RO
EN

Sfințenia tinereții

IPS Iustinian, Arhiepiscop al
Maramureșului și Sătmarului
Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor


Cât sunt de importante pentru Înaltpreasfinția Voastră întâlnirile cu tinerii?
Pentru mine orice întâlnire este foarte importantă, nu numai cu tinerii, ci cu orice om. Este deosebit de importantă pentru că eu când mă întâlnesc cu un om parcă mă întâlnesc cu Dumnezeu, deoarece în fiecare om există și o parte din dumnezeire: sufletul. Întotdeauna am sentimentul acesta, cu orice om mă întâlnesc, de orice vârstă, de orice stare, am aceeași bucurie ca și cum m-aș întâlni cu Dumnezeu.
Întâlnirile cu tinerii sunt foarte importante și din alt punct de vedere. După părerea mea, cu tânărul trebuie să vorbești și să-l privești cu foarte multă evlavie! În vremurile noastre, societatea nu privește tineretul în adevărata lui lumină. Îl vede numai în aspectele negative. Dar nu părțile negative reprezintă tineretul. Tânărul nu este ceea ce apare: zburdalnic, păcătos, neascultător, răzvrătit. Nu acesta este el. În spatele acestor manifestări tinerești există omul de mâine, marele om de mâine, personalitatea de mâine. Acestea trec, așa cum trec vânturile de primăvară – știți că între martie și aprilie atmosfera este tulburată, atunci sunt „zilele babelor”. Aceste manifestări trec și rămâne aurul curat din tânăr. În tinerețe este aur curat, este cea mai frumoasă perioadă din viața omului.
Tânărul trebuie să fie conștientizat despre ce înseamnă tinerețea, cât este de frumoasă tinerețea, cât este de sfântă tinerețea, cât este de sfânt trupul tânărului. Cât timp tânărul și-a păstrat puritatea și curățenia, trupul lui este ca al unui înger, ca al unui arhanghel. Ați văzut voi un înger cu aripi bătrân? Toți îngerii cu aripi sunt arătați în chipul frumos al tinerilor. Așa este? Și atunci, iată cum trebuie să gândim și să vorbim despre tineri. Să le vorbim ce înseamnă de fapt el, ca tânăr. Oricare pedagog, oricare duhovnic, oricare tată, oricare mamă trebuie să spună aceasta: „Dragul meu, tu ești ca Adam când a fost în Rai, înainte de a cădea în păcate. Tu ai corpul tău sfânt, ca un vas adevărat al Duhului Sfânt. Și privirea ta, și ochii tăi, și gândirea ta, și piciorul tău sunt așa de frumoase și de sfinte, totul este armonie!”
Tineretul are nevoie de iubire, nu să fie judecat, nu să fie mereu ocărât, nu să fie condamnat. Greșeli am avut toți, căci toți am fost tineri. Tineretul are nevoie de respectul întregii societăți și de iubire. Ceea ce a făcut tatăl fiului cel rătăcit face și Dumnezeu atunci când un tânăr se întoarce, se căiește și își plânge păcatele, când acolo la picioarele altarului, sub umbra patrafirului își spovedește păcatele cu toată puterea lui și cu toată căința lui. Deci, de iubire are nevoie tineretul, să fie iubit așa cum este, dar să fie cu adevărat iubit.
În același timp, tineretul are nevoie de prietenie. Cel mai frumos dar pe care dorești să-l cucerești este să ai prieteni. Nimic nu ne este așa de plăcut ca prietenia adevărată. Prietenia este împlinirea.
Apoi, fiecare tânăr are nevoie să fie ocrotit de cineva. Tânărul simte foarte puternic această dorință. Toată societatea trebuie să-l ocrotească pe tânăr. Aceasta este datoria ceasului de față, acesta este secretul dacă nu vrem ca infernul să ne înghită întreaga societate. Și să nu uităm că tânărul este bărbatul de mâine. El se va căsători, va deveni stăpân al unei familii, va avea datoria de tată, de soț, va fi bărbat ca un împărat.

