RO
EN

Raportarea noastră la știință

Dr. Ioan Berbec

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Argument
Știința, prin riguroasa şi precisa confirmare experimentală a previziunilor ei teoretice îndeosebi, dar și prin extraordinarele-i aplicații tehnologice care ajung până la noi, a devenit unul dintre cele mai respectate și de încredere domenii de activitate umană. Atât de mult încât, pe lângă că ne oferă un puternic sentiment de siguranță și control (cu un smartphone în mână suntem mult mai siguri pe noi înșine, nu-i așa?), tinde să interfereze nesănătos cu, și chiar să uzurpe, alte aspecte ale vieții noastre. Cu alte cuvinte, noi tindem să vedem realitatea în care trăim tot mai mult prin „ochelarii” care se numesc „știință” sau, mai precis, ceea ce ajunge la noi ca „știință”, și tot mai puțin avem încredere în alți „ochelari”.

Vom vorbi în principal despre raportul nostru cu științele exacte urmând ca spre sfârșit să spunem ceva și despre celelalte științe.

Raport mediat
În primul rând trebuie să înțelegem că raportul nostru cu știința este unul mediat în multe privințe. Întreprinderea științifică, în multe domenii, se derulează de mult timp, cu aportul multor minți geniale, așa încât în multe domenii știința a devenit extraordinar de specializată, de adâncă și de abstractă. Aceasta face ca posibilitatea noastră de a o înțelege să fie aproape zero.

În practică, nu avem nicio șansă să înțelegem și să verificăm rezultatele științei apelând la simţurile noastre (văz, auz, miros, gust, tactil) şi experienţa de zi cu zi. Oamenii de știință trebuie să găsească analogii în orizontul nostru de percepție și înțelegere pentru realitățile pe care le descoperă sau le modelează. Este prima și fundamentala mediere (și deformare!) a mesajului științific care ajunge la noi.

La aceasta se adaugă și faptul că mesajul științific ajunge la noi prin „popularizatori” ai științei mai mult sau mai puțin profesioniști (aceștia din urmă, de cele mai multe ori, nu înțeleg în adânc realitățile pe care încearcă să le transmită), care adaugă mesajului din personalitatea lor, din viziunea lor despre lume. Este cazul majorității discursului științific care ne parvine prin internet: îngrozitor de trunchiat și chiar deformat, incapabil de a ne oferi bogăția de nuanțe a originalului.

La medierile deja menționate se mai adaugă una importantă: nevoia științei de a continua să fie finanțată. Aceasta face ca discursul public despre știință să fie uneori unul voit convingător, chiar triumfalist, fără referințe la incertitudini și necunoscute.

Implicații ale raportului mediat
O consecință importantă a primei medieri, cauzată de incapacitatea noastră de a înțelege, este aceea că noi nu putem ști presupozițiile, axiomele cu care lucrează oamenii de știință într-un domeniu. Nu pentru că ar fi o rea-voință din partea oamenilor de știință, ci pentru că noi nu am putea înțelege. În plus, de multe ori, nici oamenii de știință nu sunt conștienți de presupozițiile pe care le fac. În fapt, așa au loc revoluțiile în știință: principiile admise până la un moment dat se schimbă – de exemplu, timpul nu mai e o mărime absolută, ci depinde de viteza obiectului relativă la sistemul de referință al observatorului (teoria relativității speciale) sau lumina nu este numai undă, ci și particulă în același timp; de fapt s-a demonstrat că toate obiectele cuantice au această dualitate undă-particulă simultan (mecanica cuantică) etc.

Așadar, când un om de știință iese din lumea sa spre noi cu afirmații care ne privesc, noi nu putem ști ce presupuneri a făcut când afirmă un lucru. De exemplu, dacă un om de știință ateu, bazat pe cercetarea sa științifică, ne spune că nu există Dumnezeu, putem fi siguri că a pornit cu această presupunere de la bun început – o spune părintele astronomiei moderne, Alan Sandage: „Argumentația pe care o fac ateii se bazează pe o amăgire pe care și-o perpetuează cu bună-știință și care este urmarea imediată a premizei lor inițiale”. Cu alte cuvinte, știința nu este echipată cu instrumente pentru a verifica adevăruri din afara datelor experimentale. Ea poate să indice, să arate către ceva, dar nu poate să demonstreze ceva în afara domeniului ei de expertiză. De aceea, în general, oamenii de știință se mărginesc la a-și duce munca în domeniile lor, cu multă modestie, și se feresc să extrapoleze prea mult.

