RO
EN

Bărbatul trebuie să fie
foarte bărbat,
și femeia – foarte
femeie

Pr. Constantin Coman

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Părinte, vedem în jurul nostru tot mai multe neînțelegeri în viața de familie și divorțuri. Din ce cauză credeți că s-a ajuns aici? Și rata divorțurilor crește, crește cu fiecare an; în România, cel puțin, cu 5 procente pe an…
Eu cred că, pe de o parte, sunt responsabili unii factori externi, care țin de contextul istoric, de vremuri, de societate, de cultură – și sigur că nu e cazul să stăruim foarte mult asupra caracteristicilor vremii noastre și a culturii dominante, pentru că aceste aspecte sunt accesibile tuturor. E multă slobozenie, mult liberalism… Desființarea granițelor aduce cu sine și o înstrăinare, adică „șansa” omului să se piardă, să se facă „nevăzut”, să nu mai fie membrul unei societăți cât de cât închise, care este vizibilă. Și omul, când se pierde, se dezleagă la foarte multe lucruri, la foarte multe neputințe…

După aceea, este dominanta aceasta a individualismului, a drepturilor omului. Sunt excitate la maximum ispitele omului, spre a-și împlini cele mai necuviincioase și ascunse porniri. Sigur, ispitele au existat dintotdeauna, dar în vremurile noastre sunt exacerbate și datorită acestui mondialism, datorită mijloacelor de comunicare în masă și, în mod special, a Internetului, care a pătruns și în „cămara ascunsă” a fiecăruia dintre noi. Niciodată nu s-a mai întâmplat un asemenea lucru până acum: ca omul, în intimitatea lui cea mai adâncă, în singurătatea lui, să aibă acces la tot spectacolul acesta pornografic, smintitor și incitator și distrugător. Acesta este, cred, un alt factor extrem de destructiv și o foarte mare biruință a vrăjmașului.

„Criza familiei este o criză a persoanei”
Dar factorul determinant este, în cele din urmă, omul însuși, lăuntrul lui. Bătălia cea mare se dă înlăuntru. Și situația familiilor sau, cum spuneați, evidența creșterii divorțurilor se datorează crizei persoanei. Deci, criza familiei este o criză a persoanei. Am această convingere și pentru faptul că, iată, Evanghelia Mântuitorului Hristos nu mizează pe instituția familiei – miza majoră este persoana. Mântuitorul Hristos Însuși nu e preocupat de problema familiei, cum de altfel nu e preocupat de nici o altă instituție, nici de societăți, nici de asociații, nici de fundații, nici de organizări… E preocupat de persoana umană, pe care o cheamă să se așeze onest în fața lui Dumnezeu și în fața celorlalți.

Și așezarea sănătoasă și corectă în fața lui Dumnezeu și a celorlalți îl transformă pe om într-o persoană conștientă de sine și responsabilă. Prin urmare, cultivarea persoanei ar genera o familie sănătoasă, tot la fel cum criza persoanei generează criza familiei, ca și orice altă criză – pentru că nu numai criza familiei o constatăm, iată, ci și criza „familiilor” mai mari, a comunităților rurale, a comunităților parohiale, criza neamului, a conștiinței de neam etc. Dar, sigur, familia nu se confundă cu ele, e un așezământ absolut special, care ține de datul uman, de creația lui Dumnezeu.

Prin urmare, dacă am vrea să abordăm cu oarecare seriozitate situația, investiția majoră trebuie făcută în direcția conștientizării persoanei. Este o foarte mare amăgire să credem că situația noastră este dependentă la modul absolut de factorii exteriori (de familia care ne-a crescut, de educație, de școală, de grădiniță, de Biserică, de stat, de vremuri). Copleșiți de astfel de convingeri, nu ne mai angajăm într-un efort personal pentru cultivarea virtuților, cum spun Părinții, și pentru lupta împotriva patimilor. Pentru că, dacă omul este dezechilibrat din punctul acesta de vedere – al stăpânirii propriilor instincte primare – va intra în familie nepregătit și vulnerabil, în consecință familia lui nu va avea foarte multe șanse. Un călugăr bun ar fi și un foarte bun familist, după cum și un familist bun ar fi și un foarte bun călugăr, în sensul investiției pe care o face cineva în propria sa pregătire.

Oamenii intră în familie foarte nepregătiți, mai ales în ceea ce privește stăpânirea de sine și conștiința de sine. Eu le spun: „Fraților, familia înseamnă însoțirea bărbatului cu femeia, și ca să te însoțești la un grad avansat de conștiință de sine, trebuie să ai conștiința, tu, bărbatul, a firii bărbătești, foarte adâncă și foarte completă – și tu, femeia, să ai conștiința de sine a firii femeiești”. Or, eu fac teste la spovedanie, și făceam și la facultate, și am văzut că mai nimeni nu poate să-și descrie propria fire, să spună cam care ar fi trăsăturile caracteristice specifice firii bărbătești – dincolo de anatomie, se înțelege, că anatomia este vizibilă, dar firea bărbătească nu se epuizează la anatomie – și cum îți definești firea femeiască. Și, pasul următor: dacă există o specificitate a firii, care e evidentă, trebuie să existe și o vocație specifică, care decurge din fire. Este o lipsă de preocupare aproape totală asupra acestui subiect. Oamenii nu se adâncesc, nu se așază în propria fire – ăsta e un cuvânt pe care l-am găsit a fi foarte potrivit. Și, ca să meargă însoțirea, bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, să aibă o conștiință deplină a bărbăției lui, și femeia să fie foarte femeie, să aibă o conștiință a feminității ei. Fiecare să-și activeze firea – căci, dacă se amestecă firile, dacă sunt sub presiunea decadențelor, a ispitelor, a patimilor, a degradărilor, evident că însoțirea este condamnată. De aceea spun că investiția majoră, ca și responsabilitatea, de altfel, revine subiectului personal, cel ce este conștient de sine.

