RO
EN

A sta înaintea lui Dumnezeu

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

A sta în fața lui Dumnezeu este o nevoie și o datorie, o datorie de onoare. Este o înțelegere destul de greșită care, din păcate, a post popularizată de un mare teolog, Paul Evdokimov, cum că sunt două căi separate: calea căsătoriei și calea călugăriei, atât de separate încât el le-a numit doi versanți ai aceluiași munte, muntele Tabor, pe vârful căruia ne întâlnim cu Schimbarea la Față. Și spune că pe un versant mergi singur, pe un versant mergi în doi. E greșit, pentru că avem un singur drum. Și drumul căsătoriei, și drumul călugăriei este același; cele două forme de viețuire trebuie împletite. Sunt doar forme de viețuire. Avem două căi pe care a mers omul: una este cea bună, cea după Dumnezeu, care se păstrează încă în calea monahismului; și cealaltă – calea căsătoriei, sau calea unirii dintre bărbat și femeie, care este o cale aparținând mai degrabă firii căzute. Zic, mai degrabă, pentru că nu în totalitate. Doar sexualitatea este greșită aici, doar ea este intervenția brutală a firii căzute. Altminteri, unirea dintre cei doi a fost stabilită de Dumnezeu. Dumnezeu a făcut lumea în zâmbetul feței Sale. De aceea, noi suntem urmare a relației pe care El și-a dorit-o, nu pe care a stabilit-o, ci pe care El și-a dorit s-o aibă cu noi. Prin urmare, avem o datorie și o nevoie – aceea de a ne întoarce cu fața către Dumnezeu pentru a rămâne în această relație, pentru a intra în ea și pentru a ne găsi desăvârșirea. Dar avem și o datorie față de El, pentru că este propriu celui izvorât să se întoarcă către izvorul său, de a întoarce darul; nu de a-l întoarce ca pe talantul îngropat, ci punându-și amprenta, pecetea asupra lui. Eu primesc un dar de la tine, îl înfrumusețez cum cred și ți-l dau înapoi așa. Darul tău îmi aduce aminte de tine. Eu trebuie să văd în darul tău pe dăruitor, adică pe tine, și am grijă să înfrumusețez acest dar astfel încât tu, după ce-l vei fi primit de la mine, să te gândești la mine. Astfel, darul se face mediu de dialog și de unire în iubire între cei doi. De aceea zicem: „dar din dar se face rai”. Asta, pe de o parte, este datoria celui izvorât față de izvorul său. Pe de altă parte, avem și datoria frumuseții. Frumusețea este echivalentă cu sensul. Spunea odată mitropolitul Antonie de Suroj că împotriva frumuseții nu se pune urâțenia, ci lipsa de sens. De aceea, ca să dai sens lucrurilor sau să-ți găsești sensul, trebuie să cauți frumosul. În frumos se află sensul. Și am zis eu într-o predică la Biserica Domnița Bălașa din București că Dumnezeu nu ne vrea mai buni, ci ne vrea aproape. Buni ne ajută El să devenim, dar dacă devii mai bun doar de dragul de a fi tu bun și nu o faci de dragul Lui, bunătatea aceasta nu are sens, nici frumusețe și Dumnezeu nu te ajută niciodată dacă vrei să faci lucrurile corect. Să nu vă puneți întrebarea de ce simțiți tulburare și de ce nu se liniștesc apele în fața voastră atunci când vreți să faceți lucrurile corect, pentru că Dumnezeu nu vă ajută. Dumnezeu vă ajută luntre și punte doar când vreți să faceți lucrurile frumos. Atunci Dumnezeu e de partea voastră.

Dumnezeu, când l-a creat pe om, l-a creat bărbătesc și femeiesc. În ebraică, acolo unde citim că bărbat și femeie l-a făcut pe el , pe Adam, acolo este scris adam (cu a mic), adică nu vorbim de bărbat – Adam (cu A mare) doar în Septuaginta a apărut, în traducerea grecească a Bibliei. Deci, adam, adică omenitatea, a fost făcută bărbătesc și femeiesc, adică nu androgin, nu amestecându-se lucrurile, ci întrețesându-se. Dumnezeu când le-a separat pe acestea, nu a făcut-o în urma căderii, ci înainte de cădere. Prima separație pe care a făcut-o a fost între bărbătesc și femeiesc. Și n-a scos-o pe femeie din bărbat, este o înțelegere greșită aceasta, cel puțin din punct de vedere biblic și lingvistic. A scos din omenime femeiescul și ce a rămas este bărbat. Scoțând femeia din omenime, bărbatul a rămas. Deci, n-a scos-o pe femeie din bărbat, nu avea cum, pentru că nu erau contopiți, erau alăturați, întrețesuți. Făcând aceasta, Dumnezeu a scos sensul în afară. Bărbatul, rămânând pe loc, dă stabilitate și este legătura care s-a păstrat cu Dumnezeu. Femeia este mai intuitivă, mai sensibilă. Gândiți-vă, unii părinți au văzut în acest fapt semnul monahismului, dar și a cununiei ca Taină (cum zice Sfântul Pavel, Taina aceasta mare este, dar eu zic în Hristos și în Biserică), mare în sensul că este de nedezlegat, de necuprins. Adică, simbolul dintre Hristos și Biserica Lui este atât de prezent și de profund în această taină a cununiei, încât nu poate fi cuprins de om. Și datorită acestui fapt a zis „mare este”, doar dacă o înțelegeți așa, în Hristos și în Biserică. Inima, dorința, inspirația, visul: toate acestea sunt ale părții femeiești și au fost scoase afară pentru ca el să-și găsească împlinirea și sensul în afara lui, să nu se mai uite în sine și să caute acolo desăvârșirea. De aceea, sensul lui Hristos, adică Dumnezeu și om, Fiul întrupat, se află în biserică. Femeia este chipul bisericii, iar bărbatul este chipul lui Hristos.

