RO
EN

Continuitatea unui ideal. 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
În 15 august 2021, se împlinesc 150 de ani de la marea „Serbare de la Putna”, manifestare determinantă pentru definirea identității românești în istorie. Inițiată și marcată, între alții, de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Iraclie Porumbescu și Ciprian Porumbescu, la care s-au asociat tinerii români de pretutindeni, „Serbarea de la Putna” a însemnat, cu precădere, definirea idealului unității naționale, realizate câteva decenii mai târziu.

La 150 de ani la acest eveniment, într-o altă epocă, este nevoie să reafirmăm și să găsim modul potrivit de împlinire a idealului unității românilor, într-o lume și într-o istorie în reașezare.

La Mănăstirea Putna, un comitet de inițiativă, alcătuit din reprezentanți ai asociațiilor tinerimii române, ai mediului cultural și spiritual românesc, a gândit „Serbarea de la Putna – 2021” în termenii continuității unui ideal: „unitatea în cuget și simțire a tuturor românilor”, indiferent unde trăiesc, în România sau în alt colț de lume.

Pusă sub autoritatea culturală a Academiei Române și a Patriarhiei Române, „Serbarea de la Putna – 2021” își propune să fie un moment decisiv în scopul afirmării și consolidării unității românilor din țară și din afara granițelor și pentru întărirea legăturilor frățești, a comuniunii de iubire și „a împreună lucrării” spre binele comun al poporului român.

Ritmul inimilor

„Orice cugetare serioasă... purcede de la inimă și apelează la inimă. Ea se cutremură asemenea unei arfe eoliene, ea este singura ce se mișcă în această lume eternă... ea este orologiul ei.”

Formulat misterios-aforistic, adevărul acestei fraze eminesciene (Opere, XV, 42) este simplu și adânc, diafan și puternic în același timp.

Autor: Aida Șușter Boțan
Asemenea unei „arfe eoliene” s-a propagat, la 1870–1871, ideea unei serbări a românilor de pretutindeni ivită în mintea studentului, pe atunci, Mihai Eminescu, aflat la Viena. Inima lui bătea în ritmul națiunii române. „Unde este inima tinerimii, acolo sunt și ideile viitorului”, avea să scrie, alături de prietenii din Comitetul de organizare, în „Apelul” către cei ce simțeau românește. Entuziasmul a cuprins, firesc, mai întâi tinerimea română academică din străinătate și din țară și apoi comunitatea românească în întregime. Serbarea devenea purtătoarea unei idei: a unității morale, culturale și spirituale a românilor. „Tot Românul va fi invitat să asiste la această serbare măreață”, asumată, în organizare, de tinerii studioși, în frunte cu Eminescu și Slavici.

Locul ales era unul „eminent istoric”: „între murii monasterului de la Putna”, unde „zac de trei secole și mai bine sacrele oseminte ale lui Ștefan cel Mare”, iar ziua propusă era cea a hramului mănăstirii, 15 august, de Sfânta Maria, „când se adună mulțime de popor și de inteligență din toate părțile”. Se împlineau 400 de ani de la fondarea Putnei.

Istoria pregătirii Serbării se regăsește în documentele vremii. Iată cum sugerează atmosfera din zilele premergătoare marelui eveniment academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, în volumul „Eminescu. Viața” (Ed. Nicodim Caligraful, 2009):

„Câteva zile la rând, vechiul lăcaș și pădurile din preajmă au vuit de larma muncii tinerești, entuziaste a seminariștilor și gimnaziștilor români din Cernăuți, veniți să ajute. Se ridicau arcuri de triumf și porticuri festive, se clădeau ori se refoloseau cuptoare și vetre, se împleteau ghirlande de cetină, se lucrau lampioane, toate după planul gândit de pictorul Epaminonda Bucevschi. După impulsul care fusese dat, toate mergeau neîntrerupt pe făgaș, așa încât Eminescu și Slavici puteau gândi și discuta, plimbându-se ori adunându-se cu alții în clopotniță, despre Congresul studențesc care avea să urmeze Serbării ... Oricât ar fi fost de prins, însă, de iureșul, de emoția firească ce precedau festivitatea, acesta nu putea să nu sufere înrâurirea priveliștii din jur, atât de îmbibată de trecut, trezitoare de atâtea aduceri aminte”.