Domnul nu e ca noi. El este blând și milostiv și bun, și atunci când sufletul Îl cunoaște, el se minunează fără sfârșit și zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!”
Sfântul Siluan Atonitul

Care este sensul vieții și ce trebuie să facă omul pe pământ?
Întrebarea pe care mi-ai pus-o dumneata mi-o pune toată lumea: ce să fac ca să fiu om? De fapt cu toții ne întrebăm ce să facem ca să ne împlinim scopul vieții noastre. Această întrebare este în toată ființa omenească care dorește nemurirea, viața de veci. Așa este? Orice om pune această întrebare. Poate să aibă oricâtă bogăție, tot nu este fericit cu adevărat. Poate să aibă ranguri cât de mari, și tot nu este fericit. Poate să aibă oricâtă frumusețe, tinerețe și altele și nu este fericit. Pentru că omul știe și simte că nu este o ființă trecătoare, ci este o ființă nemuritoare, o ființă care trebuie să lupte pentru nemurire, pentru fericirea veșnică.
Fericirea de aici este numai o himeră, numai o arătare. Fericirea de aici nu este de durată, este foarte trecătoare. Și atunci orice om dorește fericirea veșnică, eternă. Nemurirea.
Răspunsul la întrebarea pe care dumneata mi-ai adresat-o este acesta: să cunoască Revelația. Să-L cunoască pe Hristos. Să cunoască cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Iisus Hristos. Să împlinească poruncile. Și porunca cea dintâi este iubirea! În dragoste, în iubire, se cuprind toate celelalte porunci. Dacă-L iubim pe Dumnezeu nu vom face păcate. Căci atunci când iubești pe cineva ești în stare să-ți dai viața pentru el. Noi trebuie să învățăm să iubim, să ne iubim unii pe alții.
Porunca este „să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți”. Nu în sens de narcisism! Dragostea de sine înseamnă a-ți respecta trupul tău, osul tău, carnea ta, să fii conștient că acestea sunt sfinte și ne-au fost încredințate de Dumnezeu, că acest corp este templul Sfântului Duh. În această carcasă de oase și de carne se cuprinde dumnezeirea – sufletul nostru. Și atunci concluzia este că a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuți înseamnă să iubești și să respecți creatura lui Dumnezeu, fără să o pervertești și să o pătezi prin păcat.
Marea nenorocire este că omul nu întreabă pe Hristos, nu se luptă să-L cunoască pe Hristos. Toată lumea știe despre Hristos. Știe că S-a născut, că a pătimit... Dar în profunzime nu se cunoaște personalitatea Lui. Întreaga societate și, în mod cu totul deosebit, tânărul are această obligație: să lupte să-L cunoască pe mentorul tuturor, pe Învățătorul nostru adevărat. Numai El ne poate da răspuns la toate întrebările adevărate. Numai El!
Aici la Baia Mare a fost un guru din China și a ținut mai multe conferințe la Universitate. Mult tineret a participat la aceste conferințe. După o conferință cineva s-a ridicat și a spus: „Maestre, vrem să îți punem o întrebare. Recomandați-ne pe cine să alegem noi mentor, pe cine să alegem noi model?” Și acest guru chinez a lăsat fruntea în jos, gânditor. Apoi și-a ridicat fruntea, s-a uitat la tot tineretul și a răspuns: „Pe Iisus Hristos, pe El să-L avem veșnic model. El este mentorul adevărat, al întregii omeniri.” Un chinez comunist ateu L-a indicat pe Iisus Hristos. Lumea creștină este convinsă de acest lucru? Voi, tineretul, știți acest lucru? Eu Îl întâlnesc pe Hristos în Evanghelie, în icoană, și în sfânta cuminecătură. Acolo Îl văd pe Iisus Hristos.
Ca să îndreptăm această tulburare și neliniște generală pe plan mondial, datoria tineretului este să se lupte să-L cunoască pe Hristos. Și dacă-L va cunoaște pe Hristos, să se lupte ca Hristos să devină un prieten al lui. Evanghelistul Ioan ne spune că a zis Hristos: „Voi sunteți prietenii Mei”, dar a continuat arătând în ce chip este posibil aceasta: „dacă faceți ce vă poruncesc Eu”. Și astfel ajungem tot la porunci. Noi putem să devenim prietenii lui Hristos, prietenii lui Dumnezeu, cu condiția să cunoaștem poruncile și să le îndeplinim.

