RO
EN

Să avem dragostea de a-L mărturisi pe Dumnezeu

Ștefan Mindea

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Medic specialist în neurochirurgie minim invazivă, Ștefan Mindea a înființat prima secție de acest fel la Universitatea Stanford din SUA, pe care o absolvise. Alături de soția sa, Magdalena, se bucură de cei șase copii ai lor. Au decis să vină acasă, în România, pentru a sluji mai mult neamului lor. Dumnezeu l-a binecuvântat și cu darul preoției, primind hirotonia întru preot în anul 2020, la praznicul Preasfintei Treimi.

Prin harul lui Dumnezeu, ați ajuns să practicați chirurgia în Statele Unite. Ce sacrificii a implicat lucrul acesta?

Munca de medic sau de chirurg necesită implicare maximă, încă din anii de studenție. Consider că, prin harul Lui, Dumnezeu m-a binecuvântat să fiu un student serios, în sensul că puteam să apreciez destul de devreme că tot ce voi învăța eu se va revărsa peste sănătatea pacientului. Am avut parte și de un anturaj care împărtășea aceleași valori, lucru extrem de important. Un îndemn pentru studenți: să-și aleagă cu atenție prietenii și să se întrebe un lucru simplu: „Este prietenul meu dedicat și va fi un model ca medic?” Dacă răspunsul este da, înseamnă că este cazul să legi o prietenie cu persoana respectivă.

Sacrificiile au fost numeroase. Renunțarea la timpul pe care l-aș fi putut petrece alături de soție și de copii au fost momentele cele mai grele pentru mine. Dar am dat înainte, pentru că știam că scopul și cauza pentru care mă formam erau importante.

Sunteți un medic care pune mare preț pe relația cu pacientul. Acest lucru ia timp. Merită?

Absolut. Poate că lucrul acesta e greu de realizat, pentru că orice medic este tras în toate direcțiile, de familie, de obligații personale. Dar a cultiva o relație plăcută cu un pacient este pentru mine unul din aspectele cele mai frumoase ale medicinii. Pacientul vine într-o situație de nevoie și tu, prin menirea ta de medic, ești pus în situația de a-l ajuta. Acesta este un prilej, o ocazie să fii de folos oamenilor. Am avut situații în care i-am operat pe părinți, pe copiii lor, pe bunicii lor și este incredibil când omul își pune viața sau sănătatea în mâinile tale. Vreau ca studenții tineri să țină mereu cont de lucrul acesta: este foarte important ca pacientul să te vadă într-o lumină frumoasă, deschis, plăcut. Practic, tot ceea ce înseamnă a fi un bun creștin. La urma urmei, practicarea medicinii nu cere mai mult decât să fii un bun creștin, în sensul că un bun creștin este jertfitor, iubitor, implicat, harnic, caută să rezolve problemele unor oameni.

Aveți o familie numeroasă. Cum ați îmbinat viața personală cu grija pentru bolnavi?

Acest aspect este cel mai delicat și necesită un echilibru care este foarte important. În primul rând, noi trebuie să ne gândim și să ne așezăm prioritățile într-un anumit fel. Consider că cineva nu poate să fie un medic bun fără să fie un părinte bun, un tată sau un soț bun. Pentru că este un paradox ca omul să aibă grijă de alții, când casa lui nu este așezată. Din acest motiv încerc mereu să-mi fac timp pentru soția mea și pentru copiii mei. Dincolo de faptul că ador să îmi petrec timpul cu ei, îi consider pe copiii mei și pe soția mea un dar de la Dumnezeu și iubesc timpul pe care îl am pe lângă ei. Îmi place să glumesc cu ei, îmi place să văd cum se dezvoltă, ce învață, fiecare caută să îmi arate ce-a învățat nou, unul la pian, unul la tenis de masă, altul la compuneri. Este o viață frumoasă. Însă avem și o datorie față de pacienții în nevoie. Menirea unui medic este să fie disponibil pentru om. Cred că un factor important pentru cei tineri este noțiunea de familie. Pe mine m-a ajutat foarte mult că soția mea a fost în domeniul medical și a înțeles când, abia sosit acasă la ora 21, primeam un telefon și trebuia să plec după 10 minute, abia având timp să o sărut, să stăm puțin la masă sau să văd copiii. Trebuie să existe înțelegere între soți. Consider că orice program se poate organiza în așa fel încât să oferim timpul potrivit familiei noastre, dar să avem și timpul necesar ca să fim buni profesioniști.