„Te întâlnești cu un «zid», după cum tu însuți poți să fii «zid» pentru altcineva”
Haideți să adâncim puțin ce înseamnă o „relație personală”. Oamenii nu mai știu ce înseamnă „persoană”…
De ce nu mai știu? Pentru că nu reflectează și nu se adâncesc, nu se întorc spre ei înșiși pentru a vedea ce înseamnă „eu” ca prezență personală. Când zic persoană, numesc un subiect uman cu conștiință de sine. Când are cineva conștiința sinelui înseamnă că are conștiința faptului că există în fața cuiva, că există în dialog cu cineva, că există în dialog cu persoanele din jur, în dialog cu lumea înconjurătoare și, sigur, în dialog cu Bunul Dumnezeu. Dialog însemnând nu statul de vorbă, ci relația ca atare, care începe de la simpla comunicare și este chemată să ajungă la plinătatea însoțirii în dragoste.

Deci o persoană este un subiect uman conștient de această postură a sa. Întâi de toate, conștient de bogăția propriei sale existențe. Sigur, o persoană matură ar trebui să fie conștientă atât de darurile, cât și de slăbiciunile propriei firi: sunt neputințe și daruri ale firii omenești în genere, dar sunt și daruri specifice, ca și slăbiciuni specifice. O persoană matură trebuie să fie conștientă de aceste lucruri, ca să-și lucreze darurile și să-și plinească slăbiciunile, să-și întărească lupta împotriva pornirilor nefirești, obscure uneori, decadente, dinlăuntru – lupta împotriva păcatului, dacă vreți. Cum le vei putea săvârși dacă n-ai conștiința acestor lucruri, dacă îl întrebi pe celălalt la spovedit și nu are conștiința sinelui, nu se poate exprima pe sine, nici n-a încercat să se citească pe sine cât mai adânc – să-și sondeze duhul, cum se spune, adică nivelul cel mai ascuns al intențiilor, al pornirilor, să vezi ce iese din lăuntrul tău, înspre ce ești împins din adânc, spre ce aspiri, ce te atrage, ce-ți place și ce nu-ți place, și din ce pricini?…

Mulți tineri sunt absolut anulați de exterior. Pe de o parte, trăiesc exclusiv în afara lor, risipiți în spectacolul divers al lumii, iar pe de altă parte sunt desființați de autoritatea părinților, de autoritatea școlii, de autoritatea legii, a învățăturii și așa mai departe, și nu se mai îndreaptă asupra lor, nu mai au reflexul deciziei personale ieșite din lumea lor lăuntrică. Sunt niște oameni care se conformează unor lucruri exterioare, care caută răspunsul în afară, la diferite autorități. Sigur, ne conformăm unui lucru exterior, dar având conștiința de sine în raportarea la lucrul respectiv. Și asta, după părerea mea, este o foarte mare lipsă a exercițiului adâncirii omului în propria fire: să-și asume, și bărbatul, și femeia, conștiința de sine specifică. Aceasta înseamnă persoană. „Duhul omului”, spune Sfântul Apostol Pavel, „cunoaște cel mai bine ale omului” (1 Corinteni 2:11). Duhul omului – și acel duh al omului eu spun că este recapitularea aceasta a conștiinței personale, conștiința de sine, care ar trebui să te pătrundă până la ultima moleculă.

Eu asimilez acest lucru cu trezvia despre care vorbesc Părinții niptici – exact cu această zonă de trezire a conștiinței de sine, care este o trezire a duhului personal și care se manifestă în capacitatea tot mai sporită a omului de participare la realitate, de participare la întâlnire. Te întâlnești cu cineva, și vezi că vine dinspre el o anumită energie, o anumită iradiere personală, și te întâlnești cu altcineva care este stană de piatră, nu transmite nimic. Te întâlnești cu un „zid”, după cum tu însuți poți să fii „zid” pentru altcineva. Ei, această problemă este esențială pentru însoțirea bărbatului cu femeia, ca și pentru însoțirea și întâlnirea oamenilor, pentru că dacă nu sunt niște oameni care să aibă o anumită trezire lăuntrică, nu funcționează, sau funcționează doar la un nivel semi-inconștient, se limitează la nevoile impersonale, trupești, ale instinctelor – de foame, de ajutor, de reproducere și așa mai departe – și asta nu poate să țină foarte mult, nu poate să fie satisfăcător nici pentru unul, nici pentru celălalt.

De aceea oamenii ajung foarte repede la silnicie, le e silă unul de celălalt. E greu să-l duci pe celălalt dacă nu ai o participare la întâlnirea cu el. Deci, întâi de toate – taina persoanei, care după părerea mea este la baza oricărei însoțiri, de aceea eu mă „cantonez” în atitudinea Mântuitorului Hristos, Care nu e preocupat de instituții, ci e preocupat de persoana umană, și cred că acolo este și cauza tuturor neputințelor și relelor de la toate nivelurile existenței umane, după cum acolo ar fi și soluția pentru recuperarea tuturor.

„Vedem foarte clar că femeia înseamnă ceva, și bărbatul înseamnă altceva”
Ce ar însemna, de fapt, o relație bună cu celălalt, o raportare sănătoasă la celălalt în viața de familie?
Eu cred că esențial este ca fiecare să-și asume specificul vocației, și respectiv al contribuției la această însoțire. Bărbatul pe cea bărbătească, cum spuneam, și femeia pe cea femeiască. De ce spun asta? Pentru că s-a anulat această mentalitate, s-a anulat această perspectivă cum că ar exista ceva specific – deși vedem foarte clar, cu ochii liberi, fără lentile și fără lupă, că femeia înseamnă ceva, și bărbatul înseamnă altceva. De la cum arată, cum privește, cum zâmbește, cum vorbește, și până la ultima moleculă intimă dintr-însa, femeia este altfel, și bărbatul este altfel – de unde logica cea mai simplă ne-ar obliga să extragem un anume specific al firii femeiești și un anume specific al firii bărbătești. Deci, dacă am cădea de acord asupra acestui lucru, asta ar fi condiția esențială ca să pună un început bun: să-și asume această specificitate a firii și a vocațiilor.