Cum putem fi oameni ai lui Dumnezeu în ceea ce facem?
Să înveți să fii omul lui Dumnezeu. Să învățați toți. Să nu așteptați numai de la alții, pentru că și cei care conduc de la catedră sunt și ei tot oameni, oameni care au cucerit, mai mult sau mai puțin, calitatea de om al lui Dumnezeu. Trebuie să mergi dincolo de învățător, de mamă, de tată, de profesor, și așa mai departe. Să te întorci cu fața către Învățătorul suprem al omenirii, către Hristos, și de la El să înveți cum să fii om. El este Fiul Omului, El este omul în adevăratul sens al cuvântului. Noi, ceilalți, de la copil până la moșneag, suntem oameni cu neputințe, cu patimi, care avem în cap ceea ce ne-au băgat în cap cei fără de Dumnezeu.
În regimul trecut s-a promovat foarte mult ateismul prin învățători și profesori. Și acum se plâng oamenii în vârstă: „M-a nenorocit învățătorul, că mi-a spus că eu am fost maimuță!” Iată ce rol nefericit au avut acești dascăli! N-au făcut-o de bunăvoie, dar totuși au făcut-o și aceste gânduri au rămas în mințile multora.
Problemele religioase sunt așa de serioase, așa de profunde, încât îți trebuie un har special de la Dumnezeu ca să le poți înțelege.
Poți fi mare profesor universitar, poți fi mare tehnician, poți fi mare savant și totuși să nu ai puterea credinței în Dumnezeu.
Pentru că aceste probleme, problema existenței lui Dumnezeu, problema întrupării lui Iisus Hristos, problema nașterii lui Dumnezeu pe pământ, problema Învierii sunt atât de înalte, atât de profunde, atât de cutremurătoare, încât trebuie un har special.
Un țăran, un muncitor simplu de multe ori ne depășește pe noi cei cu studii multe și cu multă carte. Pentru că el aude și ascultă de glasul conștiinței. El aude inima că bate în ritm cu inima universului! Că așa-i făcută inima omului, să bată în ritm cu universul întreg și cu inima lui Hristos.
Și aceasta trebuie să o facem toți. Să ne plecăm urechea la pulsul universului! Acest univers vorbește despre Dumnezeu. Nu oricine este în stare să facă treaba aceasta pentru că nu toți vor să o facă. Spun unii: „eu am studii multe, nu cred așa ca toată baba”. Dar baba aceasta este mult mai de valoare în fața universului decât savantul care‑L tăgăduiește pe Dumnezeu.

Este greu să menții o relație curată cu o fată până la căsnicie?
Ai putea dumneata să te mai uiți în ochii unei fete după ce ți-ai bătut joc de ea, după ce i-ai călcat în picioare fecioria? Să știți că numai cel care păstrează o desăvârșită curățenie în gânduri este prieten adevărat. Eu când mă uit la copil, rămân cutremurat când văd că se atentează la el. Sunt monștrii care vor să folosească trupușorul copilului. Este o monstruozitate... Eu nu pot înțelege. Un individ care se atinge de un copil, sau se atinge de curățenia unei tinere face o monstruozitate care depășește și pe diavolul. Când văd un copil eu mă sfințesc! Se trezesc în mine toate gândurile cele sfinte și mari, când mă uit la un copil. Același lucru se întâmplă când mă uit la orice om – mă sfințesc, mă curățesc. Așa trebuie să fie și prietenia între băiat și fată: să păstreze această frumusețe. Sigur că există impulsuri, pentru că ai în spate păcatul strămoșilor, păcatul strămoșesc, și ispitele vin. Dar dacă un tânăr este cuminte, deștept și se roagă, știe să-și respecte prietena.
Omul se satură foarte repede de plăceri și nu mai vrea să o vadă pe femeie și din această cauză divorțează. De aceea se sparge iubirea sufletească și legătura dintre bărbat și femeie devine o legătură de circumstanță, de interese. De multe ori când stau de vorbă cu oameni căsătoriți și când le vorbesc de soț sau soție văd că se încruntă. Nu le face plăcere. S-au săturat unul de altul. Și trăiesc, se forțează să trăiască, că mai au copii, mai au interese materiale. Dar nu se mai iubesc, nu se mai respectă. De aceea este nevoie de puritate, de curățenie, de cumpătare. Ele sunt necesare ca să se păstreze echilibrul în viața omului și tot prin ele sunt păstrate dragostea și armonia în viață.

