RO
EN

Glasul tinerilor. Răspunsuri la frământările tinereții

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Petru Andrei Juravlea

Petru Andrei Juravlea
25 de ani, jurist, originar din Suceava, absolvent al Facultății de Drept a Universității București. Preocupat să schimbe colțul său de lume în mai bine și să scoată adevărul la iveală. Pasionat de citit și de peripluri montane. Îi place să se ghideze după următoarele cuvinte: „Audiatur et altera pars” (Ascultă și partea adversă) și „Numquam periit amor” (Dragostea nu moare niciodată).

Ai o amintire frumoasă legată de copilărie?

Îmi amintesc mereu cu drag jocurile întreprinse cu fratele meu în grădina casei și la țară, în satul Ciprian Porumbescu, sat unde își aveau originea rudele mamei. Ne confecționam deseori arcuri, săgeți, săbii, buzdugane si puști din răchite și sălcii, însă tot acest arsenal trebuia căutat mai întâi în natură, prin lanuri și hățișuri, lângă pâraie și iazuri, trebuia „meșteșugit” cu toporișca, testat și ascuns de ochii curioși. Toată osteneala aceasta ne dădea un sentiment al împlinirii, al satisfacției că ne puteam alege singuri instrumentele și scenariul jocului. Împreună fiind, aveam impresia că următoarea zi va fi o nouă ocazie de aventuri, de găsire a noi ascunzători prin scorburi de copaci, de confecționare a propriilor hărți și de întreprins acțiuni de cercetare prin grădinile vecinilor și prin hambarele unchiului nostru. Aventura aceasta te îmboldea să iubești să rămâi culcat la pământ în iarba înaltă, printre gâze și alte insecte, să simți mirosul de fân cosit, de flori de câmp și de lemn ars în bucătăriile de vară ale țăranilor.

O altă amintire extraordinară este nașterea surorii noastre. Fiind doi băieți, o fetiță era ca o perlă în casă, o ființă a cărei suflet era diferit și atât de drag nouă, încât eu și fratele meu rezervaserăm fiecare câte un obraz la cât de mult o pupam.

Cum îți trăiești tinerețea fără să ți-o pierzi?

„Cine este bătrân la tinerețe, poate fi și tânăr la bătrânețe” – spunea Părintele Arsenie Papacioc. Cred că tinerețea e cea mai bună perioadă din viață, în care putem sădi în noi semințele unei vieți în voia lui Dumnezeu. Simt că tinerețea este o forță prin ea însăși. Pe lângă latura externă a acestei forțe, anume puterea de a schimba partea mea de lume, am și o latură lăuntrică, puterea de a-mi schimba ființa. De sufletul nostru depinde și cum manifestăm puterea tinereții în exterior. Nu îmi pierd tinerețea pentru că, asemenea unei flori, o îngrijesc să fie recunoscătoare pentru toate, atentă la a alege din toate ceea ce îi este de folos, să aibă modele vrednice de urmat și să urmărească permanent comuniunea reală și conștientă cu Dumnezeu. Dacă sufletul a fost rănit de dragostea harică a Sfintei Treimi, el nu-și va pierde tinerețea asemenea trupului, căci având vocația veșniciei, va căuta mereu acea dragoste. Iar căutarea dragostei e una din trăsăturile tinereții.

Ce crezi că dă prospețime vieții?

Curiozitatea, entuziasmul și fascinația. Toate marile descoperiri au fost scoase la suprafață prin curiozitate, o caracteristică a inteligenței umane prin care noi ne satisfacem dorința de a ști. Întregul proces de cunoaștere a adevărului prin intermediul întrebărilor, consider că menține fascinația și entuziasmul.

Dorința de a schimba în bine lumea în care trăim dă, de asemenea, prospețime vieții. Am realizat că singuri nu putem fi salvatori ai neamului, însă e de datoria noastră să ne silim să schimbăm colțul nostru de țară. Dacă fiecare ar începe lucrarea binelui în partea sa și nu va aștepta mereu un panaceu de la altcineva, societatea s-ar reforma zi de zi.