„Bărbatul are darul stăpânirii, iar femeia are darul supunerii”
Acuma, în ce-ar consta această specificitate? Am convingerea asta, după foarte multă experiență și analiză pe care o fac – de mic copil am avut această curiozitate, dacă vreți, să văd cum sunt lucrurile, și de ce funcționează așa și nu funcționează altfel, sau de ce nu funcționează când ar trebui să funcționeze, și am în mintea mea familii fără de număr, începând cu familia părinților mei, fraților mei, vecinilor și așa mai departe, până am ajuns, iată, ca preot duhovnic, să am zeci sau poate sute de familii la spovedanie – am ajuns la concluzia că există o vocație, o contribuție, așadar, specific bărbătească, care ar consta în asumarea conducerii, să zicem, sau a responsabilității. Eu zic că bărbatul are darul stăpânirii – dar stăpânire nu în sensul tiraniei, nu în sens lumesc, ci în sensul în care, în firea lui, are darul stăpânirii de sine mai accentuat decât femeia (din păcate însă nu se lucrează, asta e altă problemă), acesta fiind motivul pentru care femeia vine spre el, caută un sprijin în el, nădăjduind că este stăpân pe situație. Dar de cele mai multe ori, bărbatul, din păcate, dezamăgește așteptările femeii, pentru că nu și-a lucrat și nu-și activează darul stăpânirii de sine. Cred însă că aceasta e vocația specifică a bărbatului. Iar vocația specifică femeii este aceea de a se supune bărbatului. Femeia are în fire darul supunerii. E un mare dar și presupune multă putere. Nu este un lucru ușor să se supună, să intre în ascultare de bărbat.

Așadar, când sunt doi, ca și la mănăstire, nu pot fi două capete (bicefalie!), trebuie să fie un cap. Și acela este bărbatul, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „capul femeii este bărbatul”. Zice mai departe: „capul bărbatului este Hristos” (1 Corinteni 11:3) și așa mai departe. Eu am făcut experiența asta la Sfântul Munte, stând cu părinți: am văzut că acolo unde sunt doi sau mai mulți, trebuie să fie un singur cap – în sensul că respectivul își asumă responsabilitatea gestionării treburilor comunității respective, iar ceilalți se supun, fac ascultare. Chestiunea aceasta, în ceea ce privește bărbatul și femeia, ține de fire. La monahism nu ține de fire. Eu cred că bărbatul e chemat să stăpânească, în sensul curat, frumos al lucrurilor, să gestioneze lucrurile, să aibă responsabilitatea, să conducă, iar femeia este chemată să intre în ascultarea bărbatului. Acolo unde se realizează lucrul acesta, deodată se așază pacea, bucuria, și dispare tensiunea, pentru că se împlinesc cele două firi în ceea ce au specific.

Pe bărbat îl odihnește ca femeia să fie femeie, și pe femeie o odihnește ca bărbatul să fie bărbat.
Dar bărbatul are ispita abdicării de la această vocație, pentru că este greu a conduce. A avea responsabilitate este cel mai greu lucru. Tu trebuie să decizi – sigur, nu decizi în mod arbitrar, nu decizi abuziv, nu decizi egocentric, decizi ținând seama și de celălalt. Cea mai înaltă formă și suportul cel mai firesc al deciziei tale este dragostea pentru celălalt. Prin urmare, în decizia ta ar trebui să se manifeste jertfelnicia ta pentru celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e a ta decizia. Și femeia ar obține exact ceea ce își dorește dânsa, la măsură mult mai mare, ca dar din partea bărbatului, nu ca revendicare din partea dânsei. În felul acesta s-ar realiza dragostea, că bărbatul se jertfește pe sine atunci când decide – nu decide în interes propriu, egocentric, ci decide din dragoste pentru femeie – și ar decide ca dar pentru femeie, și femeia ar primi darul, ar primi mai mult decât ar obține dânsa prin revendicări, prin cicăleli, prin certuri. Dar bărbatul, ca să fie la acest nivel, ca să fie o persoană matură, iubitoare, și să își asume decizia și responsabilitatea, trebuie să fie foarte îmbunătățit, foarte matur – ceea ce rar se întâmplă.

Să fie stăpân pe sine, înfrânat.
Exact. Forma cea mai vulnerabilă în care bărbatul își manifestă nestăpânirea de sine este cea a trupului, evident în relația cu soția sa – și atunci soția, care așteaptă de la dânsul un bărbat stăpân de sine, constată că este foarte nestăpânit pe propriul său imbold trupesc. Aici bărbatul pierde examenul în fața femeii și a soției sale, și nu mai e credibil. Femeia își exprimă lucrul acesta sau nu și-l exprimă, îl conștientizează sau nu-l conștientizează – dar, în adânc, el nu mai are suport în fața dânsei, nu mai este bărbatul pe care îl aștepta, stăpân pe sine, pentru că, iată, la un capitol foarte vulnerabil, dânsul pierde examen după examen, acela al nestăpânirii trupești.

Eu vă spun nu din cărți, vă spun din experiența spovedaniei. Bărbatul care nu are stăpânirea de sine trupească – sigur, ne referim la relația trupească cu femeia, dar și cel care e biruit de lăcomia pântecelui, care e biruit de somn, și de toate celelalte – face dovada în fața femeii sale că este un om neîmplinit, și devine și pricina decăderii femeii sale.

Ea își pierde respectul față de el.
Își pierde respectul, prețuirea… Nu poți să iubești ceea ce nu prețuiești. Dar nici nu poți să prețuiești ceea ce nu are preț.

„Vrei să fii fericită? Ți-e drag băiatul ăsta?”
Acum, să revenim la ispita femeii. Chemarea femeii este să asculte de bărbat, iar ispita ei este să nu asculte de bărbat – și o vedem la tot pasul. Și, dacă mai este și încurajată de această neputință a bărbatului, atunci femeia, de cele mai multe ori, paradoxal, se instalează la conducere cu propriile instrumente femeiești: cu mintea ei, cu intuiția ei, cu ispitele ei – se instalează, și astfel se produce cea mai degradantă și distrugătoare, vătămătoare răsturnare. Femeia, în loc să fie în ascultare, este la conducere – și bărbatul, în loc să fie la conducere, este în supunere. Este un tablou dizgrațios și pentru bărbat, și pentru femeie. Nici femeia nu-și va iubi bărbatul supus, nici bărbatul nu-și va iubi femeia care e la conducere. Asta este lege! Vizibil cu ochii liberi… Pentru că este nefiresc, este răsturnarea firilor, și este evidentă căderea amândurora.

