RO
EN

Putna, bocet al fagilor pierduți

Dorin Popescu

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Pe 24 ianuarie 2020, la Parlamentul României a avut loc Convenția Românilor de Pretutindeni. În cadrul ei, Asociația „Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană” – filialele București, condusă de profesorul Radu Carp, și Constanța, condusă de profesorul Dorin Popescu, fost vice-consul al României la Cernăuți, și Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni au organizat dezbaterea cu tema „Cultura română – rezistență, exil, captivități geopolitice. Studiu de caz: cultura română în Ucraina”. Scopul întâlnirii a fost identificarea nevoilor culturale și identitare ale comunității românești din Ucraina și sprijinirea românilor din Ucraina.

Având în vedere legătura strânsă a Mănăstirii Putna cu românii din nordul Bucovinei, organizatorii l-au invitat pe Părintele Stareț al mănăstirii să ia parte la dezbateri.

L-am rugat pe domnul Dorin Popescu să propună câteva soluții care să îi sprijine pe românii din Ucraina să rămână români. Publicăm răspunsul domniei sale, un text izvorât din dragoste și durere, care propune acțiune concretă și recursul la modele consacrate.


Comunitatea românească din Ucraina stă din nou sub sabia lui Damocles. Politicile de asimilare culturală, lingvistică și chiar etnică adoptate în ritm galopant de către regimurile de la Kiev, cu pasivitatea complice a Bucureștiului și Europei, o transformă în victimă sigură; deloc colaterală, ci chiar țintă predilectă a acestor politici – apreciază mulți dintre liderii acestei comunități, obosiți de ipocrizii. Pentru un profan, ritmul asimilării pare a mai fi slăbit în ultimele luni, însă, deja, în subterane, legile asimilaționiste (Legea-cadru privind educația, Legea privind facilitarea utilizării limbii de stat, Legea privind educația secundară etc.) produc efecte nocive și în cascadă pe termen lung; presa scrisă în limba română a devenit o iluzie, după falimentarea „Zorilor Bucovinei”, „Concordiei”, „Libertății Cuvântului” etc.; învățământul cu predare în limba română se ucrainizează etapizat. Ucraina modernă pare a nu avea nevoie de minorități etnice, pe care le crucifică în numele păcii și Europei. La doar câteva sute de kilometri de București, o Europă iluzorie se articulează pe hârtie, în timp ce ea moare în satele, bisericile și școlile românești (europene prin istorie, tradiție și vocație).

Situația comunității românești din Ucraina se degradează în mod constant și substanțial, pe toate palierele (accesul la limba maternă în sistemul educațional, în biserici, presa de limbă română, accesul la cărți în limbă română, infrastructura culturală a statului român, reprezentarea comunității în mediile administrative); înrăutățirea situației acesteia poate atinge în următorii ani, mai ales în condițiile unui sprijin anemic al statului român, un nivel critic asociabil destrămării, reducerii și chiar dispariției sale fizice și spirituale.

Statul român nu are un proiect integrat de sprijin pentru această comunitate, iar liderii săi ocolesc constant Cernăuțiul, Odesa sau Apșele din Transcarpatia. Praful din sătucele Herței nu mai bucură botinele cu lac ale boierilor de București. Într-o lume ideală, locuită de lideri responsabili, urmași ai marilor bărbați de stat care au creat istorie mare pentru această Țară, statul român trebuie să creeze mecanisme de coordonare eficientă a sprijinului acordat acestei comunități; acest sprijin trebuie să fie sistemic, structural, eficient, permanent și prioritar. În momentul de față, sprijinul României se bazează pe proiecte episodice, fără viziune și coordonare. Însă acum bărbații de stat locuiesc doar în tablourile cu ramă neagră din birourile împăraților de carton ai României.

Românii din vecinătatea României au nevoie cu adevărat ca în domeniul politicii noastre externe dimensiunea sprijinului pentru românii din comunitățile istorice (în sens larg pentru românii din afara Țării) să nu mai fie văzută și tratată ca o dimensiune periferică, ci ca o prioritate reală și urgentă de acțiune în plan extern a statului român, un răspuns constituțional la o obligație expresă.

Ucraina nu are încă gustul și intuiția Europei; România poate exporta liber aici cutume, politici și practici de tip european care să producă o apropiere sectorială reală a Ucrainei de Europa, singura cale prin care comunitatea română de acolo poate evada din scenariul morții ei colective.

Este nevoie de un sistem integrat de sprijin, de inițiative strategice privind salvarea acestei comunități, de voință politică, de bărbați de stat în instituții și de viziuni responsabile pentru România și pentru români. Ultimele proiecte de țară autentice, responsabile și creatoare de paradigmă ale României, s-au consumat în perioada interbelică, acum un veac. Restul au fost întâmplări; aproape toate tragice (războaie, destrămări teritoriale, depopulări, ostracizări colective, deportări, martiriu sub comunism etc.), cu mici interstiții între luminile lor.

Pentru aceia din jilțurile ministeriale de la București interesați să iasă din cușca îngustă a vânătorii de sinecuri, o excursie peripatetică pe dealurile Putnei ori o simplă reculegere în amurg la porticul suferinței noastre românești de acolo ar fi de ajuns. Putna se încăpățânează să știe că cel care odihnește acolo nu va fi fost ultimul care aude bocetul fagilor pierduți.



Sus