Am spus deja că Dumnezeu a creat lumea în zâmbetul feței Sale. Prin urmare, n-ai să te întorci cu spatele la un om care zâmbește, ci este frumos, firesc chiar, să-i întorci zâmbetul, măcar să stai cu fața către el. Primul termen care s-a folosit spre a desemna persoana în teologia bizantină a fost prosopon, care înseamnă „față”. Acesta își are originea în terminologia greacă a teatrului. Atunci, actorii foloseau măști. Prosopon înseamnă mască, una alcătuită în așa fel încât să arate o anumită stare interioară. Voiai să arăți că tu ești urâcios, luai masca urâciosului, voiai să arăți că ești vesel, luai masca cu veselia pe față. Deci, masca arăta cumva felul în care te simți tu în interior. Prosopon înseamnă fața pe care o vede celălalt, nu fața pe care o ai tu, ci ceea ce vede cel care se află în fața ta. Tu îți poți vedea fața în oglindă. Chiar Sfântul Pavel spune că noi ne vom uita ca într-o oglindă cu fața descoperită, adică fără ascunzișuri. Persoană este aceea care se arată în fața celuilalt, felul în care e văzut de celălalt, dar mai ales felul în care se prezintă în fața celuilalt spre a fi văzut. Iar a sta înaintea lui Dumnezeu înseamnă a împleti aceste două căi, a călugăriei și a căsătoriei, adică și unirea dintre mire și mireasă, dar și însingurarea, adică intimitatea. Toate acestea se păstrează într-un anumit grad în ambele căi, adică este și intimitate absolută în căsătorie, dar și unire. Însă și în monahism găsim ambele – intimitate, adică să fii singur cu Dumnezeu, dar și unirea aceasta dintre soț și soție, adică mire și mireasă. Pentru că la călugărie, noi primim trei taine: înmormântare − moare cel dinainte, omul cel vechi, botez – se naște alt om și cununie – te unești cu Hristos care este considerat mirele tău. Totuși, în căsătorie, din păcate – și din cauza intervenției brutale a sexualității, dar și a ispitelor exterioare – partea aceasta a însingurării are de suferit. De aceea, Sfântul Pavel, deși recomandă calea monahismului și nu pe cea a căsătoriei (pentru că zice: eu aș vrea să fiți toți asemenea mie, el fiind necăsătorit), atunci când spune: dar ca să nu fiți în foc, mergeți pe calea asta, dă și această recomandare, care mi se pare că e mai mult decât o recomandare. Adică, n-o lasă chiar la latitudinea tuturor, ci spune: din când în când soțul și soția să fie separați ca să fie singuri cu Dumnezeu. Dar, după aceea, iarăși să fie împreună, ca nu cumva să intre ispita între ei. Prin urmare, aceste două stări trebuie împletite, indiferent că ești în căsătorie sau în monahism. Cel mai mult se vede aceasta în nevoința rugăciunii. Atunci când stai înaintea lui Dumnezeu, trebuie să te gândești că stai efectiv în fața lui Dumnezeu, adică față în față, chiar dacă El e nevăzut.

Însă cum împletim noi în nevoința aceasta a șederii în fața lui Dumnezeu, a rugăciunii, și intimitatea, însingurarea cu Dumnezeu, dar și unirea care există între mire și mireasă? În primul rând, trebuie să te înfățișezi (alt termen care cuprinde „față” el), adică să te arăți, să te prezinți. Mireasa înainte de nuntă se arată mirelui. Dacă vă e drag de mireasă, aveți delicatețea s-o vedeți înainte. Oricine i-ar spune (mama, tata etc.) că este frumoasă, până nu o vede mirele, ea nu se liniștește și este firesc să fie așa, pentru că ea pentru mire s-a gătit și înaintea lui se înfățișează. Ce frumos spune în Psalmul 72, 22: „că eram ca un dobitoc înaintea ta”. Dar chinul acesta s-a petrecut până când am intrat în locașul lui Dumnezeu și am văzut sfârșitul ș.a.m.d. Și zice: „și m-ai apucat de mâna mea cea dreaptă” (Psalm 72, 23). Eu sunt ca un „dobitoc” pentru că îmi văd rațiunea pusă sub pământ, ineficientă, inutilă; rațiunea mea e cumva o iraționalitate în fața acestor cugete ale lui Dumnezeu. Dar Tu erai „pururea cu mine” și Dumnezeu l-a apucat de mâna lui cea dreaptă, completează psalmistul. Prin urmare, sufletul se arată lui Dumnezeu nu cu scopul de a-L vedea pe Dumnezeu, ci de a fi văzut de El. Vezi-mă, Doamne, aici sunt! Această așezare înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie ca a miresei care se înfățișează mirelui, cu disponibilitatea aceea iubitoare că nu vrea să fie mângâiată de altcineva decât de mirele ei. Am găsit la Sfântul Ioan Gură de Aur un cuvânt, într-o rugăciune pe care o spunea el în fiecare zi: „n-am așteptat Dumnezeu străin, ci pe Tine te-am așteptat, pe Tine te-am dorit, pe Tine te-am căutat”. Dacă și Sfântul Ioan Gură de Aur, care avea fapte peste fapte și minuni peste minuni, care stă înaintea scaunului Sfintei Treimi, a recurs la asta, adică a arătat acest lucru ca fiind imbatabil, înseamnă că așa este. Numai faptul că nu aștepți mângâiere de la alt Dumnezeu sau din altă parte decât de la mirele tău e suficient. Și mirele va avea grijă să schimbe urâțenia miresei în frumusețe. Aceasta e lucrarea mirelui. A miresei este să stea cuminte, sfioasă și disponibilă doar pentru mire. Mireasa își păstrează taina pentru mire, nu pentru altcineva. Aceasta e poziția în care noi trebuie să ne așezăm în fața lui Dumnezeu.