Ce vă aduce familia în viață?

Eu privesc familia mea ca fiind o mare, mare binecuvântare de la Dumnezeu. Omul nu e făcut să fie singur. Are nevoie de familie, de soție, sau, dacă nu e căsătorit, de prieteni, de cineva anume care să îl facă să simtă dragoste. Pentru mine, familia împlinește acest aspect în viața mea. Pur și simplu îmi face mare plăcere să petrecem timpul împreună, să împărtășim idei, să glumim, să facem activitățile obișnuite de familie. Când eram studenți, soția își dorea doi copii, iar eu patru, și mereu glumesc că am făcut un compromis și am ajuns la șase. Copiii sunt o mare binecuvântare. Cineva care crede, privind din afară, că este greu să ai așa de mulți copii, o familie atât de numeroasă, se înșală. Dumnezeu vine și revarsă harul Său, ne ajută să facem față și copiii formează legături puternice între ei și sunt interdependenți, unul merge la altul să îl ajute și tot așa. Se încheagă o relație puternică și frumoasă atât între copii, cât și între soți.

Este mai frumoasă viața în România?

Viața din România a fost mai împlinită, pot spune. Mi-a oferit posibilitatea să mă dezvolt mai mult pe plan spiritual. Lucrul acesta mai rar se poate realiza în SUA simultan cu o profesie solicitantă. În România am avut ocazia să îmbin aspectul teologic cu domeniul medical. Aici am întâlnit oameni deosebiți, care mi-au deschis orizontul. Viața din SUA este frumoasă pe mai multe planuri și sunt foarte recunoscător pentru tot ce mi-a oferit. Puteam să trăiesc foarte mulțumit acolo, dar cred că toată familia simte că în România trăim mai aproape de Dumnezeu, lucru de mare preț, a cărui valoare nu poate fi subestimată.

La revenirea în țară ați îmbinat medicina cu slujirea la altar. Au fost oameni care v-au insuflat această chemare sau v-au îndrumat pe calea aceasta?

Duhovnicul meu, părintele Iustinian, de la mănăstirea Petru-Vodă, a avut o influență foarte mare. El a creat ocazia să-l cunosc pe părintele Justin Pârvu, care a fost omul deosebit la un moment potrivit în viața mea. Înainte aveam multe lipsuri pe care nu le conștientizam. Cei doi părinți m-au ajutat să-mi dezvolt sfera duhovnicească, implicarea pentru alții, pentru neam, să înțeleg de ce trebuie să fim mândri de neamul nostru. Lucrurile acestea, ca tânăr student, nu mă preocupau, consideram că viața este doar pe plan profesional. Dar treptat, cu vârsta și cu maturitatea, vin și alte aspecte, iar asemenea oameni deosebiți pot să aducă o împlinire în viața unei persoane, când ea se deschide și la celelalte daruri pe care Dumnezeu le are pentru noi.

Ce v-a adus în plus slujirea la sfântul altar?

Slujirea la altar m-a ajutat să simt că am un rol mai activ în a mă ruga și a forma conexiunea mea cu Dumnezeu. Orice om, la un anumit punct în viața sa, caută o relație mai profundă cu Mântuitorul, cu Bunul Dumnezeu. Este o luptă lăuntrică pentru mulți, este un aspect al existenței. Eu, ca tânăr student, luptam cu ideea și cu nuanțele acestea. Dar întotdeauna am simțit apropiere și dragoste pentru biserică, pentru slujire. Eram băiat de altar și iubeam foarte mult să fiu în mediul acela. Da, nu eram sfânt, dar prețuiam că am cinstea să calc și eu în sfântul altar și că pot să fiu de folos preotului. Acum, ca medic, consider că este cea mai mare cinste și onoare în cariera mea, pentru că pot să întâlnesc unii oameni la un consult și, fără să le spun, pot să notez numele lor și să mă rog pentru ei. Sunt foarte mulți oameni pe care nu mai poți să-i ajuți chirurgical și încerc să-i pomenesc la proscomidie. Încerc prin binecuvântarea sfântului altar să îi ajut pe oamenii aceștia și prin rugăciune.