Care îți sunt cele mai mari temeri sau frământări?

Cea mai mare temere este ca eu și toți pe care i-am cunoscut să nu ne mântuim, să fim lipsiți de comuniunea veșnică cu Sfânta Treime. Ar fi cel mai mare eșec al vieții mele, ratarea scopului pentru care m-am născut.

O altă temere e să mor fără să văd Basarabia reunificată cu Țara Mamă. Comunismul a dispărut, dar urmele sovietizării au rămas în unele zone din stânga Prutului. Conștientizarea fibrei naționale comune, prin cultură și predarea istoriei, alături de eforturi guvernamentale din ambele părți, cred că ar trebui să fie etape cheie ale acestei reunificări.

Care îți sunt provocările și cum le depășești?

Principalele provocări sunt în viața duhovnicească și cea profesională, deocamdată. În ambele cazuri, sporirea rugăciunii și disciplina au ajutat mereu. Evitarea haosului interior și a anxietății, care înmuguresc odată cu o situație grea, am realizat-o mai întâi prin rugăciuni de a se face voia lui Dumnezeu și apoi prin încercarea propriilor soluții. Desigur, uneori acestea nu s-au potrivit, moment în care mi-am dat seama că Dumnezeu știe mai bine de ce avem nevoie.

Simți uneori că ești singur? Dacă da, cum depășești singurătatea? Dacă nu, de ce nu?

Au fost momente în viață când într-adevăr am simțit singurătatea. Dar lecturile și rugăciunea m-au ajutat. Când afli și simți legătura harică cu lumea nevăzută, când citești ce spunea Evagrie Ponticul, că în timpul rugăciunii îngerii îngenunchează alături de tine, când afli că Maica Domnului este grabnic ajutătoare și e supărată pe cei care nu îi cer nimic, singurătatea își pierde orice efect.

Cum ți-ai vedea familia pe care ai dori să o întemeiezi?

Cred ca viitorul ideal ar fi o familie numeroasă, într-un sat sau oraș de munte, aproape de o mănăstire. Scopul principal în educația copiilor ar fi creșterea în frica lui Dumnezeu, fără televizor, prin cultivarea lecturilor, a drumețiilor în natură și a pasiunilor fiecăruia. Poveștile în familie la gura sobei ar fi evenimente cât mai dese. La fel ca lecturile în comun sau cositul ierbii în grădină, cu băieții. Cu timpul, cred ca e foarte importantă împărtășirea sentimentelor dintre părinți și copii, alături de discuțiile despre idei și concepte.

Pun foarte mult preț pe menținerea surprizelor, a atenției și a blândeții între soți și între părinți și copii. Atât înainte, cât și după plecarea copiilor, soții ar trebui să mențină legătura dragostei lor vie și în voia lui Dumnezeu.

Ce ai spune unui tânăr care nu este interesat de a-l cunoaște pe Dumnezeu?

Este aproape imposibil să nu crezi. Dar, pentru credință ai nevoie de o sinceritate rațională, desprinsă de orice prejudecată și, mai ales, un simțământ al inimii care îți arde ființa în căutarea Adevărului. Vei fi surprins că Adevărul nu e o filosofie, ci o Persoană care le cuprinde pe toate și care îți va răspunde la toate, îți va arăta cum să trăiești cu deplinătate fericit, căci este singura fericire liberă, dezinteresată și nesfârșită. De ce este greu să nu crezi? Pentru că minunile au fost, sunt și vor fi parte integrantă din viața Bisericii. În fiecare an Iordanul își va schimba cursul de Bobotează, norul va învălui muntele Tabor de Schimbarea la Față, iar Sfânta Lumina se va fi coborât în Sfântul Mormânt nearzând un timp materia în chip minunat.

