RO
EN

A sta înaintea lui Dumnezeu

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

A sta în fața lui Dumnezeu este o datorie de onoare. Dumnezeu a făcut lumea în zâmbetul feței Sale. De aceea noi, care suntem urmare a relației pe care El și-a dorit-o, avem atât datoria, cât și nevoia de a ne întoarce – tot zâmbind – cu fața către Dumnezeu. Nevoie – pentru că fără această relație nu ne putem afla desăvârșirea. Datoria este aceea a izvorâtului față de izvorul său. Avem datoria de a întoarce darul, bineînțeles nu ca pe talantul îngropat, ci punându-ne amprenta, pecetea proprie. Darul tău îmi aduce aminte de tine. Văzând pe dăruitor în darul său, voi avea grijă să-l înfrumusețez, astfel încât și el să se gândească la mine: „Dar din dar se face Rai!”

Pe de altă parte avem și datoria frumuseții. Spunea odată Mitropolitul Antonie de Suroj că împotriva frumuseții nu se pune urâțenia, ci lipsa de sens. De aceea, ca să dai sens lucrurilor sau să-ți găsești sensul, trebuie să cauți frumosul. Dumnezeu nu ne vrea mai buni, ci mai aproape. Dacă devii mai bun doar de dragul de a fi tu bun și nu o faci de dragul Lui, bunătatea aceasta nu are sens, nici frumusețe. Dacă vrei să faci lucrurile corect, Dumnezeu nu te va ajuta. Dumnezeu te ajută doar dacă vrei să faci lucrurile frumos.

Dumnezeu a creat lumea în zâmbetul feței Sale. Prin urmare este frumos să-I întorci zâmbetul, să stai măcar cu fața către El. Primul termen care s-a folosit spre a desemna persoana, în teologia bizantină, a fost prosopon, adică față. Acesta își are originea în terminologia greacă a teatrului. Atunci, actorii foloseau măști. Prosopon înseamnă mască, una alcătuită în așa fel încât să arate o anumită stare interioară. Masca arăta felul în care te simțeai tu în interior. Prosopon reprezenta astfel fața pe care o vede celălalt. A fi persoană este modul în care se prezintă cineva spre a fi văzut. Cel mai bine se poate observa acest lucru la mire și mireasă. Omul trăiește însă și momente de însingurare fără a înceta a fi persoană, cum este cazul monahismului. A sta înaintea lui Dumnezeu este împletirea acestor căi: călugăria și căsătoria. În ambele găsim și însingurarea și unirea. În monahism se împletesc acestea trei: Înmormântarea, Botezul și Cununia – când te unești cu Hristos care este considerat Mirele tău. Totuși, în căsătorie – și din cauza intervenției brutale a sexualității, dar și din cauza ispitelor exterioare –, partea aceasta a însingurării are de suferit. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: „Mai bine este să se căsătorească, decât să ardă” (1 Co 7, 9). Dar mai adaugă: „Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească satana” (1 Co 7, 5). Prin urmare, indiferent dacă ești în căsătorie sau în monahism, aceste două stări trebuie împletite. Iar acest lucru se vede foarte bine în nevoința rugăciunii. Când te rogi, trebuie să te gândești că stai față în față cu Dumnezeul Cel nevăzut.

Dar cum facem noi ca în rugăciune să împletim intimitatea, sau însingurarea cu Dumnezeu, cu unirea care există între mire și mireasă? În primul rând, trebuie să te arăți. Mireasa înainte de nuntă se arată mirelui, pentru că liniștea ei depinde de aceasta. Chiar de i-ar spune toți că este frumoasă, ea nu poate fi convinsă decât de mire, pentru că ea pentru el s-a gătit și nu are liniște până ce mirele o apucă de mână. În psalmul 72 se spune: „ca un dobitoc eram înaintea Ta”. Este chinul celui care se simte departe de Dumnezeu și care-și vede rațiunea ca iraționalitate în fața cugetelor lui Dumnezeu. Dar chinul a durat „până ce a intrat în locașul cel sfânt al lui Dumnezeu”. Iar Dumnezeu „l-a apucat de mâna lui cea dreaptă”. Prin urmare, asta trebuie să facă și sufletul când se așază în fața lui Dumnezeu: se arată Lui nu cu scopul de a-L vedea pe El, ci de a fi văzut de El. Vezi-mă Doamne, aici sunt! Această așezare înaintea lui Dumnezeu trebuie să fie ca a miresei care se înfățișează mirelui, cu disponibilitatea aceea iubitoare care nu vrea să fie mângâiată de altcineva decât de mirele ei. Numai faptul că nu aștepți mângâiere de la alt Dumnezeu sau din altă parte decât de la Mirele tău, poate fi suficient. Și Mirele va avea grijă să schimbe urâțenia miresei în frumusețe. Aceasta e lucrarea Mirelui. A miresei este să se păstreze cuminte, sfioasă și disponibilă doar pentru Mire. Mireasa își păstrează Taina pentru Mire, nu pentru altcineva!