Mucenicii cei de demult trăiau mucenicia sângelui. Tinerii de astăzi, atunci când se nevoiesc să se păstreze curați până la căsătoria lor, vor fi socotiți mucenici ai conștiinței, din pricina războiului conștiinței, pe care îl rabdă, și al disprețului celorlalți. Mucenicia conștiinței uneori este mai dureroasă decât cea a sângelui.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Sfântul Pavel spune în Epistola către Evrei, la capitolul 12, versetul 4, un cuvânt foarte grav: „În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit până la sânge”. Ce înseamnă aceasta?
Este clar. Dar este greu de înțeles pentru cel nepriceput. Noi ne plângem din cauza ispitelor. Și atunci cuvântul înseamnă că mai bine îmi dau sângele decât să calc porunca lui Dumnezeu, în cazul nostru decât să încalc sfințenia tinereții. Tinerii curați simt că cea mai sfântă comoară pe care o are un bărbat sau o femeie, un tânăr sau o tânără, este fecioria. Fecioria este darul cel mai frumos și mai sfânt. E cea mai frumoasă virtute. Eu când rostesc cuvântul „feciorie” parcă-mi arde gâtul de frumusețea și de valoarea acestei virtuți.
De aceea, un tânăr și o tânără greu se decid să renunțe la acest frumos dar al curăției, al fecioriei.

Sunt foarte multe momente în care deznădăjduim. Ce să facem în astfel de cazuri?
Deznădejdea este fructul păcatu­lui. Și necredința este fructul păcatului. Când avem astfel de momente, Sfinții Părinți ne spun să nu le primim. Alungă-le de la tine. Dacă nu poți, du-te la un frate, la un coleg; stai la povești cu el și uiți de deznădejde. Sau du-te la duhovnic; mai ales aleargă la duhovnic, copile! Spovedania și împărtășania ne scapă de deznădejde, ne rup și ne înstrăinează de satana, de diavolul. Prin spovedanie, prin împărtășania cu trupul lui Hristos, prin post ne izbăvim de deznădejde.

Înaltpreasfinția Voastră, cum să facem să avem o legătură permanentă, vie, cu lumea cerească, cu Maica Domnului, cu sfinții, cu îngerii?
Când este într-o țară străină, cum păstrează un om legătura cu familia lui, cu copiii lui? Prin ce mijloace? Prin dor. Moare de dorul lor. Așa și noi păstrăm această legătură prin dorul de Dumnezeu, dorul de Maica Domnului, dorul de Sfinți. Este dorul de puritate, de legătură cu cele curate și sfinte și drepte. Să avem dor pentru legături drepte, nu pentru legăturile strâmbe și păcătoase, ci dor pentru legăturile drepte: față de un prieten, față de țară, față de părinții tăi, față de soția ta. Aceste legături sunt legătura pe care o ții cu Dumnezeu. Și, dacă te învrednicește Dumnezeu, se poate întâmpla ca Dumnezeu să te onoreze, să-ți apară, poate, în vis. Dar nu trebuie să ne dorim asta, pentru că visurile pot fi și de la diavolul. Dar când Îl iubești pe Dumnezeu și ții legătura cu El, uneori simți o aripă de-a îngerului că te adie câteodată. Te învrednicește Dumnezeu de aceasta. Când se păstrează câte un tânăr curat, ce spune proorocul Ioil: „Bătrânii voștri vedenii vor avea, tinerii voștri vise vor visa”.