A fost un moment unic, în 1871, la Putna. Starea de spirit a generației tinere se traducea prin credința în idealuri. Cel mai de preț era unitatea românilor. Iar tinerii studenți de atunci, cu energia, inteligența și dorința ardentă de a-și sluji țara, dominau realitatea românească, fără orgoliu. Serbarea de la Putna era hrană sufletească pentru toți românii. Lecția frumoasă de la 1871, la care tinerii de azi ar putea să mediteze, este aceea a glorificării justificate a trecutului și a gândirii serioase „asupra problemelor ce viitorul ni le impune”.

Ce trebuia să înțeleagă generațiile care urmau? Mihai Eminescu și Pamfil Dan îi scriau lui Dumitru Brătianu astfel:

„Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în lănțuirea timpurilor ... Istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării și a faptei construiesc meritul individului ori al generațiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze ... Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complexul de cugetări care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg ... De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor existente ale poporului ... nu de ale noastre proprii.”

Recunoaștem, în aceste fraze, spiritul și stilul lui Eminescu. Era un alt mod de a spune că ritmul inimii unui tânăr e bine să bată în ritmul poporului său. Cugetarea acelui tânăr așa va străbate veacurile.

Epitaful dăruit de Doamnele din România, organizate de către Maria Rosetti, 1871
Eminescu, Slavici, A.D. Xenopol, Ciprian Porumbescu și alți tineri de la 1871 aveau deja o gândire matură la vârsta abia ieșită din majorat. Atașați de țara lor, de conaționali, de istoria, credința și cultura românilor, ei înțelegeau unde găsesc centrul de greutate al unui întreg popor. Putna lui Ștefan cel Mare transmitea un sentiment de soliditate, de încredere în oamenii mari ai trecutului. Aici rămânea eternă memoria urmei glorioase, a păstrării demnității naționale. Aici, zidurile mănăstirii vorbeau despre strălucirea vremii lui Ștefan și despre simbolul credinței unificatoare. Aici se întâmpla trezirea conștiinței de sine a românilor.

Și mai poate fi ceva la care să gândim: co-genialitatea a două mari modele: unul în apărarea hotarelor țării și ale creștinătății – Ștefan cel Mare, celălalt în puterea creatoare în literatură și cultură – Mihai Eminescu.

Tinerimea academică română de astăzi, tinerii în general au nevoie de temelia construită de predecesorii lor din veacuri îndepărtate. Ca să nu rătăcească, fără voia lor, drumul.

Teodora Stanciu

În anul 2021 se împlinesc 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, eveniment misionar și cultural care a avut loc în anul 1871 la Mănăstirea Putna, inițiat de poetul Mihai Eminescu și care s-a bucurat de participarea unor personalități precum scriitorul Ioan Slavici sau istoricul Alexandru D. Xenopol. Împlinirea unui secol și jumătate de la acest eveniment va fi marcată și în acest an la ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, în ziua de 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în scopul afirmării și consolidării unității românilor din țară și din afara granițelor și pentru întărirea legăturilor frățești, a comuniunii de iubire și a împreună lucrării spre binele comun al poporului român.

din Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei, 2021


A fost oare ușor în 1871, sub stăpânire străină, când țara era împărțită? N-au fost atunci încercări de intimidare și de stopare a inițiativei și a elanului? Ne pare că este mai greu acum decât în 1966, în plin regim comunist? Ce ne împiedică în a cultiva și a ne promova idealul de unitate? Din afară, mai nimic. Și oricum, în epoca libertăților și a drepturilor, mici pietre de poticnire exterioare ar putea fi ușor depășite. Dinlăuntru, însă, nu puține. O unitate națională nu se decretează, ci se cultivă și se constată, apoi, într-un firesc al lucrurilor. Nu se impune de sus, ci se construiește de jos și întreolaltă. Nu se proclamă festiv, demagogic și politicianist, ci se zidește cu sinceritate, jertfă de sine, curaj și credință. Le avem pe acestea din urmă? Atunci suntem pe drum bun. Ne lipsesc ori abia pâlpâie în noi credința, curajul, altruismul și sinceritatea? Atunci mai avem de lucrat în duhul și inima de unde purcede lucrarea unității. Căci la ce unitate la scară largă mai pot visa dacă dezbinarea e aici, lângă mine: între vecini, între rude?

Preasfințitul Damaschin Dorneanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților



A fost scânteia care a aprins torțele Marii Uniri

Serbarea de la Putna, din august 1871, a fost scânteia care a aprins torțele Marii Uniri. Descifrând istoria ulterioară a românilor și a României, privind cu detașarea și luciditatea unui veac și jumătate de la acele evenimente, putem avea astăzi dimensiunea visului, a speranței, a disperării chiar a ceea ce au însemnat cele două momente ale acelei acțiuni colective, „Serbarea de la Putna” și „Congresul studențimii române”, care i-a urmat. Ambele evenimente au fost consecința unui complex de factori, dar și a unei dorințe de secole, amânată, dar niciodată uitată.

