Obișnuința care ucide
Dr. Christa Todea-Gross
|
|
|
||||||||
|
|
||||||||||
|
Avortul sau pruncuciderea a devenit, ca și în alte țări, o obișnuință. A devenit o „modă” care nu mai miră pe nimeni, nu mai supără pe nimeni, nu mai mustră conștiințele oamenilor și, mai ales, care nu mai trece... În urma cursurilor pe care le-am predat în liceele din Cluj–Napoca, am constatat cu îngrijorare că în licee se face o educație falsă, îndemnând copiii noștri spre o viață de desfrâu prin încurajarea folosirii metodelor contraceptive (prezervative, pilula, injecții cu hormoni); nu le este explicat marele pericol al începerii vieții sexuale precoce, înaintea căsătoriei, care constă în: păcatul desfrâului, bolile venerice care duc la sterilitate, sarcini nedorite care se finalizează cu avort (cel mai mare păcat!), sentimentul infidelității cu care se obișnuiesc din tinerețe, sindromul postavort. În urma cursurilor noastre „pro-vita”, am constatat cu o mare bucurie că rezultatele au fost pozitive, deoarece puritatea tinerilor noștri îi face să accepte binele, dacă le este explicat în termeni adecvați, și dacă li se arată consecințele nefaste asupra sănătății trupului și, mai ales, a sufletului, pe care le au metodele contraceptive. Profesori și directori deopotrivă au acceptat cursurile noastre și le-au preferat celor obișnuite după ce au văzut efectul catastrofal al metodelor contraceptive în cazul elevilor. Desigur, au existat și profesori care, având alte principii de viață, s-au împotrivit acestor cursuri, iar în final am fost obligată să renunț la ele. Dar această activitate poate și trebuie să fie continuată de către profesorii de religie, având la dispoziție atât timpul necesar cât și materialele pe care le putem pune la dispoziție. Cum altfel dorim să ne salvăm sufletele copiilor noștri și neamul nostru? Am efectuat, de asemenea, consiliere pre- și postavort în Clinicile de Obstretică-Ginecologie din Cluj și la cabinetul nostru „Provita”. La spital este vorba de o consiliere făcută în al 12-lea ceas, într-un moment tardiv, când este foarte dificilă o discuție cu pacienta. Când pacienta era tânără, elevă sau studentă, deși mă asculta și o sensibilizam, de cele mai multe ori se interpunea mama (sau altă rudă). Dacă nu se interpunea nicio persoană între noi, reușeam uneori să le conving pe aceste tinere să renunțe la avort. După naștere, ele au devenit mame foarte bune și devotate, s-au căsătorit, copilul întregind familia. Un avort, dimpotrivă, desparte tinerii, rupe familiile, aduce doar necazuri în familie și în viața „fostelor mame”. Când pacienta era o mamă cu unul sau doi copii (rareori mai mulți), eșecul era mult mai mare ca la tinere, fiindcă ele aveau deja o „experiență”, care de multe ori nu le-a adus aparent „niciun rău”, ci doar un avantaj, scăpând astfel de o „grijă în plus”. Dar și la mame sindromul postavort era întotdeauna prezent, dar mai „atenuat”, nu atât de acut. În urma consilierilor efectuate, observam întotdeauna prezența simptomelor postavort: depresii nervoase, ideea „fulgerătoare” a sinuciderii, insomnii, coșmaruri cu copii morți, cu sânge etc., simptomele apărând la un timp variabil, între câteva săptămâni și câțiva ani. Psihozele și schizofrenia sunt cele mai grave boli care pot apărea în cadrul sindromului postavort. Apariția acestor boli este de înțeles, deoarece atunci când mama pune capăt vieții pe care o poartă în pântece, moare o parte din ea însăși, iar suferința rezultată este profundă și îndelungată. Trauma psihică produce răni care se vindecă mult mai greu decât cele fizice, sau uneori nu se vindecă deloc. Nu am văzut sindrom postavort vindecat decât după spovedanie și o pocăință mare, fără repetarea păcatului, iar în cele din urmă după sfânta împărtășanie! Nu găseam însă înțelegere, cu foarte puține excepții, la medicii ginecologi, sau la asistente, care să mă ajute să le convingem pe aceste femei să nu ajungă la păcatul pruncuciderii. Intervenea și la ei „obișnuința de a ucide”, avortul fiind o crimă perfect legală la ora actuală. Este pentru prima dată în lumea medicală când relația medic-pacient nu are o finalitate normală, de vindecare a pacientului, ci este o relație inversată, când cei doi pacienți – mama și copilul – se prezintă sănătoși la medic, iar finalitatea este una patologică: unul dintre pacienți – mama – se întoarce bolnavă acasă, iar cel de-al doilea pacient – copilul – moare! La început simțeam o ușoară teamă în această „luptă” împotriva avortului, dar mi-am dat seama că Dumnezeu nu te ajută dacă îți este teamă (fiindcă nu îți pui nădejdea în El), ci, dimpotrivă, te ajută când ai curaj. Cu cât curajul ese mai mare, cu atât El te ajută mai mult. Observ mereu această teamă la medici: teamă că își vor pierde serviciul, teamă că își vor face dușmani pe proprii lor colegi, teamă de profesorii noștrii, teamă... teamă... Ce este această teamă ? Nu este altceva decât puțina noastră credință. Este chiar un păcat, fiindcă nu ne punem nădejdea în Dumnezeu. Doar El știe ce facem și pentru ce luptăm. Ne lasă oare singuri în lupta pentru binele nostru și împotriva răului? Niciodată! |
||||||||||