Cum să avem o legătură vie cu Sfântul Înger, păzitorul nostru?
Normal că prin credință. Trebuie să crezi acest lucru. Dacă ni s-a spus, atunci trebuie să credem. Dacă mama ți-a spus: nu te atinge de sobă că te arzi, mai pui tu mâna pe sobă? Nu, pentru că ai încredere în mama. Așa și aici, să ai credință, să ai încredere în cuvântul revelat, în Scriptură. E plină Scriptura de chipul îngerilor. Fiecare om are îngerul personal. Asta ne-a revelat nouă Dumnezeu. În momentul în care un copil, în sămânță, în pântecele măicuței lui, ia chip de om, adică primește suflet și trup, Dumnezeu îi dă și un înger.
Simți prezența duhului bun, a îngerului. Gândurile bune, momentele de bucurie – pe care orice om le are, oricât e de necăjit, toate acestea sunt inspirate de înger. Și vin și gândurile rele, și disperarea, și deznădejdea. Acestea sunt inspirate de satana. Prin aceasta putem să simțim, să experimentăm prezența binelui și a răului în jurul nostru.

Care trebuie să fie raportul nostru cu civilizația și cultura contemporană care nu este creștină?
Mi se pare că aici se face o greșeală. Nu cred că se poate spune că civilizația de astăzi nu este creștină. Oamenii nu sunt toți creștini, dar cultura și civilizația sunt creația lui Dumnezeu. Cine a făcut civilizația? Animalele? Nu, omul, fiindcă doar el a fost înzestrat de Dumnezeu cu rațiune. Rațiunea nu este de origine animală, este de origine divină. Nu putem învinui civilizația, ea este un dar de la Dumnezeu, dar oamenii, cei care beneficiază de ea pot fi străini de Dumnezeu. Odată cu apariția creștinismului, în paralel cu el, s-a dezvoltat și civilizația. Până atunci oamenii au trăit în starea cea mai înapoiată. Abia când a venit lumina lui Hristos pe pământ, în lumina Evangheliei, în lumina învățăturii lui Hristos, au început să ia o amploare deosebită cultura și civilizația.
Ideea că civilizația nu este creștină este fundamental greșită. Civilizația este un dar al lui Dumnezeu. Materia, știința, au încă enorm de multe lucruri necunoscute, neștiute, care așteaptă să fie descoperite. Și dacă întârzie, le întârziem noi, prin căderea în fărădelegi și păcate.

Ce importanță să acordăm cărților? Ce cărți să citim?
Să dați mare importanță cititului! Și scrisului! Ce zice Eliade Rădulescu? „Scrieți, scrieți fraților, scrieți, numai scrieți”. Nu poți concepe ca un intelectual să nu aibă un caiet unde să noteze și el câteva idei. A citit o carte, are niște impresii; s-a întâlnit cu cineva, scrie acolo... Așa îți dezvolți gândirea și îți dezvolți scrisul tău. Iar la citit nu trebuie renunțat, oricât de puțin timp am avea.

Înaltpreasfinția Voastră, o întrebare care frământă multă lume, pe care mulți și-o pun cu durere în suflet este de ce unii o duc bine iar alții suferă așa de mult?
Ce a creat păcatul? În viața socială, haosul. Și unii și alții au șansa de a trăi bine – asta în primul rând. În al doilea rând, nu trebuie să ne tulburăm prea mult de astfel de situații. În al treilea rând, mai este un adevăr: viața de aici este o viață de tranzit, foarte trecătoare. Și atunci, din moment ce un om crede că viața nu se reduce la câteva zeci de ani, ci că ea are un scop etern, atunci nu mai condamnă și nu mai judecă pe Dumnezeu pentru că unii sunt bogați și alții săraci, unii sunt fericiți și alții nefericiți.
Dumnezeu nu rămâne dator. Pilda cu Lazăr și bogatul este lămuritoare. Hristos a spus această pildă cu scopul să ne arate că viața aceasta nu se termină aici. Se poate ca cineva să fie bogat și să se sature câțiva ani, iar cineva să sufere precum Lazăr. Și pe urmă? Iată, pe Lazăr îl vede într-o stare de o fericire extraordinară, iar pe bogat într-o stare de chin extraordinară. Bogatul cere: „Lasă-l pe Lazăr cu un deget să se atingă și să-mi ude buzele…” Limbajul Mântuitorului este metaforic, pentru că noi nu putem să ne imaginăm suferințele iadului.