Așadar, raportul nostru cu știința este bazat pe încredere și nu pe cunoaștere, încrederea noastră în seriozitatea oamenilor de știință, în buna lor credință și sinceritate, încredere că ne transmit cât se poate de fidel mesajul științei lor.

Este bine să înțelegem acest lucru pentru că oamenii de știință vorbesc și despre subiecte care nu țin de domeniul lor științific și care nu sunt științifice; acestea pot fi opinii personale sau ideologii. Dar pentru că vin de la aceeași persoană care a făcut afirmații științifice pe care le-am acceptat, suntem tentați să credem și celelalte opinii pe care aceeași persoană le face, care, însă, nu mai sunt adevăruri științifice.

Trei pilule de știință
Pentru a ilustra cât de mult în afara capacității noastre de înțelegere se situează știința actuală, am ales câteva exemple.

Ipoteza Continuumului. Un rezultat clasic în matematică ne spune că mulțimea numerelor naturale N nu este în bijecție cu mulțimea numerelor reale R. Ipoteza Continuumului, formulată de Georg Cantor în 1878, spune: Orice submulțime a numerelor reale R, care conține N, este în bijecție fie cu R, fie cu N. Problema a rămas deschisă până în anul 1963 când s-a demonstrat – demonstrație recompensată cu Medalia Fields pentru matematică în 1966 – că nu se poate demonstra că Ipoteza este adevărată sau că este falsă în sistemul de axiome standard al matematicii. În limbaj mai sofisticat, Ipoteza este independentă de sistemul de axiome standard și, dacă se vrea, ea sau opusul ei, poate fi acceptată ca o nouă axiomă a matematicii.

Inseparabilitate cuantică. Mecanica cuantică, adică fizica obiectelor foarte mici – la scară atomică și subatomică, a produs o adevărată revoluție în știință și, în general, în raportarea omului la univers. Din mulțimea de fenomene „ciudate” ale mecanicii cuantice, am ales să vorbim doar despre unul, pus în evidență din punct de vedere teoretic de Erwin Schrödinger în 1935 și contestat de Einstein care afirma că acest fenomen contrazice principiile fizicii. Din lipsa posibilităților tehnice, fenomenul a fost pentru prima dată demonstrat în practică de fizicianul francez Alain Aspect în anii 1980-2 și apoi de multe alte experimente, mai ales după anul 1998: dacă se emit doi fotoni din aceeași sursă care apoi pleacă în direcţii diferite iar după ce au parcurs o distanţă care nu permite nicio interacțiune („schimb de informație”) între ei, se intervine și se schimbă polarizarea unuia, atunci instantaneu se schimbă şi polarizarea celui de al doilea. Această schimbare instantanee la distanță este greu de explicat dar este acceptată ca fapt în mecanica cuantică.

Teoria corzilor
. Această teorie antrenează unele dintre cele mai geniale minți ale momentului din fizica teoretică și se bucură de mare prestigiu (și finanțare) pentru că este singurul candidat viabil la a găsi un model matematic pentru universul în care trăim și care să ofere o descriere unitară a tuturor forțelor fundamentale ale fizicii (gravitațională, electromagnetică, nucleară tare, nucleară slabă) și a tuturor formelor de materie. Până în prezent nu a fost confirmată de niciun experiment științific, ba din contră, supersimetria dintre bozoni și fermioni, prezisă de teorie, a fost infirmată de experimentele de la CERN. Gradul de complexitate și abstractizare al teoriei o face inaccesibilă chiar și pentru majoritatea oamenilor de știință. Juan M. Maldacena, profesor la Institutul de Studii Avansate de la Princeton, SUA, unul dintre cei mai de seamă cercetători în acest domeniu la această oră, ne spune: „În teoria corzilor, ceea ce știm sigur este că numărul de dimensiuni necesar pentru a descrie universul este mai mare de patru [adică cele 4 dimensiuni standard: lungime, lățime, înălțime și timp]… Încă nu știm dacă universul în care trăim este mai bine descris de 10 sau 11 dimensiuni. În continuumul spațio-temporal cuantic, dimensiunea nu mai este o mărime bine definită. Când spațiul este foarte mic, acesta poate interpola permanent între diferite dimensiuni.”1