Timp de două milenii „sângele martirilor, sămânța creștinilor” (Tertulian), a reprezentat o realitate, întrucât mucenicii au înțeles că, mai presus de toate, lumea de aici e vremelnică, iar cea de dincolo, veșnică. Au preferat să-și dea viața pentru a câștiga dragostea Sfintei Treimi. Ei sunt dovada permanent vie a credinței, pentru că martiriul a fost ales de creștini de toate vârstele, din toate locurile, din toate categoriile sociale și din toate timpurile, din Antichitate și până în perioada contemporană. Sute de mii de oameni din spectrul acesta larg nu și-ar fi putut da viața decât pentru Adevăr.

Este imposibil să nu crezi când inima îți e rănită de dragostea lui Hristos. Nu te vei mai raporta la cursul vieții tale indiferent de dragostea care ți-a atins sufletul, pentru că nu vei mai putea ignora firescul lucrurilor.

Ce ai spune cuiva care consideră că nu are nevoie de Biserică sau de preot pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu?

Un sfânt din secolul IV, Ciprian al Cartaginei, scria „Nulla salus extra Ecclesiam” (În afara Bisericii nu este mântuire), tâlcuind astfel adevărul scripturistic conform căruia doar Biserica poate facilita legătura dintre om și Dumnezeu, ea fiind o realitate divino-umană. Dacă Sfântul Pavel afirmă că noi, oamenii, suntem mădularele Bisericii, și astfel alcătuim un singur trup care suferă pentru boala unui singur mădular, este pe deplin înțeles de ce nu ne putem mântui decât în comuniune unii cu ceilalți în cadrul Bisericii. Mântuitorul este capul acestui trup, al Bisericii, astfel încât ar fi absurd și de neînțeles dacă ne-am dori să trăim fără Biserică sau în afara ei pentru că ar echivala cu o viață în care L-am respinge conștient pe Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos afirmă în Evanghelie: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54). Astfel, fără Sfânta Împărtășanie nu ne putem mântui, iar aceasta doar în cadrul haric al Bisericii Ortodoxe poate fi dăruită.

Preoții sunt urmașii sfinților Apostoli, cei care au continuat transmiterea harului de-a lungul veacurilor, cei care asemenea Sfinților Apostoli au puterea de a dezlega păcatele oamenilor. Sfinții Apostoli în călătoriile lor hirotoneau preoți, diaconi și episcopi, păstrând legătura cu aceștia, astfel încât ascultarea față de Hristos se reflecta în ascultarea Sfinților Apostoli și a celor hirotoniți de ei. „În numele lui Hristos, așadar, ne înfățișăm ca mijlocitori, ca și cum Însuși Dumnezeu v-ar îndemna prin noi” (2 Corinteni 5, 20).

Ana Ciobanu

Ana Ciobanu
23 de ani, educator la o grădiniță din Iași, originară din Moinești (Bacău), absolventă a Facultății de Teologie Ortodoxă și studentă a Facultății de Științe ale Educației din Iași, vicepreședinte ASCOR Iași. Se consideră binecuvântată, având încă trei frați și cinci surori. Iubește foarte mult copiii, este implicată în ceea ce face și dornică să își trăiască frumos tinerețea și restul vieții.

Ai o amintire frumoasă legată de copilărie?

Când la finalul clasei I domnul învățător mi-a pus pe cap o coroniță cu flori pe care mama o împletise fără ca eu să știu.

Cum îți trăiești tinerețea fără să ți-o pierzi?

Îmi trăiesc tinerețea din plin, fiind atentă la ce se întâmplă în jurul meu, la oamenii care îmi apar în cale, la șansele pe care Dumnezeu mi le trimite pentru a mă șlefui. Toată energia, curăția, entuziasmul, dragostea, bucuria sunt daruri ale tinereții pe care mă străduiesc să le folosesc pentru a mă clădi și forma ca om și nu îl ultimul rând, pentru a le pune în slujba Celui de Sus, ajutând-i pe cei din jurul meu.