Fraților, tinerilor, noi trebuie să fim conștienți ce înseamnă iadul! Este atât de oribil, încât mintea omului nu își poate da seama de ce înseamnă chinul de acolo. De unde trag această concluzie? Dacă Dumnezeu a hotărât și a acceptat ca să Se răstignească, să Se jertfească pentru noi, ca să ne mântuiască pe noi de iad, atunci ne putem noi da seama ce înseamnă infernul, ce înseamnă chinul? Cum numește Mântuitorul iadul? „Întunericul cel din afară, unde este plânsul și scrâșnirea dinților”. Nu spune că-i foc... Nu, ci „întunericul cel din afară”. Adică ceea ce este în afara Providenței, în afara ocrotirii, a mângâierii de la Dumnezeu. Prin aceste cuvinte Hristos a încercat să ne facă să înțelegem ce înseamnă iadul. Te cutremuri când vezi ce jertfă a făcut Dumnezeu ca să-l salveze pe om de iad. Atunci putem noi să glumim, să ni se pară că sunt lucruri neimportante? Vă spun încă o dată: trebuie să fim conștienți ce sacrificiu, ce jertfă a făcut Dumnezeu, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, ca să salveze neamul lui Adam din iad. Este extraordinar!

Eu zic că cei chinuiți în gheenă vor fi biciuiți de biciul iubirii. Adică cei ce simt că au greșit față de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin, fie el cât de înfricoșător.
Sfântul Isaac Sirul

Vorbind de viața veșnică, îmi amintesc o întâmplare. S-a petrecut pe când eram stareț la Mănăstirea Rohia. Într-o vară a venit la noi la mănăstire fratele Alexandru din Târgu Lăpuș. Avea 22 de ani, terminase anul 2 la Politehnică în Cluj și tocmai aflase că suferă de o boală incurabilă. Era un băiat înalt, frumos, și dorea foarte mult să trăiască. Pentru el era un lucru foarte dureros că trebuie să moară.
Pe urmă a plecat și, pe iarnă, prin februarie, mi-a venit vestea că Alexandru mă roagă să-l vizitez. M-am dus. N-am plecat chiar atunci în ziua aceea, ci a doua zi, că nu era autobuz și era lapoviță și vreme urâtă. M-am dus a doua zi, peste deal. Am ajuns la marginea Lăpușului când se lumina de ziuă. Oamenii ieșeau din gospodării la treburi. Și când m-au văzut îmi zic:
– Veniți, părinte stareț, la fratele Alexandru?
– Vin.
– Dar știți ce s-a întâmplat?
– Nu știu.
– Când a văzut că nu există speranță de salvare de la moarte a început să înjure și să blesteme pe Dumnezeu, de am fugit toți de lângă el. Nu am putut să-l auzim. Și în starea aceasta a murit. După aceea a înviat și a trimis ca să vii dumneata la el.
M-am dus spre casa unde locuia. Am intrat în casă. Alexandru stătea pe pat, cu spatele rezemat de perete și cu piciorul drept pe un scăunel. Era foarte senin, foarte vesel. Și, când am intrat, mă întreabă:
– Ți-au spus ce am pățit?
– Mi-au spus.
– Așa a fost. Când am văzut că nu este salvare, m-am răzvrătit, m-am umplut de ură împotriva lui Dumnezeu. De ce-mi iei viața, Doamne? Eu vreau să trăiesc. Și deodată au venit doi îngeri, m-au luat și m-au dus până la marginea orizontului. Și când am ajuns acolo am văzut toată lumea aceasta rămânând în spatele meu.
Am văzut cealaltă lume! Așa cum spuneați dumneavoastră, preoții, din cărți. Când a fost să mă treacă dincolo de orizont, am auzit o voce, care a spus: Nu-l putem primi la Noi, pentru că s-a lepădat, Ne-a blestemat și Ne-a înjurat. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că-i curat. Duceți-l înapoi, să se spovedească, să se împărtășească, și apoi va veni la noi. Și așa m-am pomenit dincoace.
De aceea am cerut să mă spovedesc și să mă împărtășesc, și apoi voi pleca. Abia aștept să plec la lumea pe care am văzut-o. Uitați-vă la mine, părinte! Vă aduceți aminte cât eram eu de disperat vara trecută? Uitați-vă la mine cât sunt de vesel și de fericit, pentru că abia aștept să mă reîntorc în lumea pe care eu am văzut-o.
Eu am început ca toți oamenii: lasă, frate Alexandre, că te-i face bine. Zice: Nu, nu. Te rog, îți cer să vii să-mi faci înmormântarea. Și zice: mai am o rugăminte. Dac-aș putea, aș striga să mă audă toată suflarea de pe pământ să nu se îndoiască de existența lui Dumnezeu. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet și să creadă în viața din cealaltă lume! Și mai ales aș vrea acest lucru să-l spun tineretului, dar să-l spui dumneata, părinte stareț, întotdeauna, la toată lumea.
Așa că împlinesc și eu această datorie, povestindu-vă ce s-a întâmplat.

