RO
EN

Frumusețea omului credincios

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Foto: Basilica.ro / Mircea Florescu
Părintele Tadei de la Vitovnița. 1914–2003
Să ne păstrăm pacea lăuntrică cu orice preț. Omul trebuie să se supună voii lui Dumnezeu, după cum îi este lui rânduit. Să fie mulțumit, să dea slavă lui Dumnezeu pentru toate. Dacă cere de la sine prea mult, atunci omul se chinuie singur. Nu trebuie să ceară prea mult, ci să primească totul ca din mâinile lui Dumnezeu. Imediat ce se liniștește, iată mântuirea lui.

Omul se încarcă singur cu gânduri care nu-i sunt de folos, căci el nu poate face nimic. El poate să cugete asupra binelui, dar a face bine fără Dumnezeu, nu poate. Numai cu puterea dumnezeiască putem face binele, căci singur Dumnezeu este bun. În El se află toată bunătatea și milostivirea. Slavă lui Dumnezeu, că Domnul este pretutindeni prezent și ajută pe fiecare, pe cel slab și pe cel tare.

Totul este cu putință cu ajutorul lui Dumnezeu. Când omul se adresează din inimă lui Dumnezeu, aceasta este o energie incredibilă cu care el poate să pună în mișcare tot ceea ce există. Poate opri soarele. Poate face minuni. Este de necrezut. Căci Dumnezeu este pretutindeni prezent.

Părintele Cosma Grigoriatul, apostol în Zair. 1942–1989
Misionarul trebuie să fie o inimă deschisă, iubitoare, care să comunice cu ceilalți. Adevăratul misionar nu caută vreo apreciere a lucrării sale, nici de la băștinași, nici de la cei din alte locuri, deoarece mărturia conștiinței sale sănătoase precum și mărturia părintelui său duhovnic și a colaboratorilor săi îi sunt suficiente.

Începutul poate fi binecuvântat ori poate deveni binecuvântat la sfârșit. Ceea ce este important este ca dăruirea să fie sinceră și totală, fără rețineri, cu dispoziție spre jertfă și lepădare de sine, și cu scopul de a ne lăsa oasele printre băștinași.

Acum înțeleg că este mai bine să nu bag de seamă ,,calomniile” care mi se aduc și noroiul cu care sunt împroșcat și să îmi caut mai degrabă răsplata unuia care este nedreptățit.

Nu contează dacă mă vor tăia în bucăți sau dacă nu mă vor tăia. Ar fi o prea mare cinste și o slavă de care nu sunt vrednic. Totuși, așa cum fiecare este strâns legat de lucrarea pe care o săvârșește, așa și eu suspin la gândul că o lucrare binecuvântată de Dumnezeu ca aceasta se poate distruge.

Noi nu facem minuni, căci suntem păcătoși, dar cel puțin munca noastră este curată și lipsită de mustrări de conștiință. Nu avem cine știe ce talente, însușiri de oferit. Singurul lucru bun este acela că indiferent de ceea ce avem, împărțim din dragoste pentru Hristos, fără a păstra nimic pentru noi.

De-a lungul ultimelor câteva luni am fost silit să primesc numai eu toate spovedaniile. Am trăit cu această ocazie foarte intens drama fraților mei. Un mare număr de băștinași de aici nu mănâncă decât o data la două sau trei zile. Este o minune cum reușesc să supraviețuiască. Sunt adevărate păsări hrănite de Dumnezeu.

Viața noastră de pe Continentul Negru urmează acest tipar: muncim zi și noapte, nevoindu-ne pentru slava lui Dumnezeu și pentru ce avem mai drag pe lume – Ortodoxia.

Mă voi odihni doar o singură dată pentru totdeauna, atunci când Domnul mă va chema aproape de El.

Cuviosul Filothei Zervakos. 1884–1980
Credința îl duce pe om la frică. Ce frică? Frica de păcat! Omul se teme să nu-L supere pe Dumnezeu. Cel ce se teme se smerește. Și smeritul are pe Duhul Sfânt în el.