Ce-i face pe tineri să părăsească țara și ce i-ar putea aduce înapoi?

Probabil aspectul material este factorul principal pentru care tinerii caută poziții în străinătate. Apoi, tinerii simt că nu au un mediu în care să se dezvolte. Sunt mulți factori care te pot încurca în profesia de medic, mai ales la început. Dar cred – și sunt un om foarte practic – că ține și de rugăciune. Eu cred că puterea rugăciunii, în special la tineri, este subestimată. Este foarte important să ceri de la Dumnezeu anumite lucruri. Dumnezeu îți dă în special când este spre folosul multor oameni. Eu îmi aduc aminte că mă rugam să găsesc un formator, un mentor bun, pe cineva care să mă învețe multe lucruri. Dumnezeu a făcut să am parte de unii. Sunt convins că în sistemul nostru românesc sunt foarte mulți medici cu suflet, cu bună-credință, cu frică de Dumnezeu, care ar putea să îi formeze pe alții și să nu mai fie nevoie ca studenții să părăsească țara pentru o carieră de succes.

Cum pot dobândi studenții de astăzi puterea și curajul de a-și urma vocația fără a face compromisuri? De exemplu, studenții care fac rezidențiatul în ginecologie sunt obligați ca măcar să asiste la avorturi, chiar dacă aceasta este împotriva conștiinței lor.

Cred că lucrul acesta se realizează prin a avea modele în viață, persoane pe care le apreciezi, care au realizat lucruri frumoase și care pot fi un exemplu. Nouă, de foarte multe ori, ne este mult mai ușor să copiem ce este rău sau urât în jur, decât ce este bun. Cred că în special tinerii trebuie să țină cont că anturajul este esențial. Dacă ai un anturaj frumos, colegi buni, serioși, atunci șansele ca tu să faci diverse compromisuri vor fi mult scăzute. Sunt, desigur, unele situații aparte, ca în exemplul cu studenții la ginecologie. Eu cred că reușita în această privință vine dintr-un curaj interior, prin modele, prin a fi hotărât în ceea ce îți dorești în viață. Pe primul loc întotdeauna trebuie să fie voia lui Dumnezeu, dorința sinceră de a-L bucura pe Dumnezeu prin viața noastră. Și dacă cineva se roagă, Dumnezeu îi va da curaj și oameni de sprijin. Și uneori, dacă te împotrivești la anumite lucruri care nu sunt în regulă, poți câștiga o mare apreciere pentru faptul că ai tărie, ai coloană vertebrală și ai o poziție clară. Să ne fie frică de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Dacă noi vom avea o frică adevărată și sfântă față de Dumnezeu, curajul pentru cele lumești va veni, cu siguranță.

Credeți că medicina și, în general, știința sunt o piedică în actul credinței? Cum este posibilă simbioza dintre știință și credință?

Din experiența mea de viață am constatat că cei care au înțeles că Dumnezeu este Făcătorul cerului și al pământului au avut o viață mai liniștită și mai frumoasă decât cei care s-au luptat întreaga viață cu mândria de a avea o cunoaștere mai mare decât Făcătorul Universului. Un om de știință poate să ajungă la o cunoaștere foarte înaltă. În cazul corpului uman, putem să-i înțelegem toată biochimia, dar cum să înțelegem aminoacizii sau anumite detalii, de exemplu, cum a fost construită celula care contribuie la ritmul inimii? Sau cine anume a putut să formeze neuronul, care funcționează într-o rețea fabuloasă a creierului și a cordonului medular? Noi putem să înțelegem neurobiologia, dar cine a făcut celula aceea? Ingineria din spatele acestor elemente este la un nivel atât de mare! Gândiți-vă la lucrul acesta, care, dacă stăm să-l pătrundem, este uimitor: noi, cu toată tehnologia de până în anul 2020, nu putem să recreăm un simplu neuron. Din acest motiv, nu putem trata oamenii paralizați. Realizăm astfel cât de mare ne este neputința când ne bazăm strict pe știință în viața noastră. Noi trebuie să avem și credință ca să fim oameni de știință mai buni. Einstein a spus că „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Un geniu și-a dat seama că există Dumnezeu și că cele create de El depășesc, în multe cazuri, capacitatea noastră de a le înțelege.

