Pocăința este drumul spre sfințenie Preafericitul Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei

Tipărește Cuprins Articolul anterior Articolul următor

În după-amiaza zilei de duminică, 25 septembrie, Patriarhul Ioan al X-lea al Antiohiei și al Întregului Orient, aflat în vizită în Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților cu ocazia aniversării a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, s-a întâlnit cu obștea acestui sfânt locaș. Iată câteva dintre cuvintele duhovnicești împărtășite obștii, în care au viețuit pentru o perioadă și doi monahi ucenici ai Preafericirii Sale.

Viața călugărească nu are niciun sens dacă nu este însoțită de osteneala duhovnicească în Mântuitorul Iisus Hristos.

Călugărul este cel care încearcă să Îi dea Domnului toate simțirile lui, toată viața lui, să pună toată viața înaintea Domnului. Aceasta nu este ceva exterior, nu este ceva care se face în fața oamenilor, ci este o lucrare lăuntrică, între el și Dumnezeu.

Emblema vieții călugărului este inima curată și duhul drept (cf. Psalmi 50, 11).

Primul har pe care îl primește călugărul când intră în obște, în mănăstire, este să se cunoască pe sine, prin rugăciune, osteneală, ascultare și smerenie. De exemplu, la început, când are o problemă cu un alt părinte, se poate gândi că celălalt este vinovat și trebuie să îi ceară iertare. Cu timpul, când crește prin rugăciune și smerenie, își dă seamă că el a greșit și el trebuie să își ceară iertare și astfel începe să se cunoască pe sine.

Monahul își dă voința sa părintelui duhovnicesc și nu mai trăiește după voia lui, ci după voia părintelui duhovnicesc. În secolul XXI, ca omul să renunțe la voia lui este unul dintre cele mai grele lucruri.
Monahul Îl pune în fața lui pe Mântuitorul Iisus Hristos și spune întotdeauna: eu spre El vreau să merg. De aceea, viața monahală este bazată pe pocăință.
Pocăința nu este doar un regret pentru că am făcut ceva greșit. Sfântul Apostol Pavel spune: „uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). De aceea, viața monahului este pocăință în fiecare moment și monahul trebuie să uite cele care nu sunt potrivite cu cuvintelor evanghelice și să caute numai cele care sunt potrivite cu viața pe care a ales-o. Sfântul Isaac Sirul spune în acest sens: „cel care își cunoaște păcatele sale este mai mare decât cel care învie morții.”

Părinții vorbesc despre trei etape ale vieții creștine: curățirea, luminarea și unirea cu Dumnezeu. […] Am avut ca profesor de Dogmatică pe Ioannis Romanidis și el vorbea mult despre aceste etape. Pentru un coleg, acești termeni erau greu de înțeles. Am fost odată împreună la Sfântul Munte și ne-am întâlnit cu Sfântul Paisie Aghioritul. Sfântul Paisie, când a auzit întrebarea colegului despre care este sensul acestor termeni, a zâmbit și a spus „toți acești termeni pot fi rezumați cu un singur cuvânt: pocăința.” […] De aceea, cel mai important dintre toate este pocăința. Pocăința este drumul spre sfințenie.