Sfântul Paisie Aghioritul. 1924–1992
Hristos ne cere mărime de suflet

Hristos cere de la noi mărime de suflet. Nu vrea să-L iubim pentru că este Atotputernic. Dacă ar fi vrut, ar fi putut face o minune pentru a crede imediat toată lumea. Dar în felul acesta ar fi îngrădit libertatea omului. Cel care trăiește corect viața ortodoxă are smerenie, dragoste și se dăruiește cu totul aproapelui, se jertfește. Iar nevoința, postul și privegherea le face din dragoste față de Dumnezeu, iar nu ca să simtă o oarecare plăcere.

*

– Gheronda, mintea mea se mișcă singură în rugăciune nu numai ziua, ci și atunci când dorm. De multe ori mă trezesc și continuă fără întrerupere și cealaltă rămășiță a rugăciunii. Nu cumva este o înșelare?
– Înșelare nu este, frate, dar nici al tău nu este. Este un dar de la Dumnezeu și va trebui să-I mulțumești, dar și să-L rogi să-L dea și altora care sunt mai buni ca tine. Să-I spui lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dacă astăzi nu Te-ai îngrețoșat de mine și mi-ai dat darul Tău cel dumnezeiesc, va trebui să-l dai tuturor făpturilor Tale care sunt cu mult mai bune decât mine.”

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul. 1906–1991
Iubire, iubire, iubire!

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
Iubirea către fratele cultivă iubirea către Dumnezeu. Suntem fericiți atunci când îi iubim în taină pe toți oamenii. Vom simți atunci că toți ne iubesc. Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu dacă nu trece prin oameni.

Să răspândim iubirea noastră tuturor, dezinteresat, fără a căuta la starea lor și fără să căutăm răsplată. Atunci se pune omul în rânduială. O iubire care cere răsplată este interesată. Nu este curată, adevărată, sinceră.

Să-i iubiți și să-i compătimiți pe toți și să nu cerșiți iubirea. Nimeni nu cere această subțirime pe care o cere Hristos, să devenim toți una împreună cu Hristos. Acolo se află plinătatea. Nu încape acolo nici o ruptură, nici o teamă. Nici moarte, nici diavol, nici iad. Numai iubire, bucurie, pace, adorare a lui Dumnezeu.

Fără iubire, rugăciunea nu folosește, sfatul rănește, mustrarea îl vatămă și-l nimicește pe celălalt. Iubire, iubire, iubire! Iubirea fratelui ne pregătește să-L iubim mai mult pe Hristos. Nu-i frumos?

Sfântul Gavriil Ivireanul, cel nebun pentru Hristos. 1929–1995
Dragostea va mântui lumea

Dați slavă lui Dumnezeu că v-ați născut în credința ortodoxă! Păstrați-o cu credincioșie și nu căutați să știți dacă cei care au altă credință se vor mântui sau nu. Nu este de datoria noastră să știm aceasta. Datoria noastră este iubirea nesecată a lui Dumnezeu.

Dragostea va mântui lumea. În vremurile de pe urmă pe oameni îi va mântui dragostea, smerenia și bunătatea. Bunătatea deschide porțile Raiului, smerenia ne duce înlăuntru, iar dragostea ni-L va arăta pe Dumnezeu. Nimeni să nu gândească că dragostea este un dar înnăscut. Dragostea poate fi învățată și trebuie să tindeți către ea. Dumnezeu nu vrea cuvinte pompoase, El vrea fapte. Fapta bună este dragoste. Atunci când faci bine, urci cu o treaptă, iar când greșești, cobori mai jos. Întreaga noastră viață constă în astfel de înălțări și căderi.

