RO
EN

Cum își trăiesc românii credința în diaspora

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Diaspora, o călătorie către noi înșine

Unicitate. Acesta este numitorul comun în străinătate, acolo unde Biserica este punctul de reper al românilor plecați din țară, locul care unește și întărește credința ortodoxă!

IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale și PS Marc Nemțeanul alături de credincioși
În ultimii ani, tot mai mulți tineri au plecat din România. Printre ei m-am numărat și eu, când am decis să plec singură la studii, în urmă cu mulți ani. La 19 ani, dorințele și visurile erau multiple: călătorii prin lumea întreagă, studii, un job bine plătit și cât mai multe lucruri ce aduceau un confort cotidian. Toate acestea s-au diluat cu trecerea anilor. Puzzle-ul era incomplet, sufletul gol, multe sentimente de culpabilitate și o mare neîmplinire sufletească. Mult timp am avut dubii, remușcări cu privire la plecarea mea, considerând că dorul de familie, de țară, de limba maternă mi-au provocat acest sentiment.

Regretele au dispărut odată cu integrarea într-o comunitate românească, din regiunea Provence-Alpes-Côte d'Azur. Parohiile românești înființate aici s-au sudat armonios de-a lungul anilor, datorită părinților slujitori din orașele: Marseille, Aix, Avignon, Toulon și Nice.

În această frumoasă și mare comunitate am început să descopăr cu adevărat omul și sensul vieții mele. Familiarizarea, timpul petrecut cu românii de aici, sărbătorile și tradițiile românești m-au apropiat din ce în ce mai mult de România, dar și de Dumnezeu. Aici am întâlnit și foarte mulți tineri români muncitori, sensibili, educați și foarte responsabili. Toate aceste calități întâlnite la ei m-au format, maturizat și au ajutat la creșterea mea duhovnicească. Am învățat să trăiesc responsabil în Hristos, în comunitate, în Biserică! Cu timpul, a venit și mulțumirea, bucuria și pacea sufletească.

Acum, când vremurile ne fac să ne simțim atât de singuri, să întindem harta Ortodoxiei în întreaga lume, iar Biserica să devină principala noastră moștenire, atât în străinătate, cât și în România!

Cu bucurie, Luiza Moșteanu
Paris, 30 mai 2021


Biserica a devenit de facto familia noastră

Românii din diaspora își trăiesc credința firesc. Cel puțin acesta este cazul nostru. Am fost inițiați în tainele bisericii încă din copilărie. Astfel, atunci când am ajuns într-o țară nouă, cu repere culturale diferite, Biserica a devenit de facto familia noastră, acel cadru familiar care îți permite să trăiești sentimentul de împlinire și de ocrotire pe care îl resimte pruncul la sânul mamei.

Comunitatea care se strânge în jurul unei parohii tipice diasporene are în comun durerea părăsirii locurilor natale și dorul de familia rămasă acasă. Dar pentru un diasporean, acasă înseamnă și comunitatea din noua parohie de care aparține. Dincolo de trăirile duhovnicești din cadrul Sfintei Liturghii, agapele, serbările copiilor sau aniversările înmulțesc bucuria comuniunii. Dorul se estompează și devine tolerabil. Acasă capătă un nou sens în Biserica din afara granițelor. Acasă nu mai este limitat la un singur loc, căci bucăți de acasă se găsesc în fiecare comunitate.

Societatea occidentală în care trăim ne provoacă continuu când vine vorba de trăirea și manifestarea credinței. Antagonismul dintre duhul lumii care este „izolare” și duhul Bisericii care este „comuniune” apasă, poate mai mult ca niciodată, asupra echilibrului tânărului diasporean. Biserica rămâne reper central și liman mai ales pentru cei mai fragili dintre noi. Biserica a fost singura care nu a încetat să ofere spațiu de întâlnire tuturor, indiferent de contextul istoric sau geografic.