Eu le spun acest lucru când îi văd cum calcă, când vin ei, înainte de-a se căsători, bărbatul cu femeia. Vine ea, și începe să vorbească înaintea lui, calcă cu doi pași înaintea dânsului, și imediat îți dai seama că există acest risc. Am spus multor fete: „Fii atentă! Vrei să fii fericită? Ți-e drag băiatul ăsta?” „Da!” „Nu mai vorbi tu înaintea lui! Fă numai lucrul ăsta și-ți va fi bine!”. Ca la Pateric. Ați văzut la Pateric? Un singur lucru spun Părinții. „Ce să fac să mă mântuiesc?” Zice:

„Să taci” sau: „Să mănânci jumate de pâine” – lucruri simple-simple, dar care așază tot universul existenței umane. Le spun: „Să nu mai vorbești înaintea lui în nici o împrejurare!”. Am avut satisfacția să văd că se împlinește lucrul acesta în anumite cazuri, foarte rare, ce-i drept.

Deci femeia, dacă s-ar așeza în firea și în ascultarea ei, l-ar determina și pe bărbat să se așeze în firea lui. Iar dacă ar fi să enumerăm slăbiciunile, vulnerabilitățile bărbatului, dominanta este comoditatea. Comoditatea înseamnă abdicarea de la responsabilitatea conducerii. Ca să conduci, trebuie să veghezi, trebuie să fii treaz permanent, pentru că tu ești la timonă, tu ești la conducere, conduci o casă, conduci o familie, cu copii, cu responsabilități, și unde te duci, trebuie să fii treaz. Deci ispita lui este comoditatea. Ispita femeii este hiperactivitatea. Tocmai pentru că ea ar trebui să fie în ascultare…

Și ea se îmbolnăvește nervos.
Și ea se îmbolnăvește nervos, și el bineînțeles se îmbolnăvește de prea mult stat, și de abdicare de la responsabilitate. Asta este cheia, după părerea mea. Sigur că este o situație greu de atins, dar dacă nu plecăm de la datele concrete și elementare ale problemei, nu ajungem nicăieri. Nu o să ajungă nici bărbatul la o măsură a deplinătății, nici femeia la o măsură a deplinătății. De aceea suntem chemați să ne ajutăm reciproc. Cum ne ajutăm reciproc? Tu, să-ți ajuți femeia să se așeze în postura ei, de femeie supusă bărbatului său, și femeia să-și ajute bărbatul să se așeze în postura lui, de responsabil cu tot ceea ce se întâmplă cu femeia și familia lui.

„Lasă-l să decidă! Așa îl provoci”
Femeia își poate ajuta bărbatul insistând pe ascultare, pe supunere, cum spuneam. Lasă-l să decidă! Așa îl provoci. Lasă-i responsabilitățile pe umerii lui, nu te înfige tu înainte! E mai nerăbdătoare femeia, e mai vioaie, e mai iute. Are și darul treburilor, că femeile sunt cu treburile în casă, trebuie să le facă; dacă nu e harnică, a terminat. Trebuie să facă copii, trebuie să facă curățenie, trebuie să se mai ducă și la serviciu, o serie întreagă de lucruri – dar îi lipsește perspectiva globală și cuprinzătoare, care ține de darul stăpânirii. Ca să stăpânești trebuie să ai o perspectivă a întregului. Punctul meu de vedere – pentru care, probabil, doamnele o să mă înjure – este că femeia nu are această perspectivă a întregului. Are numai perspectiva părții, a intervalului. De aceea ea stă cu tot sufletul aici, dar nu vede întotdeauna punctul de la care a plecat, și nici capătul unde trebuie să meargă. Aceasta este a bărbatului, unde duce corabia și unde ar trebui să ducă familia.

Rolul timonierului și al celui care lucrează undeva la motoare: motorul merge, dar corabia, dacă nu e călăuzită unde trebuie, se duce în stâncă…

Evident. Firea bărbatului este ușor mai contemplativă, de aceea nu e atât de activă – iar firea femeiască este mai puțin contemplativă și ușor mai activă, mai lucrătoare. Eu le spun mereu: „Măi, bărbatul ți se pare că stă degeaba, dar el nu stă degeaba. El gândește, reflectează, prelucrează datele…”. „Dar vine și se așază și stă degeaba!”, zice femeia. „Nu stă degeaba, ci se detașează, se ridică deasupra lucrurilor pentru a vedea unde conduc. Viziunea de ansamblu este în sarcina bărbatului”. Îmi aduc aminte că spunea cineva:

„Cum, Părinte, dacă eu văd că el nu face, pun eu mâna și fac!”. „Ai să faci, dar ai să faci ca femeie!”. S-a simțit ofensată. „Vă dau un exemplu”, zice, „aveam o căsuță la țară, și ploua prin acoperiș, și el nu făcea nimic!”.

„Și ce-ai făcut tu?”. „Păi”, zice, „m-am urcat pe casă, să astup acolo!”. „Vezi, ai făcut lucrul ca o femeie! Dar bărbatul, cum făcea?… Bărbatul aducea un meșter!”, zic și eu, poate glumind, și așa, ca să stârnim un pic lucrurile.

Aceasta este o mare problemă, însă nu prea realizăm această măsură, mai nicăieri. Nici un bărbat nu e atât de împlinit cum spuneam, nici o femeie. Dar trebuie măcar să conștientizăm lucrurile acestea, și întrucât ne-am însoțit pentru că ne iubim și ca să fim solidari, să ne întrajutorăm – atunci să ne ajutăm la acest capitol unul pe altul. Eu să o ajut pe ea să se așeze în feminitatea ei, și ea să mă ajute pe mine să mă așez în bărbăția mea. Deci aceasta e o a doua premisă fundamentală: voința de a ne ajuta reciproc. Aici este cel mai substanțial ajutor, să-l ajuți pe fiecare să se așeze: în firea bărbătească pe bărbat, și în firea femeiască pe femeie.

Părinte, credeți că întărind viața de familie se poate vorbi despre posibilitatea unei creșteri duhovnicești mai ușoare? Sau creșterea duhovnicească ar fi cea care întărește și dă stabilitate vieții de familie?
Reciproc. Sigur, un om duhovnicesc, cu adevărat duhovnicesc, are mare capacitate de dragoste și de jertfelnicie, acestea fiind și premisele fundamentale ale însoțirii bărbatului cu femeia, și ale oricărei însoțiri. După cum și exercițiul familiei este calea cea mai propice pentru înaintare duhovnicească, pentru îmbunătățire. Dacă cu soțul tău sau cu soția ta nu faci exercițiul iubirii, al jertfelniciei, al răbdării, al solidarității, al înțelegerii, al blândeții – cu cine altcineva?… E și marea provocare, după părerea mea: cine cade la acest examen se amăgește cum că poate să ia altul, pentru că porunca Mântuitorului este să-l iubim pe aproapele, iar aproapele e cel de lângă noi. Cel mai aproape om de lângă noi e soțul sau soția, evident. De aceea este și foarte greu. De la distanță „putem” să iubim oamenii, doar pe cei de aproape nu-i putem iubi. Asta e marea problemă care devoalează ipocrizia omului. În omul cel de aproape, care-ți suflă în ceafă 24 de ore din 24, te descoperi cu putințele și neputințele tale. Și celălalt de asemenea.