Sfântul Iustin Popovici
Sfântul Iustin Popovici. 1894–1979
Iubirea trăiește prin Adevăr; Adevărul trăiește prin Iubire

Iubirea și Adevărul sunt deoființă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârșite. Iubirea trăiește prin Adevăr, iar Adevărul trăiește prin Iubire. Diavolul e în afara Adevărului fiindcă e în afara Iubirii. Tot așa, diavolul este și personalizarea urii împotriva Adevărului: minciuna și ura sunt, de asemenea, deoființă, precum Adevărul și Iubirea. Domnul Hristos este deopotrivă Adevăr desăvârșit și Iubire desăvârșită: acestea sunt nedespărțite în El, precum pupila de ochi. Fără Adevăr, Iubirea și-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric și ar ajunge oarbă. Fără Iubire, Adevărul s-ar veșteji și ar muri pentru totdeauna. Sufletul care le are se umple îndată de harul, de mila și de pacea dumnezeiască. Fiindcă doar datorită Iubirii și Adevărului ce sunt înlăuntrul omului acestea trei unite armonios.

Iubirea nemincinoasă de om este consecința iubirii de Dumnezeu, iar iubirea de Dumnezeu crește prin ținerea poruncilor lui Dumnezeu. Singur Dumnezeu poate da omului puterile dumnezeiești și râvna care să-l facă să-i iubească pe oameni, în ciuda păcatelor lor, și să-i iubească fără dispreț sau dezgust – căci prea lesne se cade în dezgust de om, sub pretextul stricăciunii lui, duhorii lui sau putreziciunii lui. Aceasta este iubirea cea nouă și porunca cea nouă a iubirii, nouă, pentru că El iubește pe om chiar si în păcat; nouă, pentru că se milostivește spre păcătos, deși înfierează păcatul.

Iubirea, în primul rând, se hrănește din rugăciune. Ea este rodul rugăciunii. Iubirea dumnezeiască, nemuritoare vine de la Dumnezeu, înlăuntrul omului, prin rugăciune și este slujită continuu prin rugăciune. Cei mai mari rugători au cea mai mare iubire.

Patriarhul Pavle al Serbiei
Patriarhul Pavle al Serbiei. 1914–2009
Ca niște oi în mijlocul lupilor

Domnul Iisus ne spune lucrul acesta: „Vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor.” Este o realitate că, trăind în această lume cufundată deplin în rău, creștinul se simte ca un miel printre lupi. Mielul care se află între lupi este de două ori primejduit: întâi, că lupii se reped asupra lui și-l sfâșie – dar Hristos nu pentru asta ne-a trimis în lume, ca să fim sfâșiați și să pierim. Apoi, că-i vine gândul că printre lupi nu se poate trăi decât purtându-se ca lupul și începe să-și ascută dinții și să-și scoată ghearele, adică mielul învață să urle ca lupul și se preschimbă în lup. Dar, iarăși, nu pentru asta ne-a trimis Hristos în lume. Și El ne dă soluția: „Fiți, așadar, înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii.” Iată că mintea și înțelepciunea sunt ca un fel de ochi lăuntric, un ochi cu care putem privi, pe lângă ochii trupești cu care privim această lume, cum privesc muștele și albinele cu miile lor de ochi. Avem un văz lăuntric, pe care muștele și albinele nu-l au și nu se pot folosi de el, în timp ce noi putem. Dar inteligența – acest văz lăuntric – este rece, rațiunea este rece, insensibilă… în vreme ce bunătatea este caldă, afectuoasă, dar oarbă; după cum zice poporul: „Omul prea bun e om nebun.” Dacă omul este bun, dar lipsit de minte, oricine se poate folosi de el ca să-l înșele… Dar luând aminte la cuvintele lui Hristos: „Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”, realizăm că trebuie să sporim în înțelegere, dar deopotrivă și în bunătate. Așa se menține echilibrul minții. Bunătatea și înțelepciunea sunt astfel bine cumpănite.

Ortodoxia este calea viețuirii
Ortodoxia este credința care ne învață cum să trăim cu adevărat, cum să ne purtăm. Ortodoxia este calea viețuirii.

