gândim la El, ne face să trăim cu El, ne călăuzește, ne face să rămânem cu El în veșnice, vom fi foarte împrăștiați și nemulțumiți cu viața noastră.

Părintele Arsenie Papacioc vorbește despre starea de prezență. Părintele nu recomandă nevoințele. Dacă puteți să ne vorbiți mai mult despre starea de prezență.

Oricât de multă nevoință am face, nicio osteneală nu poate să ne ducă în Împărăția lui Dumnezeu, adică întru viață veșnică și fără de moarte, fără de durere, fără de întristare. Dumnezeu ne dă ceva infinit pentru încrederea în El, pentru osteneala de câțiva ani în viața aceasta. Cât de mare e dragostea lui Dumnezeu? Aceste cugetări aduc starea de prezență. Adică știm că orice am face, Dumnezeu e prezent cu noi, El e aproape de fiecare dintre noi și ne încredem în voia Lui în toate și apoi ușor, ușor, învățând să luptăm cu gândurile, începem și noi să fim atenți, adică să fim un dar al lui Dumnezeu, să ne dăruim permanent lui Dumnezeu. Și atunci, nevoințele exterioare devin lupta noastră, strădania noastră, sau partea noastră de lucrare împotriva a ceea ce ne îndepărtează de la Dumnezeu, împotriva a ceea ce ne ține departe de cunoașterea, de prezența lui Dumnezeu. Nevoința nu o facem de dragul nevoinței. Să nu credeți că părintele Arsenie n-a făcut asceză. A făcut foarte multă asceză. Dar nu faci nevoință ca să te chinui pe tine, ci faci nevoință ca să îndepărtezi zidul dintre tine și Dumnezeu și atunci când Îl cunoști pe Dumnezeu, nu mai vrei altceva. Când te-a hrănit El, nu mai vrei nimic din lumea aceasta, nici hrană, nici întâlniri, nici distracții, nici plimbări. Ai toate în Dumnezeu. Atunci nevoința devine o stare firească a omului și n-o mai vezi ca nevoință.

Cum ne putem organiza timpul în așa fel încât să ducem toate îndatoririle până la capăt, fără a ne frustra atunci când sunt prea multe de făcut?

Simplitatea și smerenia, aceasta e calea în toate. Ar putea să stați patru persoane pe un scaun? Te suprasoliciți, nu reziști. Și apoi, e pilda aceea cu măgarul care a murit de foame între două căpițe cu fân, nu se hotăra la care să meargă, din care să mănânce. Așa și noi, nu ne hotărâm ce să lăsăm deoparte și ce să facem. În primul rând, să ne dăm seama că nu le putem face pe toate. Aceasta e smerenia. Al doilea lucru: simplitatea. Să învățăm să reducem din cele care ne suprasolicită. Nu pot să fac zece lucruri într-o zi, n-am timp fizic sau n-am capacitate intelectuală. Am încercat și am văzut că nu reușesc. Să-mi cunosc limita, aceasta înseamnă simplitate și smerenie. Să reduc lucrurile la esențial cât de mult pot, inclusiv în activitățile individuale. Pun scara valorilor și ce rămâne la urmă voi lăsa deoparte. Dacă voi putea mâine, bine, dacă nu, le las de tot. Dacă accentul cade pe ceea ce faci tu și vrei să fii mulțumit cu ceea ce faci, ești mereu nemulțumit pentru că mereu vei vrea mai mult. E în firea noastră să vrem mai mult. Și atunci, îți pregătești nefericirea singur. Să nu simți că ai pierdut timpul, să știi că ai făcut maximum posibil. Eu am conștiința curată că am făcut tot posibilul, că n-am pierdut timpul. Și hrana mea vine din relația mea cu Dumnezeu, nu din activități.

Cum procedăm cu persoanele care se plâng tot timpul?

Atenția trebuie să cadă pe relația cu el, pe atitudinea ta față de el. Prima dată am grijă să nu-l judec, să nu-l disprețuiesc. Apoi, vine rugăciunea permanentă. Asta e clar în toate situațiile, trebuie rugăciune ca tot ce facem să fie cu Dumnezeu. Și apoi, dacă văd că el nu vrea o soluție, ci doar să se plângă, atunci trebuie întreruptă relația. Dacă ea nu-ți dă ție libertate, atunci nu e o relație sănătoasă. Dacă stai și doar îl asculți permanent, îi împiedici vindecarea. E o luptă mare pentru că ții la acele persoane care sunt în starea aceasta. Dar dacă ții mult, roagă-te mult. În relație trebuie să fie libertate. Libertatea este să-i spui o dată, de două ori, și să-L lași pe Dumnezeu să lucreze, căci El știe când poate să-i atingă inima. Este greu, dar noi suntem chemați să-i bucurăm pe oameni, nu să-i sâcâim.

Protos. Gherasim S.
Selecții din dialogul cu tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2021



Sus