„Să fim una – și tu cu femeia ta, și femeia ta cu tine”
Problema fundamentală a însoțirii celor doi, care este?… Problema fundamentală a însoțirii este să-l simți pe celălalt că e cu tine, că se alipește de tine. Nu numai cu trupul. Să fim una – și tu cu femeia ta, și femeia ta cu tine. Femeia ta să simtă că te preocupă, că ai grijă, că gândești la ea, că ești atent, că e în prim-planul preocupărilor tale. Când a simțit asta femeia, e cucerită! Iar bărbatul să simtă că femeia i se dăruiește, că îl odihnește, că se duce cu tot sufletul spre el.

Eu vă spun, și o spun crud, direct și tranșant: bărbatul prinde aripi când are din partea femeii căldură și afectivitate. Prinde aripi! Suflet, entuziasm… Răstoarnă lumea când femeia i se dăruiește nu numai trupește, cum crede dânsa. Femeia are impresia că bărbatul e obsedat de trup. Am ajuns la concluzia că obsesia bărbatului față de trup nu este, de fapt, obsesie față de trup, ci este expresia frustrării că nu i se dăruiește femeia. Nu trupul – ea! Bărbatul vrea să simtă că femeia este a lui, și dacă femeia nu i se dăruiește, atunci el repetă obsesiv întâlnirea trupească, amăgindu-se că trupul este dovada că i se dă femeia. Dar femeia nu i se dă – îi dă trupul și pe ea nu se dă. Odată cu trecerea timpului îmi dau seama că aceasta este una din problemele care răstoarnă cele mai multe căsnicii: relația trupească, dacă nu e bine gestionată.

Dar nu din cauza ei…
Nu din cauza ei, evident. Când zic „relația trupească” nu mă refer la „performanța tehnică”, ci la faptul că aceasta trebuie să-și aibă locul ei bine definit în legătura celor doi, nu să se substituie legăturii propriu-zise. La un moment dat, ea devine un substitut, recapitulează relația aproape în întregimea ei.

Eu le spun femeilor, fetelor tinere care se plâng de această ofensivă trupească a bărbatului: „Fiți atente, la voi este soluția! Sunt o mie și una de alte modalități, prilejuri, mijloace de-a vă dărui bărbatului – faceți-o altfel!”. Și se va micșora această ofensivă trupească a bărbatului spre femeie. Pentru că bărbatul, paradoxal, deși mai contemplativ, este mai atașat trupului, iar femeia, deși mai făptuitoare, este mai idealistă.

Am întâlnit și situații alienate, desigur, când femeia nu poate ieși dintr-o reverie, dintr-o zonă idealistă, utopică. Nu poate coborî la întâlnirea concretă cu propriul bărbat, ci este numai acolo, în zona unui ideal de bărbat, unui portret-robot. De aceea, când se atinge de epiderma bărbatului, e neplăcut surprinsă. De altfel, poate una din cauzele pentru care există și o criză a neînsoțirii – fete care rămân singure – este și aceasta: fetele își creează un portret-robot, un bărbat ideal în minte, și nu pot coborî în real. Eu le spun insistent: „Măi, bărbatul care e în mintea ta e frumos, dar nu există. Iar cel care există e urât, dar există!”. Deci trebuie să alegi între aceste două alternative: un frumos care nu există și un urât care există. Unele vor să rămână cu frumosul din minte, și acolo se produce un foarte mare conflict. Lucrul acesta se poate întâmpla și bărbatului, dar mai rar.

„E a mea, pot să fac – e obligată!”
Aș mai insista pe un aspect, anume că tinerii intră în viața de familie, se căsătoresc – ea devine a lui, el devine al ei – și apare un fel de depreciere a celuilalt, în sensul că nu i se mai acordă atenția, delicatețea și respectul ca unei persoane de care vrei să te apropii. De aici se degradează foarte mult relația: celălalt nu mai reprezintă „ceva” pentru tine…
Știți ce am constatat? Este ceea ce constată aproape toată lumea, de fapt – nu-i nici o noutate. Este efectul negativ al oficializării relației, care pentru cei doi sună a lucru garantat, a obligație – și când am intrat în termenii aceștia, deja relația este puternic afectată. „E a mea, pot să fac – e obligată!” „E al meu, pot să fac cu el – e obligat!”. Acești termeni ai obligativității și ai lucrului garantat, asigurat de semnătură și de slujba de la biserică, viciază fantastic relația. Mai este și un alt aspect, care ține de psihologia umană decadentă. Ceea ce dorești și nu ai este mai prețios decât ceea ce ai dobândit deja. Aici ar trebui ca cei doi să înțeleagă faptul că celălalt nu este un obiect care devine al tău, ci este o persoană liberă – și rămâne liberă! –, care ți se dăruiește dacă vrea.

În fond și la urma urmei, e tot o confuzie la nivelul înțelegerii și conștientizării lucrurilor – pentru că, iată, persoana umană a fost făcută de Dumnezeu liberă, nu o poate constrânge nici o instituție, nimic, nici cea mai sfântă!

Nici Dumnezeu nu o constrânge!
Nici Dumnezeu nu o constrânge! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel repetat: „Toate îmi sunt îngăduite” – dar traducerea mai exactă este „toate îmi sunt în putere”. Nu „în putere” ca autoritate, ci ca posibilitate! Asta înseamnă proclamarea suveranității după chipul lui Dumnezeu. Omul e suveran. E chemat să fie suveran. Oamenii cred că, dacă se propovăduiește această suveranitate, riscăm libertinajul – nu! Conștiința suveranității îi naște omului conștiința responsabilității: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6:12). Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate mă zidesc, unele mă distrug – prin urmare, nu voi face lucruri care mă distrug.