Reiau: în primul rând, față către față; în al doilea rând, să avem haină de nuntă – dacă Dumnezeu îți zâmbește, zâmbește și tu; în al treilea rând, nu ne așezăm în fața lui Dumnezeu căutând să-L vedem pe El.

Spunea Părintele Emilian Simonopetritul că, din păcate, aflăm în ziua de astăzi din ce în ce mai mulți ortodocși care se rătăcesc după ce au intrat pe calea cunoașterii lui Dumnezeu. Gustând din rugăciune, ei de fapt o apucă pe un drum care îi rătăcește din ce în ce mai tare, pentru că se așază înaintea lui Dumnezeu ca să-L vadă pe Dumnezeu, ca să-L simtă, să-L caute. Dar, de fapt, nu-L caută pe El, ci își urmăresc binele lor propriu, vor o mângâiere, o încredințare a faptului că nu-L caută degeaba, că sunt bine acolo unde sunt. Vreau un semn, să-mi spună Dumnezeu că ceea ce fac e bine. Dar nu e a ta treaba asta! El va hotărî dacă ești bine sau nu, cât ești bine, cât nu, cât ai crescut, cât nu. Și ce-ai să faci dacă Dumnezeu îți va zice: „E bine. În regulă?” Te vei smeri? Dumnezeu îi mai mângâie pe ucenicii Lui din când în când, Dumnezeu dă un har, dar adevărata satisfacție ar trebui să vină din acea nevoință bazată pe credință.

„Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29). Acest cuvânt trebuie înțeles ad litteram. Cei care fac așa, își găsesc fericirea. Părintele Arsenie Papacioc spunea: liniștea sufletului vine atunci când omul este conștient că Dumnezeu știe de el. Hristos a spus clar: cei ce n-au văzut dar au crezut, aceia vor intra în fericirea mea, aceia vor fi fericiți cu adevărat. Nevoința noastră se grefează pe această așezare înaintea lui Dumnezeu – să stăm înaintea marelui nevăzut ca și cum ar fi văzut. Sunt conștient că El este de față, dar nu e problema mea să-L văd. Tu nu trebuie să iscodești cu privirea, să te uiți la fața Lui. Să vedem dacă e supărat sau nu, dacă e mânios sau nu. Pot să-I zic ce am de zis, apoi mai aștept... Trebuie să ai încredere că cel din fața ta este Tatăl tău iar El nu are cum să nu te iubească. Către cine voi pleca Eu privirea?, zice la Isaia. „Spre cei smeriți, cu duhul umilit și care tremură la cuvântul Meu!” (Isaia 66, 2). Mireasa, când se înfățișează înaintea mirelui, încremenește, are o teamă. Nu este frică, este febrilitatea așteptării. „Așteptând, am așteptat pe Domnul și S-a plecat către mine. Și-a scos din groapă picioarele mele, din tina noroiului. Şi a pus în gura mea cântare nouă, cântare Dumnezeului nostru” (Psalm 39, 1-3). Deci, febrilitatea aceasta a așteptării ar trebui să ne cuprindă pe noi și să fie și acea efervescență, acea fierbere care să ne țină întru nevoință. Pentru că dacă postești, pentru ce postești? Pentru că mâncarea îmi stă în cale. Mâncarea cea bună și aleasă și pofta fac ca prezența lui Dumnezeu să se estompeze sau mă fac să mă îndrept cu fața în altă parte. Iarăși greșit. De ce citesc? Pentru că în neputința mea am nevoie și de un ajutor. Și atunci, eu socot că în paginile acelei cărți găsesc urma lui Dumnezeu. Cum spunea Iorga: „în istorie auzi bubuind pașii lui Dumnezeu”. Einstein, la fel, a spus același lucru, dar cu alte cuvinte. În informare și în pregătire asta facem. Pentru ce priveghez? Pentru ca să nu uit de Dumnezeu, încordarea mea de a sta drept în fața lui Dumnezeu să facă în așa fel încât prezența Lui, cum zicea Sfântul Teofan Zăvorâtul, „să ne fie nouă ca durerea de dinți”. Adică n-ai cum să scapi de ea. Toată nevoința trebuie să aibă un singur scop: a sta înaintea lui Dumnezeu, a dobândi acea așteptare a lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune: „mă minunez văzându-l pe om smerit cum stă cuminte la picioarele lui Hristos, așteptând de la El să-i dea când vrea, dacă vrea, ce vrea și cât vrea El”. Și părintele Stăniloae arată că aici este vorba despre sfințenia aceluia care nu mai este conștient de sine, ci este conștient numai de persoana cealaltă.