Dumnezeu cel Preaînalt ne spune dinainte că strâmtă și anevoioasă este calea și puțini sunt cei care merg pe ea. Iar pentru că largă este calea ce duce la pierzare, mulți sunt cei ce o află. Că urmăm o cale sau alta depinde de noi. Cu adevărat, pe un drum care urcă nu se poate înainta fără trudă și sudoare, fiindcă trebuie învinsă gravitația; dar când este să aluneci de pe un zid sau de pe un acoperiș, nu trebuie să faci vreun efort ca să cazi și să pieri.

La ce-i folosește omului că toate-i sunt ușoare și simple, dacă la sfârșit îl așteaptă pieirea? Dacă am avut de întâmpinat greutăți și am făcut tot ceea ce se cuvenea să facem, nu vom avea niciodată de ce să ne căim. Despre aceasta este vorba. Cu adevărat, calea care duce către virtute este anevoioasă, și Hristos ne-a spus că este așa: „Cine voiește să vină după Mine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Iar urmându-L pe Hristos, să știm bine că vom avea de înfruntat încercări și ispite, care nu se sfârșesc decât în Împărăția cerească, în fericirea din Împărăție.

Poruncile lui Dumnezeu nu sunt greu de urmat. Numai că nouă, în starea în care suntem, ni se par greu de împlinit. Pentru că am dobândit deprinderi rele, care ne împovărează. A fi creștin este întotdeauna cu putință, dar nu putem rămâne creștini în mod mecanic și superficial, căci mai întâi trebuie să ne eliberăm de relele noastre deprinderi, apoi, cu multe strădanii, să dobândim bunele deprinderi.

Părintele Sofronie Saharov
Părintele Sofronie Saharov. 1896–1993
Chemând dumnezeiescul Nume

Celelalte religii sau sisteme filosofice concep noțiunea de Dumnezeu îndeobște pornind de la om. În Biserica Ortodoxă însă, omul este cel perceput prin prezența lui Dumnezeu, de vreme ce omul este după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu. Dreapta cunoaștere a lui Dumnezeu este premisa cunoașterii omului și a soluționării problemelor lui.

În general va trebui să trăim cu sentimentul păcătoșeniei. Aceasta dă naștere unei pocăințe adânci și astfel se pune în lucrare și Rugăciunea. Nimeni nu trebuie să se iscodească pe sine, urmărindu-și stările Rugăciunii dinlăuntrul său. Noi, prin rugăciunea minții înțelegem a sta cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu, chemând dumnezeiescul Nume. Ce se va întâmpla mai departe – vei vedea. Când cineva se roagă, să nu fie atent la nimic, nici la căldura care i se naște în inimă. Să se găsească numai în adâncă pocăință, să simtă că este departe de Dumnezeu. Să fie asemenea unui tren care aleargă neîncetat către destinația lui cu mare viteză.

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei. 1877–1961
Prin credința în Dumnezeu viața noastră capătă sens, scop, sprijin. Sufletul este plin de o comoară neprețuită.

Sfântul Ioan de Kronstadt, 1829–1908
Tu să poftești frumusețea cea veșnică

Compătimește-i și deplânge-i cu amar pe cei ce iau în râs cuvintele și faptele credinței, evlaviei și adevărului, pe cei ce se împotrivesc binelui pe care îl faci sau ai vrea să îl faci spre folosul semenilor. Să te ferească Dumnezeu să te mânii pe ei, fiindcă sunt vrednici de plâns.

Tu să poftești frumusețea cea veșnică, duhovnicească, pe Dumnezeu, Care a zidit toată frumusețea; iar de la frumusețea cea stricăcioasă, care se strică și se împute, înalță-te la cea nestricăcioasă, care în veci bineînmiresmează și minunat a bineînmiresmat trupurile sfinților, în timpul vieții lor și după moarte.

Suntem datori să viețuim nu pentru noi înșine, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru noi. Multă milostivire ni s-a dat de la Dumnezeu, dar se și cere de la noi multă schimbare în bine, multă pocăință, osârdie, dragoste și toată virtutea, ca să fie desăvârșit omul lui Dumnezeu, gata spre toată fapta bună.