Ei bine, din păcate, în mentalul nostru, lucrurile acestea, instituțiile acestea – iată, cununia civilă sau cununia religioasă, care e foarte importantă! – ni se par mai importante decât noi înșine: trăim cu impresia că ne-ar afecta libertatea noastră.

Nu ar trebui să ne afecteze. Noi suntem la fel de liberi, responsabilitatea însă este mai mare, contextul în care ne așezăm este altul. Dar suntem – sau ar trebui să fim! – la fel de liberi. La fel de liber eu, la fel de liber celălalt. Prin urmare, ar trebui să funcționeze nu numai simțământul propriei libertăți, ci mai ales respectul pentru libertatea celuilalt. Este aici și o chestiune de educație.

Au fost epoci în care respectul dintre soți era foarte crescut, îi respectai libertatea, îi respectai intimitatea celuilalt, și multe altele. Acum lumea a decăzut foarte mult din acest punct de vedere. Despre o educație elementară vorbesc, care se vede în multe alte domenii ale vieții. Prin urmare, această raportare impersonală la celălalt, ca la un obiect, în temeiul oficializării căsătoriei, introduce erodarea, inerția aceasta negativă, rutina. Este psihologia drepturilor individuale, care în mod greșit se aplică nu doar la lucruri, ci și la oameni. Un lucru care ți se dă e al tău în virtutea de „drept”, cum ar veni.

El crede că are dreptul, dar celălalt nu are dreptul! Numai el are dreptul asupra celuilalt.
Da. Or, discursul Sfântului Apostol Pavel în acest punct este absolut extraordinar. El exclude întru totul ideea de „drept” în relațiile dintre soți, și propune ideea dăruirii totale către celălalt. Bărbatului îi spune că nu el e stăpân pe trupul său, ci femeia – iar femeii îi spune că nu ea e stăpână pe trupul ei, ci bărbatul (cf. 1 Corinteni 7:4). Acest lucru schimbă absolut datele problemei. Dar, cum spuneam la început, dacă noi nu ne aplecăm cu conștiința de sine asupra lucrurilor elementare, nu ne vom apleca cu atât mai puțin asupra acestor lucruri care ni se par la un moment dat o exigență prea mare, din păcate. Și lucrurile, iată, se degradează. Ce să mai vorbim de formele decadente, de violență… Nu mai vorbim de acestea, nu le mai luăm în calcul… Luăm în calcul acest duh al obligativității care ucide.

„Soluția e înlăuntrul tău”
Dar să vorbim despre soluții, pentru că asta e foarte important – căci, iată, noi, ca preoți, trebuie să dăm soluții. Vine cineva și-ți relatează situația din familie, și eu îi spun: „Când celălalt vine spre tine, și îți cere, și îți revendică, și iar îți revendică – există (așa a dat Dumnezeu!) soluția înlăuntrul tău”. Acesta e marele dar al firii umane: că nu suntem dependenți de soluția din afară, de soluția din celălalt, ci avem soluția înlăuntrul nostru. Când celălalt vine spre tine, șansa cea mare e la tine. Să-l anticipezi, să-i dăruiești tu ceea ce el vine să ia de la tine în termeni de obligație, și asta înainte de a se mișca el spre tine. Să anticipezi! Asta e cheia fantastică a căsniciei. Să anticipezi și tu ca bărbat, și tu ca femeie, și atunci ai anihilat pornirea aceea în termenii de care vorbeam, ai rutinei. Dar asta înseamnă să fii foarte treaz, să fii foarte viu, să-l cunoști pe celălalt, să fii foarte interesat, să vrei foarte mult acest lucru – altfel nu poți anticipa. Anticiparea!

Îl cucerești pe celălalt dându-i ceea ce el gândea, aștepta, își pregătea să obțină folosind instrumentele „dreptului”, dându-i în dar înainte de a face el pasul spre tine pentru a revendica. Asta este o foarte mare știință, și presupune o foarte mare trezvie, luciditate, conștiință de sine…

Presupune și a înțelege, în general, ce înseamnă femeia și ce așteptări are femeia, ce înseamnă bărbatul și ce așteptări are bărbatul. Dar și, în particular, presupune să-l simți pe celălalt – și eu cred că nu poți să-l simți pe celălalt dacă nu-l iubești cu adevărat și nu te pui în locul lui permanent. Să simți că sunt niște mișcări în sufletul celuilalt și să vii în întâmpinarea lui, să-l odihnești…
Absolut. Dar ca să simți lucrurile astea, trebuie să ai organul simțirii foarte exersat, foarte dezvoltat, ceea ce nu prea se întâmplă, din păcate…

Ce credeți că ar trebui să știe tinerii înainte de căsătorie și află după?
Păi, este și ceea ce se întâmplă cu călugărul care se duce la mănăstire, care așteaptă ceva și găsește cu totul altceva. Cel mai important lucru este faptul că trebuie să se pregătească și nu se pregătesc. Eu le spun celor care mai întârzie cu măritișul: „Măi, nu ești încă pregătită?… Te-ai pregătit?”. Oamenii nu se pregătesc pentru căsnicie, nu mai vorbim că pregătirea asta începe foarte de timpuriu, cum își face apariția firea bărbătească sau femeiască în cineva, când încep să se dezvolte cele bărbătești și cele femeiești – de atunci ar trebui să înceapă grija pentru pregătire. Dacă nu se întâmplă această grijă, se întâmplă foarte multe alte lucruri.

Mai concret, la băieți le-aș cere să fie extrem de atenți cu gestionarea impulsului sexual înainte de căsătorie. Extrem de atenți! Dacă l-au scăpat din frâu, fie în orice direcție perversă – a onaniei sau a pornografiei (ele se însoțesc, probabil), sau a relațiilor sexuale – dacă au scăpat din frâu acest capitol, e greu de presupus că mai pot să recupereze normalitatea în relația cu soția. Ăsta-i punctul meu de vedere. Iar fata, sigur, pe lângă virginitatea trupească, ar trebui să-și păstreze foarte atentă și o anumită virginitate sufletească. Și cel mai mult și mai mult, să se păstreze cu picioarele pe pământ, să fugă cât poate de ispita reveriilor, de ispita ieșirii din realitate.