„Așteptând, am așteptat pe Domnul”. Gerunziul acesta – așteptând, în greacă este participiu. Și participiul are funcție, în același timp, și de adjectiv și de verb. Este și acțiune, dar și calitate. Cum ar fi ca principala noastră calitate să fie așteptarea? Cum ar fi ca principala noastră activitate să fie așteptarea? Un pic paradoxal, antinomic. Dar aceasta este Ortodoxia: paradoxală și antinomică.

Întrebări și răspunsuri

Ne-ați zis la început că lui Dumnezeu nu-I place să facă lucrurile corect. Puteți să ne spuneți care este diferența între a face lucrurile corect și a face lucrurile frumos?

Să nu vă mirați dacă apele nu se liniștesc înaintea voastră. Am folosit formularea aceasta intenționat. Pentru că era un obicei printre marinari, mai demult, ca atunci când intrau în mijlocul unei furtuni și își vedeau nava amenințată spre a fi răsturnată, să arunce butoaie cu ulei, adică să verse ulei în jurul navei. Uleiul crea o peliculă deasupra apei și astfel se liniștea apa din jurul corabiei. Am folosit analogia aceasta pentru că uleiul are, în greacă, aceeași rădăcina ca „mila” – eleon. Prin urmare, mila este cea care aduce frumosul într-o relație. Dreptatea este cea care aduce tensiune în relație. Corectitudinea se bazează pe dreptate. Este foarte greu ca tu, om fiind, să ții în mână dreptatea lui Dumnezeu. Este foarte greu, foarte puțin probabil, pentru că ispitele și influențele din exterior sunt atât de mari și de viclene, încât te pierzi. E mai ușor, mai la îndemâna noastră să dăm dreptatea la o parte. De aceea se zice că „pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea”. Gândiți-vă la această expresie nu doar ca la una cantitativă, ci la sensul ei tehnic; adică, pentru a ajunge la pace, trebuie să calci de patru ori peste dreptate. Așa încât frumosul iese la suprafață în momentul în care tu dai dreptatea ta la o parte. Pentru că dacă nu o dai, n-ai să poți da interesele tale la o parte, n-ai să poți dovedi nici ție, nici celuilalt că tu vorbești nu cu scopuri egoiste, ci vrei ca lucrurile să meargă bine. Altfel, o să fie un conflict de interese. Mila este cea care scoate la suprafață frumosul. Pentru că frumosul este ascuns, este în chipul lui Dumnezeu. Frumos are ca sinonim sensul, iar sensul se găsește în afara ta. Cum poți să faci tu lucrurile corect, în același timp cu a uita de tine? Dar crezi că uitând de tine, poți să faci lucrurile corect? M-aș îndoi. Cum poți tu să-l pui pe celălalt mai presus și, în același timp, să-i spui ceea ce trebuie să facă? Cum zicea avva Pimen: „A învăța pe cineva este egal cu a-l mustra”. Mila este semnul, catalizatorul, dar nu mila așa cum o vedem noi, ca un aspect al tristeții: că-ți pare rău de cineva mai amărât, mai sărac etc., ci mila ca împreună-pătimire, compătimire – să te pui în pielea lui și să simți ceea ce simte el. Atunci simți durerea lui. Dar durerea ta nu trebuie să fie aceeași cu a lui, ci să vină din neputința ta de a suferi în locul lui. Tu îi simți suferința, îți dai seama cât suferă și îți dai seama și de ce, ai vrea să suferi tu în locul lui, ai vrea să-i iei suferința și nu poți – nimeni nu poate să facă lucrul acesta. Ceea ce putem face este să suferim pentru asta. Aceasta e mila: faptul că nu pot să sufăr în locul lui. Aceasta e durerea provocată de milă, care te străpunge ca sabia.

Dacă îl vom pune pe celălalt mai presus, dacă îl vom vedea ca pe iubitul lui Dumnezeu, ca pe obiectul iubirii lui Dumnezeu, adică în relație cu Dumnezeu, dar și cât îl iubește Dumnezeu pe el, atunci vom reuși să facem lucrurile frumos, și nu corect. Adică vom face în așa fel încât iubirea să iasă la iveală, relația dintre ei să strălucească și să se strângă, nu aceste convenții de care ne-am înconjurat. Pentru că, până la urmă, corectitudinea se bazează pe convenții. Codul bunelor maniere al unui ortodox este cel pe care ni l-a arătat Sfântul Ioan Botezătorul, adică prietenul Mirelui, cel care face tot ce poate ca Mirele și Mireasa să fie împreună. Și atunci, ce e corect aici, ce nu? Tot ceea ce faci în direcția aceasta e frumos. Și, bineînțeles, nu înseamnă că dacă faci frumos, o să fie incorectitudine. Nu, o să vedeți că un alt fel de corectitudine iese la suprafață. „Pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea să nu le lăsați” (Matei 23, 23), spune Hristos. Cu alte cuvinte – căutați frumosul, pe acela trebuie să-l faceți; dar nici corectul să nu-l lăsați, doar să-l așezați pe locul doi. Aveți înțelepciunea de a pune mai presus frumosul și răbdarea de a aștepta ca acea corectitudine, acea nouă corectitudine, să iasă la suprafață. Vedeți pe cel din fața voastră ca fiind mireasa lui Hristos și cadrul acesta vă va învăța.

