RO
EN

Devenind mamă, am fost cu o mie de ani lumină mai aproape de Dumnezeu

Scrisoarea unei mame către copiii ei

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Dragii mei, și, în mod special, draga mea fiică îndepărtată,

Se apropie ziua de naștere a nepotului meu și aș vrea să fiu împreună cu voi la acest frumos eveniment, dar opreliști și hotare de tot felul mă împiedică. Mi-e dor de voi! Și acum am un nod în gât când îmi amintesc că erau de vreo patru anișori când, după ce au coborât din mașină, nepoții au întrebat:
– Aici, în România, putem vorbi tare și să strigăm și să ne jucăm, că nu vine Poliția, nu-i așa?

Cât de îngrădiți sunt încă de mici. Mărturisesc că eram acolo, la voi, când într-o seară am spart niște alune și ne-a bătut Poliția la ușă. Depășisem ora de culcare a copiilor.

La voi totul e frumos și bine. Austria e una din țările cele mai bine cotate ca sistem social și economic. Piciorul vostru nu calcă niciodată în noroi, sunt asfaltate toate cărările și nu mai știți cum e să călcați cu talpa piciorului gol iarba mătăsoasă și rourată. Cu certitudine copiii voștri nu știu ce înseamnă roua. Eu, dacă mai sunt sănătoasă la această vârstă, e pentru că primăvara și toamna mă luam la întrecere cu alți copii și fugeam desculți când bruma scânteia la lumina lunii; era fascinant covorul verde, sclipitor, sub picioarele noastre goale.

În casa voastră totul e automatizat: becurile se aprind singure, toată aparatura casnică țiuie și pârâie, avertizându-te de terminarea programelor setate, niciodată nu e liniște. Știu că a fost o adevărată provocare să învăț să fac la tine o cafea sau chiar un ceai. Dar cel mai mult am urât robotul care făcea pâine; nu puteam accepta să stau și să mă uit și să nu simt aluatul cum crește în palma mea. Mă tem, însă, că nu vă veți putea despărți vreodată de comoditățile pe care le aveți acolo.

Totuși, mă înduioșează că printre subiectele favorite ale fiului tău sunt povestirile istorice despre daci și romani, despre Ștefan cel Mare și turci și tot ce a văzut și i-a plăcut în peregrinările prin România.

Ai uitat cum este să te trezești cu cântecul păsărelelor care ciripesc vesele dis-de-dimineață, cum e să te trezească cântatul cocoșului în prag, să latre un câine când îți intră cineva în ogradă, să te mângâie razele soarelui când răsare și îți dă de veste că începe o nouă zi de muncă. Nu sunt claustrofobă, dar nu mi-a plăcut nicicum placa aceea pe care o trăgeai seara, care acoperea geamul și nu lăsa să ne „deranjeze” soarele dimineața, soarele care mi se părea singurul prieten care mă însoțea acolo, pentru că luna printre blocuri oricum n-o vedeam niciodată. Despre stele, nici nu mai spun, erau ascunse cu desăvârșire de aerul poluat.

Singurul loc în care mă simțeam cât de cât acasă era la biserică, duminica. Chiar dacă și acolo erau ciudățenii cu care încercam să fac pace: băncile în care picoteam uneori comod și relaxat, Sfânta Liturghie care se termina parcă înainte de a începe, lipsa icoanelor și statuile care ne înconjurau – semn clar că eram într-o biserică catolică închiriată de ortodocși. Dar auzeam vorbindu-se românește și mă simțeam puțin mai acasă.

M-a întrebat cineva ce înseamnă pentru mine să fiu mamă, dar mi se pare extrem de greu să găsesc cuvinte care să exprime cu precizie acest sentiment și nici nu încerc.

Nici măcar nu pot contabiliza câți ani au trecut fără ca eu să-mi doresc ceva pentru mine personal. Totul era pentru voi și nu cred că ar fi ceva pe lumea aceasta care mi-ar sta în putere să fac pentru binele vostru și eu să pierd o secundă înainte de a face acel lucru. Acum, toate se obțin mult mai ușor, dar n-aș vrea să știți niciodată câtă jertfă, câte nopți albe am petrecut cu voi în brațe bolnavi, câte lacrimi mi s-au uscat pe obraz.

Un lucru e sigur: devenind mamă, am fost cu o mie de ani lumină mai aproape de Dumnezeu și mă rugam pentru voi în așa fel încât El, Creatorul, mi se părea că e „obligat” să vă ocrotească și să vă ajute mai mult decât o puteam face eu. Pentru voi nimic nu era imposibil: nopți nedormite, zile de muncă până la epuizare, drumuri cu bagaje contra cronometru între tot felul de mijloace de transport, geamantane pe care nu credeam că le pot urni din loc, emoții pentru examenele pe care le aveați, rugi nesfârșite când vă știam în impas. Pot să spun că v-am dat aripi ca să zburați și rădăcini care să vă aducă mereu înapoi.