Ce crezi că dă prospețime vieții?

Un cuget curat, familia, un stil de viață sănătos, credința din suflet și bucuria pe care o primim când îi ajutăm pe ceilalți, când lăsăm propriul ego la o parte și încercăm să privim lumea din perspective aproapelui.

Care îți sunt cele mai mari temeri sau frământări?

Ca nu cumva să îmi baricadez mintea cu convingeri și principii proprii încât să nu mai reușesc să primesc nimic din jur, adică să nu ajung în momentul în care să fiu convinsă că tot ce spun eu este bine și corect. O altă temere este legată de direcția spre care se îndreaptă societatea în care trăim cu toții, că nu va mai fi un loc bun și frumos în care copilașii să crească în armonie cu natura și cu Dumnezeu.

Care îți sunt provocările și cum le depășești?

Provocarea cu care mă confrunt cel mai des este legată de organizarea timpului, acesta trece pe nesimțite și nu se mai întoarce; astfel, mă străduiesc zilnic să mă organizez cât mai bine fără să îl irosesc, ci să-l câștig.

Simți uneori că ești singur? Dacă da, cum depășești singurătatea? Dacă nu, de ce nu?

Nu îmi amintesc să fi simțit sentimentul de singurătate. Copilărind într-o familie numeroasă, iar în timpul facultății având o viață activă, nu am avut timp să mă plictisesc. Primind o educație ce l-a făcut pe Dumnezeu prezent, fiind mereu implicată în multe activități și având prieteni care m-au înconjurat, cred că acestea sunt motivele pentru care nu m-am simțit singură.

Cum ți-ai vedea familia pe care ai dori să o întemeiezi?

O văd alături de logodnicul meu, iar căminul pe care îl vom forma să fie plin de pace, așa cum am resimțit și eu în sânul familiei. Îmi doresc să avem copilași pe care să îi creștem inspirându-le frumosul, bucuria vieții, hărnicia, adevăratele valori ale neamului nostru și pe Dumnezeu înainte de toate.

Ce ai spune unui tânăr care nu este interesat de a-l cunoaște pe Dumnezeu?

Cred că în străfundul ființei noastre fiecare avem sădită această dorință de cunoaștere și sentimentul unei Divinități, a unei Puteri care armonizează și dirijează lumea. I-aș spune aceste lucruri, l-aș invita să privească natura și să își asculte conștiința, iar Dumnezeu cred că îi va mișca inima.

Ce ai spune cuiva care consideră că nu are nevoie de Biserică sau de preot pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu?

L-aș ruga să privească lumea și tot ce este în jur. Singuri nu putem face mare lucru. Așa cum soarele nu luminează pentru el, copacii nu înverzesc pentru ei, râurile nu curg pentru ele, toate acestea sunt puse în folosul celorlalți. Iar în Biserică, în comunitate îl vom cunoaște pe Dumnezeu, în ea ne mântuim. Preoții, care au primit harul de la Dumnezeu, sunt asemenea părinților care au grijă și îndrumă noul născut. Ar fi absurd să credem că un nou născut poate să crească și să se dezvolte singur. Cred că așa este și în cazul preoților. Au rolul de a sprijinii, de a îndruma și de a crește credincioșii pentru Hristos.

Pompiliu Gîrlonța

Pompiliu Gîrlonța (primul din stânga)
20 de ani, născut în România, de la șase ani locuiește în Sacramento, California, student al Facultății de Inginerie „Henry Samueli” din cadrul Universității din California, Los Angeles. Membru al comunității românești de la Parohia „Învierea Domnului”, membru ROYA (Romanian Orthodox Youth of the Americas) împreună cu cele trei surori ale lui, participând la taberele organizate în SUA și România.


Ai o amintire frumoasă legată de copilărie?