V-aș ruga să ne vorbiți de această separare de căi sau de meserii, adică una este pentru bărbat, alta pentru femeie, și de situația în care bariera e pusă ca să te depășești.

Crezi că bariera aceasta e pusă de fire? Oarecum nu. Feminismul tocmai asta nu înțelege, crede că aceste diferențe − pe care lumea le-a transformat în bariere, dar care nu sunt așa de fapt − sunt create de fire și se revoltă. Dar de ce? Nu sunt create de fire, ci prin intervenția directă a lui Dumnezeu. De ce i-a dat somn? De ce în timpul somnului a făcut lucrul acesta? În primul rând, ca să nu-i intre în cap că oamenii au participat și ei la treaba asta și că au ceva de zis, că au cum să modifice acest lucrul – nu au cum!; în al doilea rând, este o experiență onirică, adică în vis. Visul este forma de manifestare a celor interioare. În vis, cele exterioare sunt amorțite și cele interioare prind viață. Deci, este o intervenție directă din partea lui Dumnezeu, având ca scop relația, complementaritatea. De aceea le-a făcut de la început diferite, pentru că trebuia să existe tensiune între bărbat și femeie, tensiune care să încerce să-i apropie permanent, să-i atragă unul către celălalt. Și ca această încercare de a se reuni să fie sub forma intimității, adică eu să caut să te readuc în mine, în interiorul meu, nu lângă mine și, mai rău, nu pentru mine. Acesta e un lucru care necesită acțiune conștientă: trebuie să te lupți să faci lucrul acesta, nu vine de la sine. Eu trebuie să împlinesc acea complementaritate într-o intimitate care e mai frumoasă decât o persoană, sau decât mine, ori decât tine, dar nu mai frumoasă decât noi. Feminismul este un produs al gândirii tehnologizate, mecanicizate. Cum spunea Marshall McLuhan: „această gândire încearcă să ajungă la cunoaștere prin descompunere, prin înțelegerea părților caută să ajungă la înțelegerea unitarului, compusului”. E greșit. Asta e o chestiune firească, foarte mecanică. Gândirea lui Dumnezeu, scopul Lui, depășește marginile acestei lumi. Dacă am avea ca scop frumosul și unirea întru iubire, atunci nu ne-am mai pune astfel de întrebări: de ce femeia nu poate să facă meseria aceasta sau cealaltă? Poate să facă orice, nu există bariere. Dacă faci meseria aceea, care până acum era făcută de mii de ani de bărbați, vei mai fi la fel de frumoasă, la fel de delicată? N-o să te abrutizezi, n-o să devii bărbat? Feministele încearcă să scoată femeia în față, căutând s-o transforme în bărbat. Feministele le răpesc femeilor însăși calitatea care duce omenirea mai sus. Dacă nu era femeia, bărbatul ar fi spart și acum pietre. Dacă ar fi o diferență care s-ar aplica la meserii, ar fi capacitatea femeii de a vedea detaliul. Femeia are perfecțiunea detaliului, bărbatul are viziunea de ansamblu. Bărbatul le vede pe toate, ca un mecanism sau o hartă, și le gândește pe toate unitar. Femeia are perfecțiunea detaliului. Tot ce ține de intuiție, de finețe, de vis, e al femeii; tot ceea ce ține de punerea în aplicare a visului e al bărbatului. Scopul este ca din cei doi, din eforturile celor doi, să iasă un sens care este mai presus decât ei doi separat.

Am auzit pe un alt părinte spunând că dacă cei care trebuiau să intre în mănăstire erau adevărați eroi, astăzi cei care rămân în lume trebuie să fie eroi, în acest context social, să-și creeze o familie, să facă copii, să-i păstreze, să-i crească pentru Dumnezeu.