Părintele Sofian Boghiu
Părintele Sofian Boghiu. 1912–2002
Când intră în om harul Duhului Sfânt, apoi îi adună mintea și-l face atent și smerit, aducându-i aminte de păcatele sale, de moarte și de judecata viitoare. Îi umple sufletul de o umilință adâncă și-l mișcă spre plâns și spre lacrimi, îi face ochii blânzi și plini de bunătate și, cu cât se apropie harul mai mult de om, cu atât îl împacă și-i mângâie sufletul, amintindu-i de sfintele Patimi ale Mântuitorului și de nemărginita Lui iubire de oameni.

Mintea este plină de lumină dumnezeiască, luminată de lumina cunoștinței de Dumnezeu. Inima devine liniștită și blândă, izvorând din belșug roadele Duhului Sfânt, care sunt bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, mila, dragostea, omenia și celelalte, iar sufletul primește o veselie negrăită.

Părintele Nicolae Steinhardt. 1912–1989
Hristos ne conferă calitatea de oameni liberi, adică de nobili. Dar ne cere efortul păstrării noii noastre stări, efortul – ar spune existențialiștii – de a fi ceea ce suntem. „Stați tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi!” (Galateni 5, 1)

Trecem prea repede cu vederea uriașele rezerve de noblețe și înaltă seniorie din creștinism. Aceste tendințe de a-ți recunoaște greșeala, de a lua asupră-ți răspunderea, de a fi gata să ierți, de a nu consimți să te răzbuni și să le creezi vrăjmașilor tăi o situație aparte, de a nu fi bănuitor și a nu atribui altuia urâtele tale gânduri dovedesc prezența în religia creștină a spiritului aristocratic celui mai subțire.

Părintele Constantin Sârbu. 1905–1975
Tu să-ți înțelegi rostul

Nu-ți irosi viața! Ea este dată oamenilor spre desăvârșirea sufletelor, pentru veșnicie. Cel ce are credință nu este pentru pământ. Lumea nu se împacă cu cerul. Viața pe pământ e ca un popas și cine dă totul pentru ea, cu nimicul pământului și al țărânei rămâne.

Tu să îți înțelegi rostul, să fii înțelept! Degeaba cauți să faci lumină unde nu poate dăinui. Nu este în zadar făclia când crivățul suflă și ți-o stinge?

Omule, tu încă te temi ca nu cumva să ai de suferit. Încă vrei ca tu și ai tăi să vă bucurați de toate cele ale lumii. Dar viața îndestulată nu este măsura dragostei dumnezeiești. Tu n-ai ajuns să înțelegi rostul suferinței și de aceea ești nefericit și trist. Nu pricepi că, fie ea cât de grea, povara acceptată nu mai este atât de chinuitoare. N-ai înțeles că prețul vieții veșnice este tocmai suferința de care te temi din toată ființa ta. Pentru ce te tulburi în încercări și necazuri? Știi doar că atunci când toți te-au părăsit, acolo sus este Cineva care ocrotește viața ta și te iubește așa cum oamenii nu pot iubi.

Când vei înțelege rostul suferinței, te vei încredința Domnului cu toate problemele vieții tale, cărora nu le dai de capăt și îți vei pune nădejdea nu în om, ci în Dumnezeu, rugându-te: Doamne, ajută-mă să fac voia Ta! Atunci, în tine va începe să se lucreze acea schimbare ce-ți va aduce lumină, pace, bunătate, atât de necesare sufletului tău și tuturor.

Părintele Dumitru Stăniloae. 1903–1993
Ochiul prin care privește românul spre cer

Care este modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală transcendentă? Ne-o spune istoria și viața actuală a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care privește românul spre cer și, plin de lumină, de acolo și-l întoarce spre lume, conducându-se după el în atitudinea și pașii săi.

Sus