RO
EN

În loc de nemurire – mama

Corina Pantelimon Bistriceanu

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

„Femeile au copii”

Cele mai nespiritualizate, mai materialiste concepții antropologice pornesc de la o evidență de netăgăduit în știință, ca și în viață: primul principiu al cunoașterii omului ca specie este acela că „femeile au copii” (principiu enunțat de Robin Fox în lucrarea lui clasică, de factură evoluționistă, „Kinship and Marriage” - Rudenie și căsătorie, din 1967).

Că „femeile au copii” este un principiu antropologic mai important decât altele - o dovedește anterioritatea cronologică și logică a acestei idei. Mamele erau recunoscute social și venerate cultual mult înainte de a se constata sau de a conta contribuția virilă a bărbatului la zămislire; în epocile matriarhale, aceste valori – ale fecundității, generării și regenerării – erau considerate cu mult mai importante decât celelalte – ale dominației, inovării, explorării. Matriarhatul nu însemna venerarea femeii (ipostaze de conducătoare, exploratoare sau războinică), ci venerarea maternității ca primă și sigură evidență a acestei nemuriri secundare concedate omului prin înlănțuirea, în moarte și viață, a generațiilor.

Mama și învestirea tatălui

Desigur că, deși femeile și bărbații continuă astăzi să facă aceleași lucruri pe care le-au făcut dintotdeauna, maternitatea nu mai este venerată ca valoare supremă a umanității. Patriarhatul, paternitatea, patria – ca loc al tatălui – au devenit ideile directoare în societăți. Mamele și descendența pe care ele o asigură au rămas însă coloana vertebrală a familiei. Legitimitatea (drepturile și datoriile) era garantată de tată; dar filiația, „materia” asupra căreia ea se putea manifesta era asigurată de mamă.

În Odiseea, acolo unde Telemah, părăsit de tată pe când era încă în fașă, trebuie să înfrunte, ca tânăr bărbat, dificultățile legitimării sale (esențială pentru a-și salva casa, mama și bunul său nume), el pornește de la singura certitudine pe care o are: „Ți-oi spune-adevărat, cinstite oaspe,/ Sînt fiul lui, c-așa îmi spune mama, /Dar știu și eu? Că nimeni de la sine /Pe tatăl său nu-l poate ști vreodată” (Cântul I, 294–303). Prin recunoaștere, mama este cea care îl face pe tată, îl leagă de copii și consacră astfel intrarea acestora în starea de moștenitori. Și în cultura românească, mama este încă cea care garantează, în fața bărbatului, continuitatea neamului; bărbatul o va impune apoi, în baza acestei certitudini, lumii.

Pentru că mama este izvorul primelor și celor mai importante certitudini, era atât de importantă moralitatea și fidelitatea mamei. Rolul tatălui de a-și recomanda și asigura progenitura în fața lumii începea după ce era convins că statutul de tată i se cuvine, recunoscut fiindu-i de către mamă.

Am mamă, deci exist

Mama nu dă copilului numai certitudinea existenței lui fizice și biologice, ci mult mai mult decât atât. Căci copilul se naște nu numai în ceasul în care vede prima dată lumina soarelui, ci și înainte și după aceea, când înțelege, treptat, că lumea lui nu este numai pântecul cald sau sânul dulce, când privirea i se întinde dincolo de ochii mamei, iar mâinile apucă și altceva decât părul ei. Această naștere lentă presupune neapărat continuitatea, legătura neîntreruptă cu mama; altfel, copilul se va desprinde brusc, va crește în salturi, putând avea perioade de precocitate, dar și manifestări de înapoiere sau pierderi iremediabile în ceea ce se va închega ca propria sa lume.

Cercetările antropoloagei Jean Liedloff în triburile primitive din America de Sud au consacrat ideea de „continuum” ca temelie a creșterii materne a copiilor. Spre deosebire de principiile moderne care susțin nevoia de emancipare, de autonomizare a copilului de la cea mai fragedă vârstă, principii despre care se crede că ele cultivă capacitatea de adaptare a copilului, culturile arhaice și tradiționale (între care numim și cultura tradițională românească) cunosc legătura neîntreruptă a copilului cu mama. Această continuitate nu duce la dependență, așa cum sugerează orientările moderne menționate, ci la independență treptată și stabilă, căpătată odată cu deplinele puteri ale copilului de a-și avea propriile certitudini. Dimpotrivă, îndepărtarea și înstrăinarea copiilor de mame, uneori făcută – împotriva oricărei logici și rânduieli – de către mame însele, nu duc decât la înstrăinarea și însingurarea copiilor. Nu este independență această emancipare atât de lăudată astăzi, ci pierderea siguranței, a încrederii. Copiii crescuți astfel nu devin liberi decât pentru a-și redefini nevoia de atașare și de încredere – eventual în alte legături permise sau încurajate social: cu școala, cu telefonul, cu grupurile de socializare, cu presa, cu serviciile sociale sau cu locul de muncă.

Rolul mamei este de a păstra mereu disponibilă copilului lumea nașterii lui, ceea ce va însemna pentru el, de aici înainte, mereu, acasă; de fapt, de a se păstra mereu disponibilă lui, căci lumea copilului se desfășoară treptat și concentric în jurul mamei sale. De aceea, orice mamă reinterpretează și modifică universul în sensul maternității sale. Se redefinește pe sine și întrega lume din jurul ei. Dacă bărbatul poate să rămână, într-un anumit sens, copil până la sfârșitul vieții (psihologul Otto Weininger spunea că orice tată poate deveni copilul propriei sale fiice datorită vocației materne înnăscute a femeii), o femeie devine, în momentul nunții sale, când capătă investitura maternității, cu totul alta.

În acest spirit putem să înțelegem comportamentele (prea) ușor condamnate de puericultura modernă ca neigienice sau imprudente ale mamelor țărănci: purtarea copilului cu sine la câmp, în pădure sau la târg, alimentarea din mâncarea lor, dumicată înainte, atingerile afectuoase și insistente, intimitatea lumii pe care o creează în jurul lor și al „puiului” lor. Tot în același spirit se poate citi una dintre capodoperele artei populare, legenda Maicii Domnului – Călătoarea plecată în căutarea Fiului său, pierdut copil și regăsit pe cruce, Dumnezeu. Și tot în același fel se poate înțelege intimitatea legăturii dintre om și Maica Domnului, într-un univers atât de apropiat și atât de iertător, având în grijă „pre toți viermii/ Și toți viespii,/ Pre toate gujuliile/ Și toate gângăniile…” și, cu siguranță, pe toți oamenii în ceasurile neajutorării lor.

Sus