RO
EN

Puternicul împărat senin
al românimii




Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Susținere
Bătălia de la Vaslui din ziua de marți, 10 ianuarie 1475, a reprezentat prima victorie creștină împotriva turcilor de după căderea Constantinopolului. Aflăm însă din relatarea unui „român care a fost în luptă”, consemnată într-o scrisoare expediată din Buda la 24 februarie 1475, că în dimineața acelei zile, lăsându-se ceața – semnul unei ușoare și neașteptate încălziri a vremii –, moldovenii nu au avut cum să vadă marea mulțime a turcilor, însă au auzit strigătele lor puternice, de care au răsunat cerul și pământul. O clipă, domnul s-a înspăimântat. Sesizând cumpăna, unul dintre boierii care-l înconjurau i s-a pus în genunchi și i-a spus: „Doamne, nu te tulbura, căci îți vom sta astăzi credincios alături și Dumnezeu Stăpânul ne va ajuta”.

Smerenie
Aceeași scrisoare din Buda ne spune că Ștefan a cerut oamenilor săi să spună tuturor în țară să nu i se aducă lui laude pentru biruința obținută la Vaslui, ci lui Dumnezeu Atotputernicul, izvorul tuturor bunătăților. Iar cronicarul polonez Jan Długosz (1415–1480) ne dă mai multe amănunte: „Nu s-a îngâmfat Ștefan în urma acestei biruințe, ci a postit patru zile cu apă și cu pâine. Și a dat poruncă în țara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruință, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că știau toți că învingerea din ziua aceea numai lui se datorește”.

Ortodoxie
Un gest deosebit de semnificativ pentru personalitatea (tânărului pe atunci) domn, care depindea foarte mult de ajutorul puterilor catolice în fața pericolului otoman, s-a derulat în anul 1462 când o misiune a franciscanilor din Transilvania a încercat să boteze în ritul catolic o moldoveancă ortodoxă. Sesizat de mitropolitul Teoctist, domnul Moldovei l-a chemat la curte pe superiorul misiunii franciscane și, când acesta l-a înfruntat zicându-i că, de n-ar fi fost ei în această țară, de mult turcii i-ar fi luat captivi și ar fi pierit, Ștefan a răspuns: „Am să văd eu dacă Dumnezeu nu ne va apăra de turci și fără de voi; vreau ca voi toți să ieșiți din țara mea fără întârziere!”

Asumare
Întotdeauna a luat asupra sa eșecurile. După bătălia de la Pârâul Alb – Războieni, de vineri, 26 iulie 1476, când „au fost înfrânți creștinii de păgâni”, Ștefan a trimis o solie la Veneția în luna mai a anului 1477, în care spunea, printre altele: „m-au înconjurat de trei părți și m-au găsit singur pe mine, cu toți ostașii mei împrăștiați, ca să-și apere casele lor… Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce-am putut și s-a întâmplat cum am spus mai sus, care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; și lăudat să fie numele Lui.”

Cumpănă
Cea mai dramatică întâmplare din viața lui Ștefan cel Mare a avut loc luni, 6 martie 1486, în timpul luptei de la Șcheia împotriva unui pretendent la tronul Moldovei, Petru Hronoda, susținut de oști otomane. „Atunci”, ne spune cronica, „a bătut Petru Hronoda pe Ștefan voievod și a câștigat lupta și Ștefan voievod a căzut de pe cal și a zăcut printre morți de dimineață până la prânz.” Și, fără credința, devotamentul și prezența de spirit a doi boieri – Purice și Pântece –, domnia și viața voievodului s-ar fi încheiat atunci și acolo. Însă primul boier l-a căutat pe domnitor pe câmpul de luptă și l-a scos dintre cadavre, ceea ce a îngăduit regruparea trupelor credincioase. Apoi Ștefan a trimis pe al doilea boier la Petru Hronoda „și l-a scos afară din bătălie, după ce l-a convins că de acum câștigase bătălia. Și cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod și au adus capul lui Ștefan voievod. Astfel a rămas Ștefan voievod stăpân în țară cu ajutorul lui Dumnezeu”.
De atunci – cine știe ce făgăduințe a făcut lui Dumnezeu domnitorul aflat printre leșurile însângerate – a început să construiască Ștefan câte două sau chiar trei biserici și mănăstiri pe an până la sfârșitul domniei, ctitorii care au sfințit pământul țării și memoria domnitorului.

Neînfricare
În noiembrie 1474 Ștefan a primit la Vaslui vizita solului venețian Paolo Ognibene. Impresia puternică pe care i-a lăsat-o domnul Moldovei s-a păstrat într-un act oficial al Senatului Venețian, de uz intern, care a consemnat hotărârile luate de Senat în urma audierii, la 6 martie 1475, a „înțeleptului cetățean și ambasador”. Acesta l-a prezentat pe domnul Moldovei ca pe un „voievod, decât care mai smerit și mai cucernic, neclintit și neînfricat împotriva vrăjmașului comun nu se poate a fi”.
Merită menționată și caracterizarea făcută de Grigore Ureche: „La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși să vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteaze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.”

„cel Mare”
Cea mai veche atestare a apelativului, sub forma „illum magnanimum olim Stephanum”, apare în anul 1514 într-o scrisoare adresată de regele Sigismund I al Poloniei papei Leon al X-lea. Apoi sub forma „Ștefan acela Mare, domnul Moldovei” (Magnus ille Stephanus Moldaviae palatinus), apare sub pana baronului Herberstein, într-un context care o plasează în anul 1517. Ceva mai târziu, 3 februarie 1531, apare sub forma „Ștefan acela Mare” (Stephanus ille Magnus) în răspunsul dat de același rege Sigismund I la o scrisoare a lui Petru Rareș. De asemenea, un document din 8 septembrie 1581 conține referiri la hotărnicia stabilită de sultanul Baiazid al II-lea și „Qodjea Istefan”, adică Ștefan cel Mare.

Părinte
În vara anului 1502 a venit la Suceava medicul venețian Matteo Muriano pentru a îngriji de sănătatea domnului. În raportul său din 7 decembrie 1502 către dogele Veneției ni se păstrează un portret extraordinar al voievodului: „un om foarte înțelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supușii săi, pentru că este îndurător și drept, veșnic treaz și darnic”.
Semnificative sunt, iarăși, cuvintele lui Grigore Ureche: „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan vodă”.

Credință
Unul dintre cei mai buni cunoscători ai epocii ștefaniene, istoricul Ștefan S. Gorovei afirma: „Din toată istoria lui, se vede că Ștefan avea un far, un ghid, o stea polară: aceasta era credința. În ea a găsit, mereu, forța, încrederea, temeiul statorniciei.”


Sus