Diaspora renaște cu fiecare generație și Biserica rămâne un reper de identitate pentru cei născuți în țara de adopție. Întâlnirile dintre diasporă și românii de acasă sunt emoționante, dar mai ales necesare păstrării unei continuități a legăturii diasporei cu acel acasă al părinților ei.

Florina Hoza, Franța


Pr. Iulian Nistea alături de credincioși
Odată ajunși în diaspora, am simțit nevoia să căutăm o biserică ortodoxă. Tocmai această dorință a adus la suprafață un lucru pe care poate nu îl exprimam înainte, acela că însăși credința în Dumnezeu este cel mai important reper în viața noastră. Într-o societate atât de diversificată ca cea a Parisului, este o adevărată bucurie să întâlnim alți ortodocși care împărtășesc aceeași credință ca și noi. Prin intermediul asociației Nepsis – asociația tinerilor din Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale – am avut ocazia să mergem la mănăstiri ortodoxe și pe urmele sfinților ortodocși din Franța și din întreaga Europă. Aceste întâlniri au alinat dorul de pelerinajele făcute în România și, totodată, ne-au permis să descoperim bogăția spirituală din acele locuri. Cel mai important este să trăim și să ne comportăm creștinește, astfel încât și cei din jur să înțeleagă de ce reperul nostru în viață este credința în Iisus Hristos.

Cristina și Eugen, Paris


La fel ca și în România, românii din diaspora își trăiesc credința ortodoxă prin rugăciune, post și participarea la Sfintele Taine și slujbe. Deși Ortodoxia a fost introdusă în America în ultimele secole, se găsesc totuși biserici și mănăstiri unde creștinii ortodocși își pot trăi și întări credința. Familia noastră a petrecut ultimii 14 ani în nordul Californiei, foarte aproape de catedrala din San Francisco, unde se găsesc moaștele Sfântului Ioan Maximovici. Aici am avut marea binecuvântare să putem să ne trimitem copiii la St. John of San Francisco Orthodox Academy, una dintre puținele școli ortodoxe din America cu program de la grădiniță până la liceu. Programul școlii include ore de religie și de strană, iar copiii participă cu toată școala la Sfânta Liturghie în zilele de sărbătoare.

O mare parte din trăirea unei vieți ortodoxe au constituit-o pelerinajele în America, România, Grecia, Israel. Una dintre mănăstirile cele mai apropiate de sufletul familiei noastre este Mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Dunlap, CA. Este o mănăstire grecească de maici unde am petrecut multe vacanțe cu copiii, făcând diferite ascultări și arătându-le copiilor ce înseamnă o adevărată trăire ortodoxă, chiar în mijlocul unei țări care se axează din ce în ce mai mult pe o viață seculară.

De asemenea, am participat activ în viața parohiilor din care am făcut parte și i-am încurajat și pe copii să fie implicați: băieții ajutând în Sfântul Altar, iar fetele cântând la strană sau ajutând la organizarea meselor parohiale. Una dintre activitățile la care copiii participă cu mare drag este pregătirea prescurilor împreună cu PS James (Corazza), la vechea catedrală a Preasfintei Fecioare din San Francisco. Aceasta este o oportunitate deosebită de a petrece timpul într-o atmosferă de rugăciune și de a fi în comuniune cu alți tineri din parohie.

Cristian și Diana T., ingineri la Google, SUA


M-am născut în România și am fost botezată acolo în pruncie. Cu toate acestea, familia mea a început să meargă regulat la biserică în duminici abia în America. Aveam nouă ani atunci. Am mers la școala duminicală și am învățat despre credință atât acasă, cât și la biserică. În același timp, am intrat în contact și cu viața secularizată din America, mai ales la liceu și la facultate. Cu toate acestea, de fiecare dată când eram smulsă din mediul creștin ortodox, de tot atâtea ori îmi găseam drumul înapoi către credință. Ca și creștin ortodocși, inimile noastre tânjesc să trăiască o viață centrată pe Dumnezeu. Și acest lucru poate fi împlinit oriunde.