Limitări ale științei
Werner Heisenberg
Știința își propune să cunoască realitatea, ordinea lumii în care trăim. Dar această cunoaștere este mijlocită de însuși modul în care omul de știință privește realitatea, în sensul mai larg al „privirii” – totalitatea construcțiilor cognitive și modelelor pe care le dezvoltă omul în a-și reprezenta ceea ce îi arată datele experimentale. O spune părintele mecanicii cuantice, Werner Heisenberg (premiul Nobel pentru fizică în anul 1932): „Ceea ce observăm nu este natura însăși, ci natura expusă la metoda noastră de interogare” sau „Realitatea pe care o putem formula în cuvinte nu este niciodată însăși realitatea”. Știința modelează realitatea din ce în ce mai bine, dar ceea ce ne parvine prin știință este un model al realității, nu realitatea însăși. De aici izvorăște prima limitare a științei.

În acest sens, Charles H. Townes, inventatorul laserului, pentru care a primit Premiul Nobel pentru fizică în 1964, spune: „Noi creem experimente care să verifice ipotezele cu care lucrăm și credem că acele legi sau ipoteze sunt corecte care par să fie în acord cu experimentele. Aceste experimente pot invalida o ipoteză sau ne pot da sufiecientă încredere în aplicabilitatea și corectitudinea ei, dar nu o pot demonstra niciodată în sens absolut.”2

Richard Borcherds
A doua limitare izvorăște din greutatea extraordinară în a înțelege și explica fenomenele pe care le observăm. Când făceam doctoratul, fiind timp de un semestru unul dintre asistenții lui Richard Borcherds (medaliat Fields în anul 1998) la un curs pe care îl preda la Berkeley, știind că se ocupa cu fundamentarea teoriei câmpului cuantic – o problemă încă deschisă – l-am întrebat dacă înțelege mecanica cuantică (un domeniu despre care, ca și acum, cunoșteam foarte puține lucruri, dar care mă intriga). Răspunsul său a fost: „Nimeni nu înțelege mecanica cuantică!”

Să încheiem tot cu Heisenberg: „Conceptele științifice existente acoperă tot timpul doar o parte foarte limitată a realității, și cealaltă parte care nu a fost încă înțeleasă este infinită. Ori de câte ori avansăm din cunoscut în necunoscut nădăjduim să putem înțelege, dar s-ar putea să trebuiască să învățăm un nou înțeles al cuvântului înțelegere”.

Condiția omului de știință
Omul de știință, care este încă activ, este prin excelență omul față în față cu necunoscutul. Iar această experiență îl condiționează și îl modelează. De aceea, majoritatea oamenilor de știință au o modestie a lor. Aceasta, bineînțeles, se poate schimba atunci când oamenii de știință își comunică realizările sau se opresc din cercetare; aşa cum îmi spunea un prieten: „Problema e că am primit așa multe laude [de la cei mai buni specialiști în domeniul lui] că am început să le cred și eu”.

Legat de această condiție a cercetătorului, un profesor german, Jost Eschenburg, îmi mărturisea: „Este bine că noi, profesorii, facem cercetare. Așa putem să-i înțelegem pe studenții noștri atunci când nu înțeleg ce le predăm, pentru că și noi ne aflăm în aceeași ipostază în munca noastră.” Iar unul dintre cei mai mari matematicieni contemporani, Alain Connes (medaliat Fields în anul 1982), spunea: „Pentru mine, matematica a fost dintotdeauna cea mai bună școală a smereniei. Valoarea ei esențială rezidă în imensa dificultate a problemelor, care sunt ca o Himalaia a matematicii.”

