RO
EN

Limba română – factor de identitate și unitate pentru români

Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Sentimentul de identitate națională este un sentiment intim. Fiecare persoană se reprezintă prin limba pe care o vorbește, comportamentele sociale, simbolurile comunitare, cultura, istoria, așa cum este ea povestită în școli sau citită în cărțile disponibile, la radio, televizor etc. Identitatea națională de grup se manifestă, în primul rând, prin limbă, care este o componentă esențială a personalității. Identitatea națională și limba evoluează și corespund unui parcurs al vieții individului sau al comunității. Conștientizând apartenența la o comunitate națională, sentimentul de identitate națională devine mai puternic atunci când intervin amenințări la una din componentele lui esențiale – limbă, istorie, cultură. Atunci, comunitatea se mobilizează politic.

Comunitatea istorică românească din Ucraina (regiunile Cernăuți, Odessa și Transcarpatia), fiind poziționată la graniță de imperii, odată cu instituirea noii stăpâniri, impunerea altei limbi oficiale de comunicare, uneori chiar și a limbii de predare în școli, schimbarea bruscă a stilului și a politicii administrative, precedate de un război devastator, cerea adaptarea, atât psihologică, cât și a modului de viață a populației băștinașe etc. Aceste teritorii au fost greu încercate de istorie, iar limba română a fost primul factor identitar atacat.

Elevi din localitatea Crasna
În anul 1857, înainte de moarte, boierul și patriotul bucovinean Doxachi Hurmuzaki scria în memorabilul său testament politic, care a rămas învățătură, îndemn și călăuză în activitatea fiilor și nepoților săi, pentru generațiile viitoare: „Să nu uitați că aveți de îndeplinit trei datorii mari și sfinte, pentru care aveți a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și a urmașilor voștri. Aceste trei datorii sunt: patria, limba și biserica”.

Ceea ce și-au dorit românii din Bucovina în toate epocile istorice (mai ales începând cu revoluția de la 1848) a fost organizarea vieții culturale și științifice în instituții profesionale temeinice, de înaltă calitate, la care aspiră și astăzi românii din regiunea Cernăuți. Cu toate vicisitudinile, românii din regiunea Cernăuți (ajunși astăzi la doar 20% din totalul populației din regiune) și-au păstrat, timp de peste 200 de ani, tot ceea ce înseamnă pentru un popor limbă, conștiință națională, spiritualitate și identitate națională. Generații de intelectuali români, numele cărora merită să fie valorificate pentru istoria și cultura românilor, au muncit pentru ca limba, școala, biserica și istoria să constituie la Cernăuți o permanență. Mulți bucovineni din diaspora, remarcabili oameni de cultură și spiritualitate românească, au trăit și mai trăiesc și astăzi experiența Bucovinei ca o durere personală și o nostalgie romantică. Soarta istorică a românilor din Bucovina poate fi înțeleasă numai prin cercetarea profundă, conștientă și cinstită, situată dincolo de orice retorică sentimentală sau politică. Este o istorie a rezistenței prin limbă, școală, biserică, în general prin cultură.

„Idealul românilor este menținerea unității reale a limbii strămoșești și a bisericii naționale – susținea Mihai Eminescu. Biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe seama lor și, prin aceasta, și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult… nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim… ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului… Fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazim moral într-o lume a mizeriei și a durerii, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai, i se lipesc de suflet preceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi.”

Cele trei regiuni cu populație românească autohtonă sunt astăzi un adevărat laborator de deznaționalizare treptată, care confirmă în cel mai autentic mod rolul celor trei instituții românești – școala, biserica și limba. Procesul de deznaționalizare are loc pe cale naturală (căsătoriile mixte) și prin politica școlară instituită de către autoritățile ucrainene. Românii din Ucraina se află astăzi într-o stare de luptă pentru limba română. Școala valorifică toate resursele umane ale colectivității minorităților naționale, contribuie la menținerea permanenței spirituale și culturale. O condiție fundamentală a dezvoltării societății minoritare o constituie folosirea limbii materne – a acestui tezaur imens de valori spirituale și înțelepciune națională – în toate sferele de activitate umană. Paradoxul constă în faptul că acest laborator dă rezultate perfecte de deznaționalizare în condițiile în care Constituția și legislația Ucrainei referitoare la minoritățile naționale sunt alcătuite la cele mai înalte standarde europene.

Este oare o enigmă faptul că după mai mult de două secole de înstrăinare, în nordul Bucovinei se mai vorbește românește? Fenomenul bucovinean, ca problemă de supraviețuire a limbii, a spiritualității și a identității românești, a continuității unor tradiții culturale naționale, merită să fie studiat (nu doar monitorizat, conform unor modele politice). Un popor de cultură, cu tradiții istorice și culturale străvechi, nu dispare, chiar dacă sunt nefavorabile condițiile și continuă să se înrăutățească. Folosirea limbii române este o problemă de mentalitate sau de psihologie a unui popor care își conservă valorile?

Un astfel de popor (sau reprezentanții acestuia) nu poate fi „sacrificat”, după cum consideră astăzi unii istorici și politicieni în numele unor idealuri „false”, ci susținut concret în voința sa de a-și păstra limba, tradițiile și idealurile naționale, cu alte cuvinte, de a-și păstra limba și identitatea națională, chiar dacă numărul lor a scăzut spectaculos în ultimul secol. Tinerii noștri, care au moștenit o limbă „ca un fagure de miere”, au o „datorie sfântă”: păstrarea limbii române ca factor identitar. Lupta pentru limba română a intelectualității românești din Ucraina continuă.

Sus