Cu toate că America este secularizată și proslăvește credințe care sunt străine de Biserica noastră, eu cred că a trăi aici ca și creștin ortodox nu este foarte diferit de a trăi astfel într-o țară majoritar creștin-ortodoxă. Este adevărat, lumea de aici nu prea știe despre Ortodoxie, despre obiceiurile noastre și mulți dezaprobă credința noastră. Dar tocmai din cauza aceasta cred că alerg către credința noastră în fiecare zi pentru îndrumare. În plus, există și o frumusețe legată de a trăi ca și creștin ortodox în diaspora: prețuiești mai mult relațiile pe care le ai cu alți creștini ortodocși.

Lorena Alexandra Chelaru, SUA


De vreo trei ani mergem duminica la o biserică aproape de noi, a cărei comunitate include în majoritate americani, dar și ruși, greci, polonezi și doar două alte familii de români. Prima dată când am mers acolo, am fost foarte emoționați să-i auzim cântând Trisaghionul în românește. Cu accent american, bineînțeles, dar cu atât mai plăcut urechilor noastre. Văzându-ne zâmbind și cântând cu ei, și-au dat seama că suntem români. La sfârșitul Liturghiei ne-au înconjurat cu toții, urându-ne bun venit în biserica lor. Ne-au invitat la agapa de după slujbă și ne-au întrebat politicos lucruri despre familia noastră. Ne-am simțit acasă pentru că ne-au înconjurat cu dragoste frățească. De fapt, asta a și fost marea mea descoperire – Biserica este cu adevărat acasă. Multă vreme pusesem semnul egal între Ortodoxie și tot ce-i românesc (limbă, tradiții, cultură) și țineam morțiș la ideea că trebuie să merg neapărat la o biserică românească. Denaturasem, deși dintr-o pornire cumva onorabilă, tocmai adevărul că Biserica suntem noi, oamenii, mădularele sale din toate colțurile lumii, cu limbă și obiceiuri diferite, dar toți zidiți după chipul și asemănarea Făcătorului nostru. România este și va rămâne acea acasă unică și preaiubită, pe care niciun loc de pe pământ nu o poate înlocui, dar suntem acasă în orice biserică ortodoxă cu veșminte preoțești și limba dulce a Sfintei Liturghii.

Acum mi-e destul că băiatul cel mare se bucură de scrierile lui Caragiale, fetița mijlocie vorbește cu perfectul simplu oltenesc al Gorjului meu natal și hăulește ca Maria Lătărețu, iar cea mică adoarme în fiecare seară după ce mai întâi cântă „Lumină lină”. Am pace în suflet: ori că spunem „Doamne, miluiește!”, ori „Lord, have mercy!”, firul care ne unește pe toți și ne ține acasă este Domnul Hristos. Pe El să nu-L pierdem niciodată!

Mădălina-Daciana Reznic, SUA


Practicând credința într-o lume străină

Este greu să trăiești în America fiind copil de imigrant. Și este și mai greu să fii un imigrant care prețuiește tradiția și credința mai presus de orice. A fi copil a doi imigranți români cu idealuri conservatoare poate fi o mare provocare câteodată, mai ales în cazul Americii, care este încontinuu împinsă înainte de progresiști care încearcă să aducă alte idei. Ceea ce mi-a adus pacea a fost istoria. Îmi trăiesc credința prin cunoașterea și înțelegerea istoriei și imitarea vieților marilor sfinți și dumnezeiești Părinți care au trăit înaintea mea.

Admir faptele și virtuțile marilor conducători români și văd ca scop al vieții mele să păstrez cele mai prețioase credințe ale lor. Mi-am făcut o datorie din a participa la cât mai multe slujbe ale Bisericii. Pentru că aceasta îmi permite să intru în legătură cu Dumnezeu.

Lumea este prinsă de depravare și știu că singur nu pot să îi fac față. Prețuiesc familia și prietenii mai mult ca orice. Îmi trăiesc viața ca o umilă parte a istoriei americane, dar nu pot să-mi neg rădăcinile și chemarea strămoșilor.

Robert Belibrov, SUA



Sus