Aceasta e poziția în care noi trebuie să ne așezăm în fața lui Dumnezeu. Unii, gustând din rugăciune, o apucă pe un drum care îi rătăcește din ce în ce mai tare, pentru că se așază înaintea lui Dumnezeu ca să-L vadă pe Dumnezeu, să-L simtă pe El. Făcând aceasta, ei nu-L caută pe Dumnezeu, ci își urmăresc propriul lor bine.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că liniștea sufletului vine atunci când omul este conștient că Dumnezeu știe de el. Tu nu trebuie să iscodești cu privirea, să te uiți la fața Lui. Asta este iscodire, asta-i obrăznicie. Deja ai ieșit din postura copilului cuminte. Dumnezeu așa spune: „Spre unii ca aceștia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriți, cu duhul umilit și care tremură la cuvântul Meu!” (Is 66, 2). Înfățișându-se înaintea Mirelui, mireasa simte o teamă febrilă: „Așteptând, am așteptat pe Domnul și S-a plecat către mine” (Ps 39, 1). Febrilitatea așteptării ar trebui să ne cuprindă pe noi și să fie acea efervescență care să ne țină întru nevoință cu un singur scop: a sta înaintea lui Dumnezeu, a dobândi aceea așteptare a lui Dumnezeu. Sf. Isaac Sirul spune: „Mă minunez văzându-l pe omul smerit cum stă cuminte la picioarele lui Hristos, așteptând de la El să-i dea când vrea, dacă vrea, ce vrea și cât vrea El”.

Ne-ați zis la început că lui Dumnezeu nu-I place să facă lucrurile corect. Puteți să ne spuneți care este diferența între a face lucrurile corect și a face lucrurile frumos?

Corectitudinea se bazează pe dreptate. Este foarte greu ca tu, om fiind, să ții în mână dreptatea lui Dumnezeu. Așa încât frumosul iese la suprafață în momentul în care tu dai dreptatea ta la o parte. Dacă îl vom pune pe celălalt mai presus, dacă vom vedea în el pe iubitul lui Dumnezeu, vom reuși să facem lucrurile frumos și nu corect. Codul bunelor maniere al unui ortodox este cel pe care ni l-a arătat Sfântul Ioan Botezătorul: face tot ce poate ca Mirele și Mireasa să fie împreună. O să vedeți un alt fel de corect că iese la suprafață. Căutați frumosul, dar nici corectul să nu-l lăsați, însă lăsați-l pe locul doi. Aveți înțelepciunea de a pune mai presus frumosul și răbdarea de a aștepta ca acea corectitudine, acea nouă corectitudine, să iasă la suprafață; vedeți pe cel din fața voastră ca fiind mireasa lui Hristos și cadrul acesta vă va învăța.

V-aș ruga să ne vorbiți de această separare de căi sau de meserii, adică una este pentru bărbat, alta pentru femeie, și de situația în care bariera e pusă ca să te depășești.

Feminismul se revoltă, neînțelegând că diferențele sunt de la Dumnezeu, având ca scop iubirea. Dacă am avea acest scop, n-am pune aceste întrebări. Femeia poate face ORICE! Dar va mai fi ea la fel de frumoasă și delicată? Transformând femeia în bărbat este pusă în pericol evoluția omenirii. Femeia are perfecțiunea detaliului; bărbatul, pe cea de ansamblu. Intuiția și visul sunt ale femeii. Bărbatul le pune în aplicare. Rezultatul? Iubirea!

Feminismul a apărut ca urmare a unor abuzuri de care femeia a suferit. Și, odată cu această mișcare, femeia a început să se implice în mai multe medii. Unii ar spune că această mișcare ar afecta instituția familiei. Ce credeți despre acest lucru?

Da, sunt de acord că poate afecta instituția familiei. Așa a început. Dar oare a continuat la fel? Nu. Feminismul a apărut ca o încercare de reparație, de restaurare, de repunere în ordine, de a îndrepta niște lucruri. Or, asta afectează instituția familiei pentru că nu pune înainte iubirea. Nu bărbatul trebuie să ia locul femeii, dacă ea nu-și face treaba; nici femeia să nu ia locul bărbatului, dacă nu-și face el treaba.

Bărbatul trebuie să fie foarte bărbat și femeia trebuie să fie foarte femeie. Iar bărbatul trebuie să facă, dacă este bărbat, ceea ce a făcut Hristos, adică să fie cap Bisericii, să-i dea un sens, să-i dea o direcție, un sentiment al siguranței și s-o iubească așa de mult încât ea să se teamă să nu piardă această iubire. Asta e singura teamă care i se cere femeii, nu alta. Și atunci feminismul nu numai instituția familiei o atacă, ci însăși firea lucrurilor, pentru că încearcă să înlocuiască pozițiile – să pună pe femeie în locul bărbatului, arătând că este același lucru.

Protos. Hrisostom C.
Selecții din dialogul cu tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2021



Sus