Cum să ne mântuim? Cum să ne curățim trupul? Cum să ne eliberăm de robia păcatului și de puterea morții? Aceasta trebuie să fie preocuparea noastră de fiecare clipă, mereu mai accentuată, mai vie. Viața este atât de scurtă și scopul atât de înalt, dar atât de îndepărtat.
Arhimandrit Sofronie Saharov

Puteți să ne spuneți ceva despre rugăciunea minții: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Cum o putem rosti și cu ce ne ajută?
Cum să nu. Fiecare o poate rosti. Fiecare. Există o rânduială, dar eu nu merg după rânduială. Întotdeauna, pomenind numele lui Iisus, fug de tine toți dracii.
Dacă nu poți s-o zici toată, zi cel puțin „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Sau măcar „Doamne, miluiește-mă”. Iar dacă vrei totuși să zici, atunci începe rostindu-o întâi mecanic, cu buzele: „Iisuse Doamne, miluiește-mă! Iisuse Doamne miluiește-mă!” După un an, doi, când te-ai obișnuit, vine de la sine această rugăciune scurtă: Iisuse Doamne, miluiește-mă. După aceasta nu o mai zi cu buzele, ci zi-o numai cu mintea. Apoi dacă te-ai obișnuit și cu aceasta câțiva ani, vine de la sine cea a inimii. Când mintea se încălzește și inima tresare de bucurie când zici „Iisuse Doamne, miluiește-mă”, ai ajuns mare rugător. Dar puțini ajung la această „performanță”. Noi să ne rugăm cum putem.

În încheiere, vă rugăm să ne spuneți un cuvânt despre frumusețea vieții.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”. Dacă ești obtuz și nu vezi frumusețea naturii și nu simți în ea puterea lui Dumnezeu, ce să-ți fac? Ce pot face unui orb care spune: „Nu există soare pentru că nu-l văd”. Să-l compătimesc, atât! Omul care nu vede puterea lui Dumnezeu și care nu vede frumusețea sfântă a creaturii trăiește într-o orbire spirituală mai înfiorătoare decât orbirea pământească.
Eu, când văd frumusețea naturii, mi se pare că o văd pe mama. Când mă uit la fața țării, fața României, eu sunt așa de fericit ca și cum aș vedea pe propria mea mamă. Munții noștri, florile noastre, păsările, izvoarele, toate acestea, cerul! Când mă uit la cerul senin eu întotdeauna sunt convins că-L văd pe Dumnezeu în față. Înțelegeți voi toată frumusețea aceasta a naturii, cât de miraculoasă e creația lui Dumnezeu?

Vă mulțumim pentru această întâlnire!
O astfel de întâlnire este foarte importantă pentru că nu întotdeauna ai ocazia să te întâlnești și să trăiești un moment de inspirație. Vă mulțumesc și eu din inimă pentru această întâlnire.


Înregistrarea video a întâlnirii cu IPS Iustinian





Sus