RO
EN

Cuvânt despre rostirea românească

Constantin Noica

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Cuvintele „rost” și „rostire” au căpătat o neașteptată înzestrare filozofică, în limba noastră. În particular, rostire este singurul termen care poate reda logos-ul grec.

Logos însemna și cuvânt, și rațiune, și socoteală, și raport, și definiție, și rost. La rândul ei, rostire ar putea acoperi o bună parte din echivocul fecund al lui logos: de la flatus vocis până la rostul ultim al lumii. De aceea: „La început a fost Cuvântul” ar putea mai bine fi redat prin: „La început a fost Rostirea”, adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor. Rostul a devenit limbă, vorbire, discurs; a urcat de la concretul gură spre abstract. Dar n-a dezmințit încă sensul său de origine.

Partea noastră de cer

Dacă s-ar întreba cineva de ce dăm atâta însemnătate câtorva cuvinte românești, am răspunde: pentru că aceasta e partea noastră de cer. Observatorul nostru astronomic are, printr-o convenție internațională bine stabilită, sarcina de a explora partea de cer care cade sub lunetele noastre. S-ar putea ca din Honduras să se vadă stele mai frumoase; dar acestea sunt stelele noastre.

Ridici ochii spre cerul moral de care vorbea Kant și întâlnești în zona noastră un fel de stea dublă: expresia se cadenu se cade. Nici o convenție internațională nu te obligă să-i analizezi structura și să găsești în ea semnificații etice deosebite. Dar dacă te uiți mai îndelung, dacă apoi pui față în față ce ai deprins din alte zone ale cerului moral cu ceea ce stă acum sub ochii minții tale, înțelegi că din se cadenu se cade s-ar putea alcătui un întreg tratat de etică.

Despre a doua comoară a limbilor

Nicolae Grigorescu, Care cu boi la amiază
Prima este comoara gândirii omenești în genere, partea traductibilă, spune Eminescu; a doua este „partea de la moși-strămoși, partea netraductibilă”. Dar este și aceasta o comoară, adică poartă cu ea bunuri și frumuseți care sclipesc pentru toți. De aceea, când o scoți la lumină, oricine ar trebui să se bucure de ea. Acesta și este lucrul minunat cu limbile naturale, că până la urmă orice se poate traduce în orice limbă: se pot traduce cărți întregi, se traduc poeme, gânduri, se pot traduce chiar expresii tipice. Dar nu se poate traduce câte un cuvânt.

Un cuvânt e un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori a căzut ca o sămânță din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. A prins rădăcini în huma țării tale, s-a hrănit din ploile ei, a crescut și s-a resfirat sub un soare ce nu e nicăieri același, iar așa cum este nu poate fi lesne mutat din loc, transplantat, tradus.

Sus