Au fost momente, în timpul operației, când ați simțit în mod real ajutorul lui Dumnezeu?

Categoric, sunt foarte multe situații. Uneori, Dumnezeu lucrează în mod atât de subtil încât medicul poate nici să nu perceapă ajutorul Lui. Am avut momente în sala de operație când mă luptam să fac o disecție anatomică, să manipulez foarte ușor vase de sânge foarte delicate și pur și simplu am simțit prezența și ajutorul lui Dumnezeu în a-mi da stabilitate mâinilor, în a-mi lumina mintea în ce direcție s-o iau. Consider că Dumnezeu, pe lângă ajutorul în sală, uneori ne ajută tocmai să îi selectăm pe pacienții care pot avea un beneficiu de pe urma operației și pe cei pe care operația nu are cum să-i ajute. Lucrul acesta este extrem de important și cere un discernământ anume. De când eram în Statele Unite am o mare evlavie la Sfântul Ioan Maximovici. Aveam racla cu sfintele lui moaște în San Francisco. Înainte de cazuri mari, mergeam și mă rugam la Sfântul Ioan: „Sfinte, ajută-mă mâine cu pacientul respectiv! Sunt îngrijorat, se poate întâmpla asta, se poate întâmpla aia!” Să știți că sfinții ne pot ajuta doar când le cerem ajutorul. Noi trebuie să vorbim, să ne smerim, să plecăm genunchii și să le cerem ajutorul. Sunt trist că nu toți medicii beneficiază de acest ajutor. Eu cred că ar fi un mare lucru, mai ales că România este o țară ortodoxă, dacă fiecare medic și-ar da seama cât ajutor și cât sprijin ne pot oferi Dumnezeu și sfinții Săi. Dar, din dragoste și blândețe pură și adevărată, Dumnezeu îl ajută și pe medicul necredincios, tocmai cu nădejdea că, poate, pe parcurs, chiar și în ultima clipă a vieții sale, își va da seama de ajutorul Lui și se va întoarce cu multă pocăință. Mi-ar fi groază să intru în sală și să simt că nu am ajutorul lui Dumnezeu.

Ce înseamnă pentru medicul Ștefan Mindea a fi creștin astăzi?

Să fiu un slujitor bun al lui Dumnezeu, care se implică cu dăruire în problemele oamenilor, aproape de Dumnezeu prin rugăciune, un căutător de fapte bune, un autentic iubitor de familie, de soție, de copii și, în special, să fiu un mărturisitor.

În zilele noastre, societatea s-a schimbat atât de profund, încât din ce în ce mai mult se ezită să se vorbească despre Dumnezeu. Oamenilor care au ajuns la o anumită poziție în viață sau cu anumite realizări le este teamă uneori să-L mărturisească pe Dumnezeu, din motivul că cei din jur îi iau în râs sau nu-i iau în serios. Însă lucrul acesta face parte din a fi un bun creștin. Noi nu putem să ne permitem o asemenea frică, noi trebuie să ne mărturisim credința pentru Dumnezeu, trebuie să avem această dragoste, să nu acceptăm să ascundem un lucru care este firesc și frumos, din cauza presiunilor din jurul nostru.

Cred că cei care realizează importanța acestui lucru și se străduiesc – pentru că uneori este o luptă să facă aceasta –, vor dobândi foarte mult har și binecuvântare de la Dumnezeu în orice domeniu pe care îl vor urma în viața lor.

Eram foarte atent cu oamenii, iar ei simțeau efortul meu de a-i ajuta. Ca să-l câștigi pe om trebuie să ai dragoste față de el, să-l înțelegi, să-i fii alături în necazul lui, să participi la suferința lui. Așa trebuie să începi: cu jertfa.

Iubirea de Dumnezeu înseamnă luciditate, este trăire fără nicio opreliște sau graniță, dar și fără nicio întrebare, pentru că nicio întrebare nu-și mai are rostul acolo unde Dumnezeu a răspuns la toate gândurile noastre. Iubirea lucidă este iubirea prin fapte: spovedania și iertarea.

Părintele Justin Pârvu



Sus