RO
EN

Frumusețe și echilibru

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Arhiepiscop Justinian Chira
Cu tânărul trebuie să gândești și să vorbești cu foarte multă evlavie și cinste. Pentru că tinerețea este cea mai sfântă fază din viața omului. Societatea nu privește tineretul în adevărul lui, ci privește numai aspectele negative ale tineretului. Acestea sunt stările de decadență. Dar nu părțile negative reprezintă tinerețea. Tânărul nu este ceea ce pare: zburdalnic, „păcătos”, neascultător, răzvrătit. În spatele acestor manifestări tinerești este omul de mâine. Acestea trec ca vânturile de primăvară și rămâne aurul curat. Este cea mai frumoasă etapă din viața omului. Aceasta se aseamănă foarte mult cu timpul din viața lui Adam înainte de a păcătui. El a fost în starea aceasta de adolescent și de tânăr. De aceea și tânărul trebuie să fie conștientizat ce înseamnă tinerețea. Cât e de frumoasă și de sfântă tinerețea! Trupul lui miroase a flori și a primăvară. Aceasta trebuie conștientizat. Însuși trupul lui e un miracol. E atât de perfect, de frumos. Și în artă, e luat ca un prototip al omului trupul tânărului. Și din punct de vedere moral, până când și-a păstrat puritatea, trupul tânărului este ca un înger. Ați văzut vreodată vreun înger reprezentat ca un bătrân cu aripi? Acest lucru trebuie să-l spună fiecare părinte, fiecare pedagog tânărului: Dragul meu, tu ești ca Adam când era în rai, înainte de căderea în păcat. Ai corpul tău ca un vas adevărat al Duhului Sfânt. Și privirea ta, și gândirea ta – totul este armonie.

Părintele Iachint Unciuleac
Cumpătarea este adevăratul sigiliu al înțelepciunii creștine. Să avem întotdeauna simțul măsurii. Să nu exagerăm nici în dreapta, nici în stânga. Să fim cu bună chibzuință, să ținem calea de mijloc. Să căutăm cele mai bune mijloace pentru atingerea celor mai nobile scopuri. Fără exagerări și extreme. Totul să fie în limitele bunului simț, ale firescului.

Părintele Roman Braga
Țăranul român nu vrea să vorbească mult și aceasta nu pentru că i-ar fi lipsit vocabularul sau imaginația, ci pentru că nu vrea să-și piardă esența cuvintelor. El ascultă. Noi avem un țăran român care ascultă și cugetă. Așa au fost părinții mei, așa am trăit eu la țară, că din țărani mă trag. Tata se ocupa cu albinele, vorbea cu ele, mama vorbea cu găinile; toată făptura aceasta a lui Dumnezeu pentru ei era un element în care s-au născut și ne-au născut și pe noi.

Eram în biserică; slujbe lungi, călugărești și oboseam. O trăgeam pe mama de rochie și-i spuneam: „Hai să mergem acasă, că nu mai pot, sunt obosit.” Dar mama sorbea slujba cuvânt cu cuvânt, că așa este țăranul nostru: are darul să asculte slujba cuvânt cu cuvânt. Și mama spunea când o zgândăream: „Trebuie să fii obosit în biserică, e singurul lucru pe care îl putem face pentru Iisus Hristos; măcar să fim obosiți. El a murit pe Cruce pentru noi.”

Mama era ascetică. Nu exista miercuri sau vineri, Doamne ferește, fără deosebită grijă. Se spălau cu leșie toate farfuriile: miercuri și vineri, posturile; astea nu erau o jucărie. Era un lucru așa serios! Și atât se temeau țăranii mei de călugării bătrâni: aveau mare respect pentru ei.

M-a impresionat iarăși când mă duceam la Împărtășanie. Noi luam Împărtășania de două, trei ori pe an. Era atâta pregătire în toată casa, căci luam Împărtășanie toată familia. Când ne duceam la spovedanie, ne duceam cu toții. Și mama ne amenința cu degetul: să spui tot! Nu era ușor. Mama stătea și ne supraveghea pe toți până ce ieșea ultimul de la spovedanie. Și a doua zi ne citeam rugăciunile acasă. Era un obicei. În sâmbăta dinaintea Împărtășirii stăteam la rugăciune. Vineri după Pavecerniță, călugării citeau toate rugăciunile de înainte de Cuminecare cu voce tare. Toți din sat trebuiau să ia Sfânta Cuminecătură în sâmbăta Sfântului Toader, după o săptămână de post. Toți ascultam rugăciunile. Îmi amintesc că cu atâta pregătire și cu atâta grijă ne înfricoșa mama, cât de sfânt este Trupul și Sângele Domnului și cum te sfințești, că nu trebuie să scuipi în ziua aceea, ci să dormi, să fii liniștit și să nu te joci gălăgios. Dacă te duci să te joci să fii cuminte pentru că ai primit pe Iisus Hristos. Nu sărutai icoana. Călugării nu-și lăsau mâna să le-o săruți în ziua aceea.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa
Foto: Basilica.ro / Mircea Florescu
Viața satului se desfășura sub umbra bisericii. Pe atunci, preotul care era numit în comună rămânea acolo până la sfârșitul vieții. Așa că el avea în sat patru-cinci generații pe care le botezase, le cununase și lumea se rușina de el. Era un sentiment extraordinar al respectului față de biserică.

Mama a fost o femeie foarte credincioasă și simplă. Ea ne-a impus de mici rugăciunea și mersul la biserică. Dacă pun în balanță tot ce am învățat la Teologie și ce am învățat de la mama, cred că de la mama am învățat mai multă teologie, pentru că după ce veneam de la biserică, ne punea masa și în timp ce noi, copiii, mâncam, ea ne povestea, cu cuvintele ei țărănești, Cazania și încerca să ne facă să înțelegem ceea ce înțelesese și ea.

Noi eram nouă copii și când mergeam la biserică nu era foc, iarna era frig. Ne încălțam bine, ne îmbrăcam bine. Pe noi, copiii, ne dureau picioarele, mai încercam să mai înșelăm puțin pe mama să ne mai lase să ieșim afară că aveam nevoie și mama ne spunea: „Voi nu știți ce înseamnă rugăciunea, nu știți să vă rugați, dar faptul că vă dor picioarele, aia e rugăciunea voastră către Dumnezeu. Îi dăm lui Dumnezeu durerea.” Și am avut această credință simplă, care ne-a ajutat să primim toată învățătura despre Dumnezeu în chip firesc, fără îndoieli.

În duminica împărtășirii, înainte de a pleca de acasă la biserică, spălați și curat îmbrăcați, mergeam întâi la părinți și la bunici, le sărutam mâna și ziceam cu inima zdrobită de părere de rău: „Iartă-mă, tată (sau mamă, sau bunicule).” Ei răspundeau: „Domnul să te ierte!” Apoi noi: „Și de-al doilea.” Ei: „Domnul să te ierte.” Și iar noi: „Și de-al treilea.” Ei: „Domnul să te ierte.” Apoi ne sărutau pe creștetul capului, iar noi le sărutam mâna și plecam la împărtășit. Pe drum, cu oricine ne întâlneam, îi ceream iertăciune la fel și îl sărutam de trei ori. Obiceiul ăsta menținea în sat un duh al iertării și al împăcării.

Sus