Țin minte cum mă jucam cu surorile mele când eram mici. Dacă eram plictisiți, începeam să organizăm teatre despre basmele care ni se povesteau seara de către mama. Aveam și o camera video pe care o foloseam să ne înregistrăm. Ne era bucurie mare să vedem înregistrările, pentru că greșeam des, și aveam ocazia să ne corectăm.

Cum îți trăiești tinerețea fără să ți-o pierzi?

Eu găsesc bucurie și o oarecare împlinire în lucrurile simple. Mă bucur de tinerețe prin ieșirile în natură sau la munte cu prietenii mei, prin întâlnirile la o masă împreună, prin discuțiile care le am cu ei despre lucruri care ne pasionează sau lucruri mărunte din viață.

Ce crezi că dă prospețime vieții?

La vârsta mea, viața capătă prospețime când descopăr un lucru nou care începe să mă pasioneze, sau când întâlnesc persoane noi cu care încep o relație de prietenie.

Care îți sunt cele mai mari temeri sau frământări?

Faptul că nu fac destul în relațiile mele cu aproapele, fie el prieten sau membru de familie. Uneori nu pun destul efort în aceste relații, și am teama că odată mă voi trezi că am pierdut ceea ce am avut șansa să prețuiesc.

Care îți sunt provocările și cum le depășești?

Provocările mai mari le găsesc în lucrurile pe care le prețuiesc cel mai mult. Uneori sunt neînțelegeri cu prietenii sau cu cineva din familie, pentru că îmi este greu să-mi păstrez răbdarea. În acele momente descopăr că rugăciunea și însingurarea pentru a gândi limpede la situația care mă frământă sunt două lucruri care mă ajută să depășesc aceste situații. Îmi dă nădejde și gândul că pot învăța ceva valoros despre mine sau acea persoană, prin acea încercare.

Simți uneori că ești singur? Dacă da, cum depășești singurătatea? Dacă nu, de ce nu?

Am momente când simt singurătatea. Dacă simt că am nevoie de a interacționa cu cineva, pur și simplu iau telefonul și sun pe cine îi simt lipsa, sau caut să mă întâlnesc cu cineva. Alteori încerc să găsesc ceva util să fac, să treacă timpul. Am văzut că ieșind afară la o plimbare scurtă ca să respir aer curat mă motivează uneori să găsesc ceva de făcut.

Cum ți-ai vedea familia pe care ai dori să o întemeiezi?

Aș vedea o familie apropiată de viața creștinească. O familie care este aproape de Biserică și de Sfintele Taine, și povățuită de un duhovnic. Aș vedea o familie care luptă împreună spre a trăi cea ce credem, care se ajută unul pe altul să se ridice din orice cădere.

Ce ai spune unui tânăr care nu este interesat de a-l cunoaște pe Dumnezeu?

În primul rând aș dori să mă întâlnesc cu acel tânăr. După acea aș începe să-l cunosc, să văd ce îl interesează, ce îl pasionează. Astfel, aș încerca să lucrez la o relație personală cu el.

Ce ai spune cuiva care consideră că nu are nevoie de Biserică sau de preot pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu?

Aș încerca să povestesc din viața mea personală cum am simțit ajutorul Bisericii sau al preotului. Aș încerca să am o discuție despre frumusețea bisericilor ideale din satul românesc, despre frumusețea comunității parohiale, despre oameni care au crescut împreună și s-au ajutat unul pe celălalt. Aș încerca să vorbesc și despre frumusețea comunităților care s-au format în jurul mănăstirilor.

Gina-Mădălina Țapu

Gina-Mădălina Țapu
21 de ani, originară din Piatra-Neamț, studentă a Facultății de Inginerie Chimică și Protecția Mediului „Cristofor Simionescu” și a Facultății de Compoziție și Studii Muzicale Teoretice, din cadrul Universității de Artă „George Enescu” – Iași. Voluntar ASCOR Iași, Pro Vita Iași și reporter Radio Trinitas filiala Iași, pentru emisiunea „Tineri către Tineri”. Îi place să creadă că sunt un simplu copil care încearcă să-L prindă pe Dumnezeu de mână, apoi să meargă alături de El, ca un simplu trecător prin lume, plecând mai departe doar cu Dragostea Lui.