Fantezii ale unor oameni de știință
Cercetarea științifică a arătat existența unor constante fizice fundamentale ale căror valori sunt caracterizate de ceea ce se cheamă „reglaj fin”. Aceasta înseamnă că foarte mici variații ale acestor valori duc la un univers cu totul diferit de cel în care trăim noi, un univers în care existența vieții ar fi imposibilă. Pentru a „explica” acest reglaj fin, unii oameni de știință au emis conceptul de multivers, adică existența unui număr mare (posibil infinit) de universuri, fiecare cu propriile legi fizice. În acest context, universul nostru ar fi doar unul dintre cele (puține) în care viața, așa cum o știm, ar fi posibilă. Bineînțeles că aceasta este o simplă speculație, fără vreo posibilitate de a fi verificată vreodată experimental, speculație care cere același grad de credință precum credința în existența lui Dumnezeu.

Deși este doar o fantezie a oamenilor de știință, această idee este promovată în manuale și cărți de popularizare a științei și în conferințe publice de anumiți oameni de știință în vogă pentru că, așa cum spune astrofiziciana Sarah Salviander: „este singura alternativă serioasă la Dumnezeu ca forța creatoare din spatele universului”.3

Concluzii
În cele de mai sus am dorit să oferim o imagine, spunem noi, mai adevărată a ceea ce este știința, cât este ea de complexă și inaccesibilă nouă, care îi sunt limitările și câte ceva despre oamenii care o fac, pentru a ne raporta mai corect la ea. Am văzut că raportul nostru cu produsele științei nu poate fi decât unul mediat, bazat pe încredere. De aceea, trebuie să fim atenți la influențele non-științifice care pot apărea în ajungerea mesajului științific până la noi; influențe care pot origina de la oamenii de știință înșiși sau de la cei prin care ne parvine acest mesaj. Trebuie să distingem foarte clar între ceea ce este afirmație științifică (dacă se poate, cu tot cu presupozițiile pe care se bazează) și ceea ce nu este afirmație științifică, ci doar extrapolare, părere sau, cum am văzut, de-a dreptul fantezie (meta-fizică). Am avut până acum în vedere, în principal, raportul nostru cu științele exacte, în special matematica și fizica.

De ce este important să înțelegem aceste lucruri? Pentru că trăim într-o vreme în care prestigiul și precizia științelor exacte sunt transferate fără nicio bază și la celelalte științe ale vieții și la cele sociale. Iar acestea din urmă, observă Sarah Salviander, se află de multă vreme sub influența ideologiei umaniste seculare atee, care „a înlocuit cultura creștină în Europa de Vest și Canada și se află într-o batălie învingătorul-ia-totul cu cultura creștină în SUA”.4 Astfel, sub masca „afirmațiilor științifice” din sânul acestor științe, se dorește implementarea acestei ideologii – cu tot cu reprezentarea sa despre om – cu pretenție de adevăr științific. Trebuie să fim conștienți de această manipulare și să o întâmpinăm cu mult discernământ.

Unul dintre succesele acestei ideologii este acela de a-i separa pe creștini de moștenirea lor științifică – se știe că știința este produsul civilizației occidentale, construită pe etosul religiei creștine.5 Drept urmare, prea adesea ni se vorbește despre conflictul dintre știință și religie. Când astfel de afirmații se fac, trebuie să știm că ele nu sunt afirmații științifice, ci ideologice. Aceasta o demonstrează și mulțimea de oameni de știință de primă mână care au fost creștini toată viața sau, precum Sarah Salviander, s-au convertit la creștinism datorită observației că „lumea este prea minunată ca să fi apărut datorită șansei” (Arthur Schawlow – premiul Nobel pentru fizică în anul 1981).

1. Juan M. Maldacena, What is the right number of dimensions – 10 or 11?, https://www.sns.ias.edu/sites/default/files/Dimensions.pdf
2. Charles H. Townes, The convergence of Science and Religion, în THINK Magazine, martie-aprilie 1966, vol. 32, no. 2, p. 6.
3. Sarah Salviander, My testimony, https://sixdayscience.com/2015/05/11/my-testimony/
4. Sarah Salviander, Science as true worship, Part III, https://sixdayscience.com/2016/03/07/science-as-true-worship-part-iii/
5. Cf. Sarah Salviander, There is no modern science without Christianity, https://sixdayscience.com/2016/01/04/there-is-no-modern-science-without-christianity/

Sus