„Luptă-te!”
Spuneați că bărbatul trebuie să nu cadă în lucrurile acestea trupești, căci i-ar fi foarte greu să întemeieze apoi o familie. Totuși, foarte mulți cad – ce facem cu ei? Cum se poate omul vindeca?
După ce cade omul, șansa lui este să recunoască faptul că a căzut, și că a făcut o experiență care-l costă. Acesta e un pas pozitiv. Deci să știe că de aici provin foarte multe disfuncții, și să nu dea vina pe nevastă! Să știe că dacă el se însoțește cu o femeie având o astfel de moștenire negativă, cu o ostoire a trupului prin practica onaniei de ani de zile, de exemplu, să nu se aștepte să meargă roz lucrurile în familie, pentru că există și o perversiune a firii – firea e făcută să funcționeze într-o anume direcție, și prin această perversiune este întoarsă: spre sine! Și atunci, cine a făcut onanie câțiva ani de zile, atunci când își ia nevastă, face onanie cu nevasta! Nu intră într-o relație cu celălalt. Și femeia nu suportă să fie obiectul bărbatului. Spunem lucrurile dure, pentru că se întâmplă, și se ocolește subiectul acesta. Și, mai mult, revistele de specialitate laudă practica onaniei. Or, după părerea mea, aceasta este una dintre cele mai dăunătoare practici, care pervertesc firea. Și firea, făcută să se împlinească la întâlnire cu cealaltă, se împlinește în sine. Autosatisfacerea pe orice plan este sinucigașă. Pe orice plan – și mental, și trupesc, și de orice natură.

Sigur, până la un moment dat sunt responsabili părinții, trebuie să dea o educație anume. Dacă copilul descoperă de la 10 ani site-urile pornografice, e aproape pierdut. E greu de crezut că mai poate să-l țină cineva. De la un moment dat însă, când dânsul conștientizează, trebuie să înceapă lucrul cu sine. A fi om e lucru mare! Trebuie o bătălie – cum spune Pavel: „Încă nu m-am luptat până la sânge cu păcatele mele” (cf. Evrei 12:4) – trebuie o bătălie pe viață și pe moarte dacă vrei să beneficiezi la parametrii maximi de darul firii tale. Altfel, pe urmă ne plângem că nu funcționează asta, nu funcționează cealaltă, femeia nu se simte bine lângă tine, pleacă, te lasă… Asta este, îți asumi, ești responsabil.

De ce spovedim omul la 7 ani? Pentru că de atunci deja începe să fie responsabil față de ceea ce face, și tot ceea ce adaugă la statura sa va fi pricină pentru o viețuire în parametrii calitativi buni sau pentru o viețuire în parametrii calitativi negativi – și trebuie să învețe lucrul acesta. Tot dă vina pe toată lumea… El este însă principalul responsabil! Și eu le spun la tinerii care vin și se spovedesc: „Măi, fii atent! Nu te mai poate nimeni stăpâni, nu te mai poate nimeni controla, nici tata, nici mama, nici școala – tu ești responsabil. Vrei să te bucuri de o viață frumoasă, împlinită, la parametrii firii pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ai grijă de asta! Nu te lăsa biruit de asta! Luptă-te!” „E greu, Părinte…” „Luptă-te!”. Mai ales bărbații, băieții: „Luptă-te!”. Bărbatul își dobândește bărbăția și luptând. Altfel…

Dar omul se tot amăgește că responsabilitățile sunt în altă parte – nu! Responsabilitatea e pe capul fiecăruia dintre noi, și în ceea ce privește calitatea vieții personale, și în ceea ce privește calitatea vieții de familie și, în ultimă instanță, răspunsul la Judecata din urmă pentru toate. Asta este: pe umerii noștri. Ne bucurăm că trăim, este un mare foarte dar, este o foarte mare oportunitate – dar pe măsură este și responsabilitatea.

„Copilul este un foarte mare dar”
Cum trebuie să se pregătească familia de venirea unui copil?
Trebuie să-l primească, întâi de toate. Trebuie să-l primească când îl dă Dumnezeu. Foarte important! Să nu se planifice prea mult, măcar primul copil să nu-l planifice. Sigur, ar fi bine să nu-i planifice nici pe ceilalți, dar mai ales primul copil să nu-l planifice: când îl dă Dumnezeu! Pentru că este o foarte mare rânduială aici, primul, „cel întâi-născut”, cum se spune, „este al lui Dumnezeu” (cf. Ieșirea 34:19). Poate oricine să constate lucrul acesta. Eu unul am făcut-o: familiile care rămân la un singur copil, într-un fel sau altul, îl „pierd”. Doamne ferește de situații tragice, am întâlnit! Mulți dintre copiii singuri la părinți se călugăresc, și părinții rămân foarte frustrați pe tema asta. Cu alții se întâmplă și alte drame, pentru că e aici o rânduială a lui Dumnezeu.

Și pe urmă, sigur, cel mai important este să se pregătească sufletește pentru venirea celei de-a treia persoane. Nu e proprietatea lor, nu e bunul lor cu care să facă ce vor, nu este obiectul în care să-și refuleze toate neîmplinirile lor. Asta e o foarte mare problemă. Ați văzut, copilul de mic știe să lupte pentru sine, bătălia lui este să fie luat în seamă ca persoană,, să vorbești cu el ca atare, să nu îl manipulezi. Copilul este un foarte mare dar, ajută foarte mult și cuplul, pentru că se iese din acea tensiune în doi spre un al treilea, care este și expresia unirii celor doi, căci se unesc amândoi părinții în pruncul născut. E un foarte mare dar. Din păcate, naștem prea puțin acum. E și contextul foarte complicat. Mamele merg la serviciu…

Toți se mândresc cu un singur copil, alții se mândresc cu doi copii, chiar se cred înțelepți. Eu cred că nu sunt înțelepți. Măcar de la trei în sus, trei copii, patru copii, pentru că e și un echilibru între copii… Avem și o datorie față de continuarea spiței, să zic așa, pentru că noi am primit în dar existența, și suntem chemați să naștem la rândul nostru. Sunt lucruri mult mai adânci decât ne putem închipui noi, dar toate se rânduiesc dacă omul își conștientizează locul, poziția lui în lume și vocația lui – și înspre Dumnezeu, și înspre oameni, și înspre lumea întreagă.

