RO
EN

Călătorie spre locul
inimii

Vasile Voiculescu

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
…Locul inimii noastre? Cine-l știe? Câți îl cer?
Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte…
Locul inimii noastre sălășluiește-n Cer
Și-n el lumina lină a Celui făr’ de moarte.

Aspre prăpăstii se sparg în fiece ins.
Pe munții sufletului ninși de blesteme
Arde floarea minunilor – Rugul Aprins –
Ce-n scrum preface spațiu și vreme.

Doamne, spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? ’ndreptează
Pașii rugăciunii obosită de cale,
Acolo unde mintea se deșteaptă trează
În amiaza Eternității Tale.

(noaptea de 24 decembrie 1955, București)

Mulți poeți, unii cu înzestrări deosebite, au abandonat slujirea Logosului și ca atare slujirea propriei lor istorii naționale, s-au desolidarizat de problema izbăvirii cosmosului prin jertfa Logosului din iubire, zădărnicind comunicarea între oameni, refugiindu-se într-un imaginar subiectiv indescifrabil.

Altfel stau lucrurile cu Voiculescu și alți câțiva ai generației lui din poezia românească. Versurile lui nu se învechesc, nu se pot învechi niciodată, pentru că mărturisesc iubirea Logosului întrupat în istorie. Sunt iubirea curată ce nu piere niciodată.

Voiculescu a ajuns în deceniile ultime de viață la noblețea sufletului mărturisită în nenumărate poezii, unice în limba română, din care au dispărut desăvârșit ura, supărarea, tristețea; a ajuns la forma supremă a iubirii, care-i în stare să cuprindă în harurile sale tămăduitoare tot ce există, cosmosul întreg, pe toți oamenii, inclusiv pe vrăjmași și prigonitori. Iată ce spune în 1954: Mi-ai prins în mână praștia Iubirii / Ca în vrăjmaș cu inima s-arunc continuându-l pe Eminescu în acest fel din celebrul său testament: Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față / Îndură-te stăpâne și dă-i pe veci viață!

Ioan Alexandru



Sus