Nici la mănăstire, nici la căsătorie nu ar trebui să trimiți pe nimeni. Corect este să nu le mai despărțim pe acestea așa de clar. În condițiile actuale, aceste căi nu mai sunt atât de bine conturate și atât de îndepărtate una de cealaltă. De aceea am zis că șederea în fața lui Dumnezeu nu se poate împlini decât prin îmbinarea, împletirea acestor două căi. Sfântul Pavel, la I Corinteni 7, 4, 28, când vorbește despre căsătorie, spune: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. (...) Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor”. Mai spune Sfântul Pavel, cel care este căsătorit să se comporte ca și cum nu este căsătorit, cel care are să se comporte ca și cum nu ar poseda ș.a.m.d (cf. I Corinteni 7, 29-31). Adică, și cel care este căsătorit trebuie să se comporte ca și cum este monah. Ce înseamnă aceasta? Să-ți lași femeia la o parte? Nu, pentru că înseamnă s-o arunci în iad și să cazi și tu în iad. Trebuie să cauți să înduhovnicești relația ta, s-o curățești, s-o ridici deasupra înțelegerii omenești. În viața cealaltă, oamenii vor fi ca îngerii, nu se vor căsători. Asta înseamnă că eu, dacă sunt căsătorit, în lumea cealaltă n-o să mai am pe soția mea ca fiind una cu mine? În Ortodoxie nu există expresia „până ce moartea vă va despărți”, pentru că în Ortodoxie moartea nu desparte, ci are rolul de a fi capăt de drum răului. Unirea aceasta este binecuvântată de Dumnezeu, iar ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă, nici măcar să nu încerce. Când a zis că oamenii vor fi ca îngerii, Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuiește că va fi eliminată senzualitatea și sexualitatea. Prin urmare, poți să fii în căsătorie și să te comporți ca și cum nu ești însurat, în sensul în care să elimini pe cât posibil sexualitatea și senzualitatea. Și aceasta o faci tăindu-i partea poftitoare. Atunci cele două căi se unesc. Eu, în mănăstire, trebuie să mă gândesc la Hristos ca la mireasa mea, dar trebuie să am în vedere și această unire de iubire între mire și mireasă, fără ca aceasta să-mi provoace sminteală. La fel, și cei căsătoriți, având această fațetă a sexualității, trebuie să taie aceste încercări de a se sminti de la drumul lor. Care drum? Calea monahală este mai presus decât cea a căsătoriei, pentru că pune mai presus intimitatea, însingurarea cu Dumnezeu, faptul de a fi tu cu Dumnezeu, de a le face toate pentru El, ceea ce în căsătorie este pe locul doi. Sfântul Pavel spune: „de aceea vreau să fiți toți ca mine, pentru că cel căsătorit caută să placă mai întâi soției și după lui Dumnezeu” (I Corinteni 7, 33). De aceea călugăria este pusă mai presus, nu că ar fi în sine așa. Dacă în căsătorie încerci să pui mai presus pe Dumnezeu, te-ai apropiat de partea monahală. Și în felul acesta nu se mai face o diferențiere atât de clară și ești ca monahul, care caută să aibă rugăciune neîncetată și însingurare absolută. Poate chiar mai presus decât el, pentru că lupți cu un inamic mult mai prezent și mai feroce, lupta ta e mult mai inegală decât a monahului. În ziua de azi aceste căi au început să se apropie foarte mult datorită greutăților și confuziei care domnesc. Este și un lucru bun, că te aruncă în brațele lui Dumnezeu. De aceea cred eu că părinții din vechime spuneau că și-au dorit să trăiască aceste vremuri, în care nevoința își cam pierde scopul, consistența. Acum ceea ce te face să strălucești este exact această disponibilitate de a sta înaintea lui Dumnezeu. Părinții stăteau înaintea lui Dumnezeu ca înaintea celui nevăzut, ca și cum ar fi fost văzut, adică fără să încerce să-L vadă, să aibă niște semne doveditoare ale prezenței lui Dumnezeu. Pentru aceia, și durerea, și necazul, chiar și absența, secătuirea aceasta duhovnicească pe care o experimentau, pentru ei era o bucurie, nu un chin. Vezi-mă, Doamne! Înaintea Ta am rămas, nu înaintea altuia.

Mi s-a întâmplat să iau contact cu persoane care sunt mai îndepărtate de Dumnezeu, care mi-au adresat întrebarea: care sunt șansele ca noi să ne naștem în religia corectă? Probabil, toți de aici ne-am născut în familii ortodoxe și am fost învățați de mici. Dar cei care s-au născut în alte religii, ce ar trebui să facă pentru a-L găsi pe Dumnezeu?

Întrebarea e pusă rău, de aceea nu află răspuns. Relația este mai presus decât persoana. Când spui care sunt șansele de a te naște în religia corectă, e ca și cum religia e mai presus de iubire. Nu, nu e mai presus din iubire. Religie vine de la religere, re-legare, adică să reînnozi ceva ce a fost rupt. Prin urmare, religia vine ulterior creării omului. Omul n-a fost creat ortodox. Ortodocși s-au numit cei care au păstrat relația cu Dumnezeu frumoasă și neîntreruptă. Aceasta se numește Ortodoxie: slăvire dreaptă, nu corectă. Prin urmare, nu este atât de important dacă te naști în religia cea bună, pe cât e important dacă te naști din iubire, pentru că iubirea – zicea părintele Stăniloae – este singura capabilă să vindece orice patimă, să schimbe erezia în dreaptă slăvire. Dumnezeu, Care iubește atât pe om încât l-a scos din ne-ființă la ființă, încât l-a considerat cununa creației Sale, pentru Dumnezeu – zicea mitropolitul Antonie de Suroj – omul a fost necesar ca să înfrumusețeze lumea. El zice că atunci când îl creează pe om, Dumnezeu îi spune: Vino, am nevoie de tine! Pentru că fără tine, lumea nu e atât de frumoasă. Un astfel de Dumnezeu Îl iubește pe om și toți oamenii sunt creați de El din iubire. De aceea, o să caute metode prin care să-l aducă în relația bună și frumoasă față de El și metodele acestea suntem noi. Părintele Stăniloae spunea în Teologia Dogmatică: „oricine își găsește loc în inima cuiva, să îndrăznească, că nu moare. În iad se vor duce doar aceia care vor eșua în stabilirea oricărui fel de relație, nu numai cu Dumnezeu, ci și cu oamenii. În iad se duc cei pentru care tu nu mai există, ci numai eu”. Nu vă siliți doar să-i primiți în inima voastră pe ceilalți, ci să-i țineți acolo. Siliți-vă și să vă găsiți loc în inima lor, măcar în inima cuiva, pentru că rugăciunea aceluia te va scoate din iad. Dumnezeu a lăsat ca legea iubirii să conducă. Și atunci punem problema din punctul de vedere al iubirii. Cum ar trebui să iubim pe cineva care este non-ortodox, astfel încât să intre și el în familia noastră, în casa noastră? Aceasta ar fi întrebarea corectă.