Însemnătatea Serbării de la Putna este încă insuficient evaluată, cunoscută. Apelul tinerimii române, redactat în ziua simbolică de 25 decembrie 1869, la Viena, și transmis studențimii române din toate centrele universitare ale Europei, conține toate dezideratele și toate direcțiile de urmat pentru unirea de mai târziu, înfăptuită la 1 Decembrie 1918. Dacă punem față în față dezideratele politice de mai târziu cu cele exprimate în fața și de către mulțimea adunată la Serbarea de la Putna sau care a rezonat cu aceasta, putem spune că Unirea de la 1 Decembrie 1918 a avut un puternic și autentic vot popular exprimat cu o jumătate de veac mai devreme.

Inițiatorii consideră, prin apelul formulat, că nu încearcă, nici pe departe, să ia locul oamenilor politici ai vremii care „sunt împovărați de greutățile intereselor naționale ardente, și, mai cu seamă, sub împregiurările politice de astăzi, nici că se poate cere de la ei ca să ia inițiativa și să îngrijească astfel de întrunire”, ci e vorba de „o dorință sfântă ca să ia asupra-și efectuirea acestei idei tinerimea română academică”. Tinerimea română, implicată în mediul academic, este conștientă de neputința clasei politice prinsă în interesele dictate de la vârful imperiului și acționează ca societate civilă, evitând interpretările politice imediate. Fiind eliminată ideea de „aroganță” din partea inițiatorilor și a susținătorilor acestui apel, toată lumea a fost de acord că acolo „unde este inima tinerimii, acolo sunt și ideile viitorului”. Există și o oarecare reținere a celor care au formulat textul apelului, în ceea ce privește efectul imediat al unei întruniri „a tinerimii române de pretutindeni”, lucru perfect justificat în perioada în care Bucovina era strivită de povara unui imperiu, însă gândul final îl reprezintă „gloria națiunii”. Sunt descurajați scepticii sau cei cărora le este frică de represaliile posibile din partea diriguitorilor imperiului. Într-o scrisoare din aprilie 1870, semnată de Nicolae Teclu (președinte) și M. Eminescu (secretar) se spune că „regimul nu ne poate împiedica deloc, pentru că serbări de asemenea natură sunt permise în întregul Austriei, și nu numai că sunt permise, ci sunt un drept esențial al vieții constituționale”.

Firesc, mă întreb acum, în fața istoriei pe care o emană documentele acelei epoci, adunate în mare parte în expoziția deschisă la Centrul Cultural „Mitropolit Iacob Putneanul”, dacă ar trebui ca tinerimea academică de astăzi să formuleze un nou apel către toți tinerii români risipiți în lume, cum ar suna acest apel? Prima întrebare ar fi: care Românie, cea din afară sau cea din interior? Avem peste 10 milioane de români în afara granițelor fizice, care sunt „o Românie în căutarea unei identități”. Răspunsul va trebui să fie formulat după „Congresul tinerimii române”, din 16 august 2021, care va urma Serbării de la Putna - 150. Noua realitate europeană va oferi noi variante de manifestare și de recuperare a identității (și identităților) naționale. Și plecăm de la un postulat care nu lasă nicio șansă căii de mijloc: în lipsa unei patrii nu vom mai putea vorbi de un popor, ci de o populație.

Adrian Alui Gheorghe

Un popor care are recunoștință față de înaintași face dovada unui suflet tare, iar neamul care are un astfel de suflet nu are a se teme niciodată pentru existența sa. De aceea astăzi, mai mult ca oricând, vrem să ținem aprinsă flacăra credinței atâtor tineri care acum 150 de ani, mânați de acest ideal al păstrării sufletului neamului românesc viu și puternic, s-au adunat la mormântul marelui român și apărător al creștinătății, Sfântul Voievod Ștefan. Prezența unui ideal în inimile tinerilor acestui popor este mărturia nobleței și garanția perenității, arvuna sfințeniei. Dorim ca acest ideal să continue și, așa cum sufletele românilor au vibrat la unison cu sufletul unui tânăr pe numele lui Mihai, sau Ioan, sau Ciprian, așa dorim să vibreze și sufletele noastre astăzi.

Arhim. Melchisedec Velnic,
starețul Mănăstirii Putna



Sus