RO
EN

Nu te teme, stau eu cu tine

Ieromonah Savvatey (Ageev) Mănăstirea Sfântul Dimitrie din Tesalonic Framingham, Massachusetts, SUA

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

În iunie 2017, în drum dinspre New York spre Massachusetts, am ațipit pe scaunul din dreapta șoferului. La un moment dat, șoferul a frânat brusc și neașteptat pentru a evita un accident. Centura de siguranță mi-a presat abdomenul și mi-a vătămat peretele abdominal și organele interne, dar eu n-am știut. Curând după acest incident, am plecat într-un pelerinaj în Rusia. Înainte de a pleca, m-am simțit foarte rău, slăbit și adesea mi-era sete. După ce am terminat pelerinajul, am mers să-mi văd părinții în Irkutsk.

Odată ajuns în Irkutsk, condiția mea a început să se deterioreze rapid. Abia puteam să mă mișc și în seara de 28 iulie mi-am pierdut cunoștința în casa părinților mei – am avut ruptură de splină cu 50% pierdere de sânge. Am auzit o voce care îmi spunea să nu adorm, să mă ridic, să lupt cu slăbiciunea mea. Mi-am recăpătat cunoștința în ambulanță, unde mi se făcuse o injecție cu adrenalină în inimă. Doctorul de pe ambulanță mi-a spus că inima mi se oprise timp de un minut.

Înainte de operație, la spital, eram jumătate adormit, un întuneric adânc a căzut peste mine și am auzit un zgomot puternic de geamuri sparte. Din acel moment nu am știut ce s-a mai întâmplat. După operație, am avut dureri mari, timp în care mi-am pierdut cunoștința pentru mai multe ore sau chiar zile. Am trăit ceea ce se cheamă moarte clinică, ieșire din trup. M-am găsit într-un loc frumos, de fiecare dată același. După ce mă întorceam în trup, de fiecare dată simțeam o bucurie interioară adâncă și aveam o rugăciune curată plină de lacrimi, fără împrăștiere.

Când am fost afară din trup, m-am găsit într-un loc necunoscut, dar foarte frumos, ca o pădure. Nu era o sursă de lumină sau umbre, dar totul era plin de lumină și de înțelesuri și de cunoaștere. Câteodată lumina devenea atât de strălucitoare încât trebuia să-mi închid ochii. În timpul acestor trăiri afară din trup am vorbit cu monahii de acolo, care mi-au îngăduit să pun întrebări. Multe din întrebările mele erau personale, dar sunt câteva lucruri pe care pot să le împărtășesc. Am întrebat de ce a venit un așa necaz peste mine. Monahii m-au corectat, spunând că nu trebuie să întreb „de ce” s-a întâmplat așa ceva, ci „pentru ce scop?” Și răspunsul era: ca să înțeleg durerea altuia și să fiu mai îngăduitor cu ceilalți. O persoană care nu a simțit suferința poate doar să-și imagineze cum e suferința. Domnul nostru Iisus Hristos Însuși a cunoscut suferința fizică extremă după ce a fost trădat, arestat și răstignit, a pierdut o cantitate incredibilă de sânge și S-a sufocat. Nimeni nu L-a ajutat, pe când eu primeam multă asistență medicală. Potrivit călugărilor, boala mea a fost îngăduită pentru iluminarea mea, pentru a mă învăța. Era necesar pentru mine să trec prin încercarea durerii pentru a înțelege mai bine jertfa și dragostea Domnului nostru față de creația Sa – omul. Și, bineînțeles, pentru ca eu să fiu mai atent la suferința și durerea aproapelui. Durerea curăță omul și-l învață smerenia.

După operație, care a fost reușită, am fost transferat în salonul post-operator. În a doua zi de ședere a mea acolo, s-au întâmplat următoarele. Pe la orele 23.00 am simțit o răceală puternică, apoi febră, și am început să mă sufoc – aveam pneumonie bilaterală. Nu eram în stare să vorbesc și nici măcar să strig după ajutor. Deodată, un preot în rasă gri a intrat în cameră. I-am văzut doar silueta. S-a așezat la picioarele mele pe patul de spital, mi-a luat mâna și mi-a zis: „Nu te teme, stau eu cu tine.” A vorbit cu mine toată noaptea. Era Sfântul Ioan de Shanghai și San Francisco (Maximovici)!

Conversația mea cu Sfântul Ioan a fost una personală. Mi-a dat de înțeles că ar trebui să fiu mai blând și delicat; că trebuie să nu mă mai implic în controversele și polemicile legate de aspecte teologice și duhovnicești contemporane; că trebuie să renunț la toate rețelele de socializare și să încetez să-mi mai demonstrez punctele de vedere față de oponenți. Un călugăr nu ar trebui să se certe, să condamne, să se îndreptățească pe sine și să se auto-compătimească, ci să se roage permanent – nu numai pentru cei apropiați ai lui, ci și pentru cei care sunt împotriva noastră. În acea seară am fost într-o stare extrem de rea, dar trupul meu, deși slăbit de operație și de pierderea sângelui și a organelor, cu rugăciunile Sfântului Ioan, a depășit această condiție – Sfântul Ioan pur și simplu nu m-a lăsat să trec în cealaltă lume. Fără ajutorul lui Vlădica, acea noapte ar fi putut fi ultima pentru mine pe pământ. Doctorii care au venit la patul meu dimineața nu puteau să creadă cum am supraviețuit într-o stare așa de gravă timp de 8 ore fără intervenția lor.

Sus