Cum alegem care este calea mai potrivită pentru noi? Vorbeam cu colegii despre alegerea partenerului. Există două posibilități, atât am identificat eu. Pe de o parte, să vorbești cu mai multe persoane și să vezi care e mai potrivită pentru tine. Iar a doua, care e persoana mai potrivită pentru tine în contextul în care lucrezi foarte mult cu ea, faci niște lucruri concrete și prietenia aceasta poate, la un moment dat, să evolueze într-o relație.

Părintele Stăniloae a simțit nevoia de un om concret lângă el, care să-l susțină. E singurul de care știu eu, care a zis că a văzut un singur sfânt în viață: pe soția lui. Iată cum a pus el căsătoria mai presus chiar decât călugăria! Eu nu pot să zic lucrul acesta, monah fiind. El nu numai că a văzut un sfânt în viața lui, s-a și ajutat de el. Adică sfântul acela l-a ajutat și l-a ridicat. Ea l-a săltat.

Pe de o parte, să te ajute să stai înaintea lui Dumnezeu și, pe de altă parte, să te ajute să dai tot ce poți, să fii de folos, să dai pe dinafară.

Pe de cealaltă parte, cum să știi care e potrivit, care nu: în primul rând, nu trebuie să cauți pentru tine. Fata care este cea mai potrivită este aceea care reușește să te inspire, care te face să uiți de tine și să pui fericirea ei și împlinirea voastră mai presus decât fericirea ta. Pentru o fată, băiatul acela e potrivit care îți simte taina, chiar dacă nu o înțelege pe deplin, și ți-o păstrează și care îți dă siguranța că Dumnezeu este Tată. Dacă întrebi o fată ce așteaptă mai mult de la un băiat, zice: siguranța, securitatea, constanța, stabilitatea. Dar stabilitatea aceasta se duce mai sus. E același lucru pe care îl căutăm noi în mănăstire, dar și în Ortodoxie, în general, la părintele duhovnicesc, când îți cauți un părinte duhovnicesc. Atunci știi că e cazul să te oprești, să nu mai cauți pentru că l-ai găsit, când acel părinte ți-aduce mireasma Tatălui, te face să îl simți pe Dumnezeu ca pe un tată. Și-ți dă liniștea aceea a fiului, care este liniștea că tatăl îi poartă de grijă.

Căutați mai întâi să fiți prieteni foarte buni, să puteți să vă deschideți inima în fața celuilalt. Un prieten pe care îl aveți ca pe un confident, ca pe unul care, deși vă rănește, știți că este ceva mai presus între voi, acela este candidatul cel mai potrivit nu pentru a fi iubitul sau iubita ta, ci pentru a-ți arăta un model. Un prieten foarte bun îți este etalonul cel mai apropiat. Dintr-un prieten foarte bun iese un iubit, dar nu e o lege. Și din aceasta poate să iasă foarte multe dezamăgiri. Nu întotdeauna o relație de prietenie evoluează spre o relație de iubire, fie din cauză că nu aveți curaj, fie din cauză că vă e teamă să nu pierdeți ceea ce aveți. Aceasta e o lipsă de îndrăzneală, care vine dintr-o lipsă de experiență: ai prea puțini prieteni de genul acesta. Și prietenia pe care ai reușit s-o încropești cât de cât nu este atât de tare încât să-ți dea motive de îngrijorare. Și dacă zice nu, că are pe cineva, care e problema? Înseamnă că tu nu ești pregătit să fii un soț. Dacă iubești pe cineva, iubești până la capăt. Așa a iubit și Hristos. Faci tot ce poți. Dacă nu poți să fii mirele, poți să fii prietenul mirelui. Faci în așa fel încât ea să fie fericită. Și așa tu vei rămâne cu inima frumoasă și plină, și ea va rămâne la fel.

Cum ne pregătim pentru căsătorie?

Desăvârșirea unei relații nu depinde de calitatea persoanelor, a partenerilor, ci de autenticitatea lor. Dacă eu mă chinui să devin mai bun, o fac în mod egoist, nu pun iubirea mai presus. Eu vreau să mă schimb, să devin mai bun prin ea.