Care sunt greșelile cele mai mari pe care le fac părinții în educarea copiilor?
Una, pe care eu o socotesc a fi cea mai mare, este tocmai operarea cu o măsură pe care copiii văd că nu o împlinesc părinții înșiși. Părinții vin cu un discurs teoretic, și în temeiul autorității lor părintești îi cheamă pe copii la o măsură a deplinătății pe care ei înșiși nu o împlinesc. Și copiii aceia, până la un timp, rezistă, se supun, dar când au prilejul să scape de autoritatea părinților, evadează, fug pur și simplu.

De aceea, eu cred că o pedagogie mai relaxată un pic, mai smerită, este mai potrivită. Copiii să vadă la părinți că-și asumă autocritic ei înșiși neputințele. Sigur, copilul se demobilizează și dacă-l vede pe părinte că nu e prea autoritativ, dar, după părerea mea, o problemă foarte mare este presiunea autorității părinților. E ușor să spui ce trebuie, e foarte ușor să spui ce trebuie, dar dacă copilul vede la tine că tu nu faci minimul din ceea ce trebuie, se face o scindare în el, în mintea lui: „Păi, mie tata îmi cere să nu fac asta, dar el face toate relele: el fumează, el bea, el nu-i atent, el cutare, cutare…”. Asta provoacă foarte mare dezechilibru.

„Eu și acuma mă închin cum se închina tata…”
Cum să creștem un copil în Biserică nu doar formal, adică nu doar aducându-l Duminica la biserică ca să se împărtășească?
Eu spun cum am fost eu dus la biserică – care mi se pare cea mai firească așezare. Eu știam că mama și tata se duc la biserică. Duminică de Duminică îi vedeam pregătindu-se, închinându-se, spălându-se, primenindu-se și mergând la biserică. Noi, ăștia micii, nu ne duceam Duminică de Duminică – bine, era și perioada comunistă –, la sărbătorile mai mari mergeam. Bunica mea ne spunea: „Măi, măcar unul din casă să meargă la biserică!”.

În mare, exemplul, modelul de evlavie, de așezare, să fie într-un firesc, să nu fie forțat. Și atunci copilul se așază foarte firesc după modelul părinților. Cum calcă părintele la biserică, așa va călca și el. Cum se pregătesc părinții să meargă la biserică, așa va merge și el. Cum se închină părinții și ce atmosferă e între ei, așa va urma și el. Eu și acuma mă închin cum se închina tata înainte de culcare. Dacă nu fac lucrul acesta, simt că mă rup de ceva vital. Și era foarte simplu. Își făcea cruci nesfârșite în fața patului, așa îl știu pe tata – Dumnezeu să-l odihnească, împreună și pe mama…

Cred că aici e o distincție pe care ar trebui să o facem: de multe ori părintele doar face pe modelul, dă lecții, și copilul îl surprinde că dă lecții. Problema este nu atât să faci ca să te vadă copilul, ci să faci ca să te vadă Dumnezeu.
Absolut! Copilul este cel mai fin barometru al firescului. Nu-l poți amăgi. Copilul te prinde primul că faci lucrurile să fii văzut, că le faci fals. De aceea spuneam că eu am fost martorul lucrurilor făcute într-un firesc care este echivalent cu respirația. Așa cum respiră omul, așa să se ducă și în fața lui Dumnezeu, atât de firesc.

Nu excesul de învățături mi se pare necesar, nici excesul de explicații. Iată alt aspect – sigur, asta intră într-o discuție mai largă – mi se pare că părinții de acum, sub o presiune a unui model, transmit foarte multe informații copilului. Și asta se transform într-o presiune absolut dăunătoare. Copiii sunt chemați să devină prea responsabili pentru prea multe lucruri peste puterea lor, și reacționează refuzând. Eu așa i-am lăsat: să se facă rugăciunea în casă, și ăla micu’ să fie lăsat să vină el singur – și vine! Să nu fie presat. Dar să se facă rugăciune! Să nu se facă numai ca să vadă copilul. Să fie rugăciune. Că, dacă e rugăciune, e Duhul lui Dumnezeu acolo, Care atrage. Primul care e atras e copilul, el e cel mai sensibil la cele dumnezeiești.

„Asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăți duhovnicește”
Mai este o problemă pe care am sesizat-o: sunt mame care Duminică de Duminică vin cu copilul la biserică să-l împărtășească și, pentru că au un copil, doi, nu apucă să stea nici mult la slujbă, nici să se liniștească. Și mă întreb: oare folosul pe care îl avea copilul n-ar fi mai mare dacă mama s-ar hrăni și ea duhovnicește, în măsura în care poate, și uneori i-ar lăsa pe copii acasă, cu bunicii sau cu tatăl, ca să se întărească și ea?
E un sacrificiu al mamei. E foarte important cu ce motivație, cu ce gând, cu ce așezare face lucrul acesta mama. Iată, există riscul și aici al unei rutine: „Să împărtășesc copilul, să împărtășesc copilul – cel mai important lucru!”. Trebuie să știi de ce îl împărtășești. Trebuie să știi să-ți asumi jertfa asta. Dacă femeia își asumă jertfa creșterii de copii, asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăți duhovnicește – dacă-și crește cu jertfelnicie copilul. Căci jertfa și chinul sunt calea cea mai avansată de îmbunătățire a omului. Dacă însă refuză acest lucru și o face ca pe o povară, atunci nu culege roadele.

După cum, sigur, e foarte binevenit darul din partea soțului să mai preia un pic, să se mai elibereze și mama un timp, două, la o slujbă, la o Liturghie, să mai respire și ea din când în când. Dar mama, de obicei, se atașează creșterii copilului, și are disponibilitate, jertfelnicie fantastică – pentru că, iată, s-ar putea să fie mai trează în biserică chinuită de copil, decât stând fără copil, când ar putea să o fure gândurile.

În cele din urmă, dacă este să tragem o linie, responsabilitatea primară, primordială, fundamentală a reușitei familiei este bărbatul – pentru că el are vocația de cap. Deci cine conduce, acela e responsabil.

Eu cred în acest lucru foarte mult și, ca să încheiem tot cu prima întrebare, dacă există o criză a familiei, e și o criză a bărbăției, a bărbatului, evident. Iar dacă este un reviriment al familiei, acela, evident, se datorează recuperării de către bărbat a vocației sale și a lucrării sale specifice.

Material realizat de Virgiliu Gheorghe și publicat în revista
Familia Ortodoxă, nr. 59 și 60, 2014



Sus