RO
EN

Pași de pelerin

Simona-Ștefania Iordache

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Câte Sfinte Liturghii, câte rugăciuni tainice ale monahilor, ale pustnicilor, să fi respirat pietrele și ținuturile Putnei pentru ca astăzi mănăstirea „cea dragă” a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare să fie mărturie de credință neclintită de peste cinci veacuri și jumătate a acestui popor, de multe ori încercat de războaie, de regimuri potrivnice credinței? Mărturie a biruinței credinței în Hristos în fața încercărilor grele ale istoriei: luptele lui Ștefan cel Mare pentru păstrarea Ortodoxiei, ocupația habsburgică, regimul comunist, Putna a fost ea însăși o scară pentru cei care au vrut să călătorească spre Împăratul slavei, Hristos Domnul, căci ea însăși – Biserica –, ca și Maica Domnului, este urcuș sigur spre cer. Icoana Maicii Domnului din biserica mănăstirii îți vorbește despre o astfel de lume, o lume tainică, unde lumina se revarsă pe chipuri, unde suferința își are rost pentru găsirea bucuriei necuprinse, unde osteneala trupului, a postului, a rugăciunilor în fața icoanelor își au o logică de netăgăduit pentru intrarea într-o altfel de lume, pe care doar inima ți-o dă ca mărturie, și anume viața veșnică.

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, Mitropolitul Teoctist – cel care l-a uns pe Ștefan domn, Sfântul Cuvios Daniil Sihastru, Sfântul Iacob Putneanul – Mitropolitul Moldovei, Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan, Patriarhul Teoctist Arăpașu, Părintele Iachint Unciuleac, Preasfințitul Gherasim Putneanul, Părintele Chesarie Albeață sunt doar câteva nume cunoscute ale istoriei Putnei, modele de urmat pentru monahii putneni, dar și pentru pelerinii care iubesc această mănăstire. Și nu doar icoanele și monahii care au trecut pe aici ne vorbesc despre înțelesul necuprins al veșniciei, ci și mormintele din Biserica „Adormirea Maicii Domnului gândită încă de la început ca necropolă domnească. De ce? Pentru că voievodul și familia sa credeau în Înviere.

Ce îl poate determina, însă, pe un om care a primit demnitatea de conducător să își îndrepte privirea spre lumea monahală? Se știe despre Ștefan cel Mare că era un bun strateg, dar, mai mult decât atât, credea în binefacerile rugăciunii, ale ascezei, ale postului, mănăstirile și toate ctitoriile sale ecleziale fiind dovada clară că își asuma slujirea de conducător în comuniune deplină cu Biserica. Ștefan cel Mare și-a iubit poporul și, înainte de toate, a iubit monahismul, pentru că prin rugăciunea adusă de Biserică prin drepții săi („Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”, Iacov 5, 16 ) a putut să lupte pentru ca, prin mila Domnului, să izbăvească poporul de primejdii și, mai mult, să lase acestui neam drept moștenire credința creștină.

Istoria Putnei ne aduce astfel în prim-plan icoana unui conducător ajutat de rugători, de monahii din trecut – pustnici, ieromonahi sau ierarhi –, mai ales în vremurile tulburi ale epocii sale.

Cum arată mănăstirea acum, după 550 de ani de la sfințire? Dincolo de veșmântul ei, de aspectul ei exterior, am cunoscut și am descoperit Putna contemporană – surprinzător, aș spune – la fel ca cea medievală. Același duh, aceeași luptă, același dor după desăvârșire. Doar epoca noastră are o altă haină: un cotidian obositor, prea lacom uneori, unde și ziua, și noaptea par că s-ar fi micșorat, ca într-o clepsidră. Cred eu, tot spre mântuire. În acest an, cu toții am observat cum omul, în lăcomia sa după mai mult, nu mai avea timp. Și, ca mulți alții care s-au trezit din amorțeală, m-am întrebat: Cum poate omul să fructifice timpul spre veșnicie?

La Putna, ca în toate mănăstirile, totul este firesc. Aici timpul capătă alte înțelesuri, pentru că este dedicat veșniciei. Cum este dedicat veșniciei? Prin pocăință. Când este dedicat veșniciei? Neîncetat. Prin rugăciune, monahii de azi, ca și cei de odinioară, au ales un altfel de drum față de cel propus de societate, un drum cam greu, am spune noi, un drum al lepădării de sine, dedicându-și timpul lui Dumnezeu.

Aici am găsit o obște formată din călugări ucenicind la o academie mai înaltă decât cea creată de om, unde își lasă sufletul modelat de Dumnezeu prin starețul și povățuitorii lor, așa cum, într-un atelier de icoane, de sculptură, de pictură, ucenicul învață de la maestrul său. Însetând după Adevăr, au dorit să fugă de legăturile lumii pentru a deveni slujitori, robi ai lui Hristos prin ascultare față de îndrumătorul lor, iar povățuitorul față de înaintași și tot așa până la primii monahi și pustnici ai acestor locuri.

Putna contemporană evocă, astfel, ca într-un tablou sau, mai mult, ca într-o icoană, sensul creației și al timpului, martori fiind toate generațiile de monahi care au luptat și luptă prin ascultare, rugăciune și osteneală, asemenea mucenicilor, pentru ca pământul și chiar pietrele să poată da roade și astăzi în popor, roade de iubire, răbdare, nădejde și pace, spre mântuirea tuturor. Căci așa cum îngerii sunt lumină pentru monahi, monahii sunt lumină pentru oameni. Toate conduc însă spre izvorul luminii: Hristos, Mântuitorul lumii.



Sus