Ai o amintire frumoasă legată de copilărie?

Am numeroase amintiri, majoritatea fiind trăite în sânul Bisericii, mai exact la o mănăstire de maici din Neamț, unde împreună cu prietenii colindam dealurile, priveam cerul înstelat, trăgeam clopotele și ele pe noi în aer, ajutam la magazinul bisericesc, cântam la strană ori stăteam și ascultam povețele părintelui Iustin Pârvu.

Cum îți trăiești tinerețea fără să ți-o pierzi?

Tinerețea, ca și timpul, pentru a nu fi pierdute trebuie să fie petrecute după poruncile Mântuitorului. Încerc pe cât posibil să fiu de ajutor celor din jurul meu prin diferite moduri, încercând să alin atunci când doare, să fiu un fel de pansament pentru sufletul necăjit și întristat.

Ce crezi că dă prospețime vieții?

Prospețimea vieții este dată de bucuriile vremelnice venite de Sus și de nădejdea celor veșnice. Știm că tinerii au o înclinație naturală spre optimism, veselie, lipsa grijilor.

Care îți sunt cele mai mari temeri sau frământări?

Sinceră să fiu, am numeroase temeri și frământări, dar cea mai mare ar fi faptul că, în aceste vremuri tulburi în care trăim, în societatea aceasta care tinde spre ateism, îmi este frică de rezistența omului, de presiunea care se pune pe noi pentru a dezerta din ceata lui Hristos.

Care îți sunt provocările și cum le depășești?

Cele mai mari lupte duse ca fată sunt la nivel de gând. Cu ajutorul rugăciunii, evit statul de vorbă cu gândurile, care mă împing spre deznădejde.

Simți uneori că ești singur? Dacă da, cum depășești singurătatea? Dacă nu, de ce nu?

Sentimentul de singurătate apare, din punctul meu de vedere, când te simți neiubit, când tinzi mai mult spre iubirea celor din jur decât să tinzi spre Iubirea adevărată. Încerc să caut dragostea lui Dumnezeu prin rugăciune, unindu-mă cu El și încercând să realizez că Dragostea adevărată S-a răstignit pentru mine ca să mă facă nemuritoare.

Cum ți-ai vedea familia pe care ai dori să o întemeiezi?

În familia pe care aș vrea să o întemeiez, temelia ar fi Hristos, iar pe această Temelie aș încerca să-mi zidesc valorile spirituale și tradiționale cu care am crescut, având ca model de căsătorie creștină pe Sfinții Petru și Fevronia. Iar din dragostea noastră copiii să învețe apropierea de om și de Dumnezeu.

Ce ai spune unui tânăr care nu este interesat de a-l cunoaște pe Dumnezeu?

I-aș vorbi de bucuriile din Biserică, despre dragostea lui Hristos și aș lăsa faptele mele să se reverse asupra sufletului său, întrucât cuvintele nu ajută, totuși, prea mult în astfel de cazuri. I-aș spune că „dacă cred că există Dumnezeu și El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există și El există cu adevărat, atunci am pierdut totul.”

Ce ai spune cuiva care consideră că nu are nevoie de Biserică sau de preot pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu?

Un lucru pe care deja l-am făcut în liceu și la facultate a fost să trezesc o bună îndoială în cugetele colegilor influențați de învățăturile atee ale profesorilor prin subtile contraargumente sau întrebări încuietoare. După cum spunea Valeriu Gafencu: „chiar dacă nu reușim să schimbăm lumea, măcar să trezim interesul, să o facem să-și pună întrebări.” Noi nu suntem chemați să îi învățăm pe alții, ci în primul rând să ne mărturisim credința.

Sus