Ce înseamnă o mamă, dacă nu dragoste necondiționată, jertfă nemăsurată, lacrimi nesfârșite, muncă inepuizabilă și, mai mult decât atât, iertare nemărginită. Căci, nu-i așa?! Mamele sunt asemenea lui Dumnezeu – nu pot copiii greși, cât poate o mamă ierta.

Credeți cumva că, dacă v-ați așezat fiecare pe drumul vostru, eu am încetat să vă mai fiu mamă? Doar o singură dorință mai am: să fie pace între voi și o sută de ani după ce eu mor. O să mă răsucesc în mormânt dacă nu va fi între voi pace și înțelegere și după plecarea mea.

Nu știu ce timpuri vor mai veni, dar aș vrea să nu vă uitați rădăcinile, să-i învățați pe copiii voștri dragostea de neam și țară și să le spuneți că, indiferent unde le va purta soarta pașii, ei tot români vor fi mereu. Iar aceasta să le fie mândrie și nu stigmat. Aș vrea să sper că vă veți întoarce într-o zi definitiv acasă. În urmă cu un an de zile, în noaptea de revelion, a murit în Italia Ionel, băiatul din vecini cu care ai copilărit și tu, care în ultimele zile de suferință avea o singură rugăminte: „Să nu mă lăsați aici, să mă duceți în Bucovina, unde cântă cucul.”

Ne mor copiii pe meleaguri străine, cu dor de aceste plaiuri mioritice; vă mor părinții arși de dorul copiilor care vin doar să le pună o lumânare la cap; cresc copiii departe de cei care le-au dat viață, fără repere morale, fără modele, fără să aibă cine să-i așeze pe drumul cel bun, să-i învețe să prețuiască cinstea, omenia, corectitudinea și credința în Dumnezeu. Singurul criteriu de evaluare a ajuns banul. Ce blestem pe țara aceasta, așezată la răscruce de imperii, cu o istorie atât de zbuciumată, ai cărei strămoși au știut să-i apere hotarele, iar noi acum s-o vindem bucată cu bucată și să lăsăm să i se scurgă toate bogățiile cu o nepăsare monstruoasă!

Vorbește-le copiilor de țara ta natală. Știu c-o faci, dar acum mai mult ca oricând trebuie să fim uniți măcar în cuget și să ne întâlnim în rugăciune. Vorbește cu Dumnezeu despre copiii tăi, căci singurul lucru pe care nu ni-l poate lua nimeni e credința, pentru că și dacă trăim, și dacă murim, avem nevoie de Dumnezeu. Acum mai mult ca oricând.

Libertatea noastră e în credința noastră, ea ne-a salvat și ne-a ținut drepți în fața vitregiilor vremurilor, secole de-a rândul. Poate nu ne vom mai vedea. Păstrați-vă în suflete credința, neamul și țara. Știu că te îmbraci în costum național uneori, când mergi la biserică, știu că ai promovat România la școala unde învață copiii voștri, îmbrăcându-vă românește. Fă tot ce simți că ar putea face cinste numelui de român. Și nu uita că, undeva, într-un colț uitat de țară cu cer mai albastru ca la voi, te va aștepta mereu o mamă cu mâna pusă streașină la ochi, uitându-se în zare.

Voi sunteți bucuria vieții mele, rațiunea de a trăi; voi, copiii mei de departe și de mai aproape. Vă predau ștafeta.

Al vostru este viitorul! Eu mi-am împlinit menirea. Să faceți și voi la fel, măcar cât am făcut eu. Acum nu mă prețuiți, dar când n-oi mai fi, veți căuta repere în tot ce vă spuneam și vă veți aminti de ce zicea mama și cum făcea mama. IUBIREA și IERTAREA sunt singurele sentimente pentru care merită să trăiești. Eu v-am iubit până la cer și înapoi și v-am iertat tot pe atât, nu am ce-mi reproșa, n-a rămas nimic nefăcut din ce mi s-a cerut. Pot să apar și mâine în fața lui Dumnezeu, Căruia Îi voi putea spune cu toată convingerea: „Doamne, am fost unealtă slabă în mâna Ta și, ca om, atâta am putut face… Fă Tu mai mult pentru copiii Tăi… și ai mei…”

Așa că: „Sus să avem inimile!” Va trece și acest val de nebunie ce a cuprins întreaga omenire, dar hai să ne ridicăm ochii la Cer, de unde ne vin Credința, Nădejdea și Dragostea, fără de care nu putem trăi nici măcar o zi.

Nu uitați să fiți români și buni creștini.

martie 2020



Sus