Dumnezeu va lucra cu omul în tandem. „Unde pune omul mâna, acolo pune Dumnezeu mila”. Întru unire, întru zămislire, pune Dumnezeu sufletul. În iubirea dintre cei doi pune Dumnezeu darul Lui, când vede că cei doi își asumă riscurile acestea, că pun mai presus iubirea dintre ei decât nedesăvârșirile lor. Sunt foarte multe riscuri, enorm de multe. Ce iubire ar fi aceea dacă de dragul ei nu-ți asumi riscuri? Intru în căsătorie așa cum sunt, cu problemele pe care le am, cu obișnuințele pe care le am, dar și nădăjduind ca Dumnezeu, văzând dragostea dintre noi, să ne ajute. Calitatea cea mai mare pe care o apreciază Dumnezeu este aceea de a uita de sine. Să se uite la celălalt, până uită de el. Asta apreciază Dumnezeu cel mai mult, când faci lucrurile de drag, nu pentru a obține ceva.

Ați vorbit despre feminism. Feminismul a apărut ca urmare a unor abuzuri de care femeia a suferit. Și odată cu această mișcare, femeia a început să se implice în mai multe medii: politic, social. Unii ar spune că această mișcare ar afecta instituția familiei. Ce credeți despre acest lucru?

Da, sunt de acord că poate afecta instituția familiei. Așa a început, dar oare a continuat la fel? Nu. Feminismul a apărut ca o încercare de reparație, de restaurare, de repunere în ordine, de a îndrepta niște lucruri. Or, asta afectează instituția familiei pentru că nu pune înainte iubirea. Creștinismul a venit să schimbe acest fapt și să pună lucrurile la punct, să pună capăt acelor abuzuri, să repună femeia pe locul ei. În Taina Cununiei, zice Sfântul Pavel, bărbatul trebuie să-și iubească femeia așa cum își iubește Hristos Biserica și cum fiecare își poartă grijă de trupul său, și-l hrănește, și-l încălzește. Și atunci bărbatul trebuie să fie cap femeii și femeia trebuie să se teamă de bărbat (cf. Efeseni 5, 23-33). Pentru că fraza se termină așa brusc, avem impresia că ceva nu e în regulă, sunt niște chestiuni învechite care ar trebui reparate. Ce ar trebui să înțelegem? În primul rând, că bărbatul trebuie să fie foarte bărbat și femeia trebuie să fie foarte femeie. Nu bărbatul trebuie să ia locul femeii, dacă ea nu-și face treaba; nici femeia să nu ia locul bărbatului, dacă el nu-și face treaba. Se întâmplă însă și astfel de cazuri și atunci faci schimbarea, pentru că cineva trebuie să facă asta. Dacă vezi că el nu face un lucru, trebuie să faci tu în locul lui. Dar aceasta ar trebui făcută astfel încât să nu schimbe echilibrul dat de firescul relației. Trebuie să-l înlocuim pe celălalt cu conștiința că este un pogorământ, o derogare de la lege, dată de niște situații excepționale. Adică, eu fac treaba femeii pentru că ea n-o face, dar dacă mă feminizez nu e în regulă. La fel și la femeie.

Asta trebuie să înțelegem: că bărbatul trebuie să fie foarte bărbat și femeia trebuie să fie foarte femeie. Și că bărbatul trebuie să facă, dacă este bărbat, ceea ce a făcut Hristos, adică să fie cap bisericii, să-i dea un sens, o direcție, un sentiment al siguranței și s-o iubească așa de mult încât ea să se teamă să nu piardă această iubire. În ordinea aceasta: bărbatul trebuie să fie cap femeii și femeia trebuie să se teamă de bărbat. Dacă el nu e adevărat cap, aceasta nu mai e teamă, femeia nu se teme cu teama cea bună. Normal, când vedem așa iubire, ne temem să n-o pierdem. Asta e singura teamă care i se cere femeii, nu alta. Și atunci feminismul nu atacă numai instituția familiei, ci însăși firea lucrurilor, pentru că încearcă să înlocuiască pozițiile – să pună pe femeie în locul bărbatului, arătând că este același lucru.

Să nu uitați că timpurile prezente și cele ce vor urma încearcă să ne distragă atenția. Dacă noi ne vom arăta înaintea lui Dumnezeu, vom câștiga încrederea că Dumnezeu ne poartă de grijă și vom avea liniștea că noi, ca oameni, am făcut mai mult decât am putut să facem. Ceea ce îl va obliga pe Dumnezeu să facă la fel, nu mai mult decât poate El să facă, ci mai mult decât merităm noi.

Trebuie să ai și o auto-înfrânare și o auto-determinare, pentru că zice părintele Stăniloae: dacă noi stăm înaintea lui Hristos singuri, daacă ne însingurăm cu Hristos, El ne va învăța cum să stăm și ca individ, ca persoană de sine stătătoare, distinctă, în fața Dumnezeului său, dar și ca subiect al comunității. Pentru că El Însuși este și persoană distinctă, dar este și subiect al comunității Sfintei Treimi. Dar aceasta se câștigă tot prin molipsire, prin contaminare. Stând singur cu Dumnezeu, mă molipsesc de la El și de la sine încerc să mă comport așa. Tot prin contaminare ar trebui să urmărim și noi evoluția proprie, mai ales în căsătorie.

Protos. Hrisostom C.
Selecții din dialogul cu tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2021



Sus