RO
EN

Rolul Putnei de-a lungul istoriei

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Serbarea din 10 iulie 1966
Un loc unde au viețuit oameni este o amprentă lăsată peste timp ca mărturie și vestire a acelor oameni. Locul se umple și transmite duhul acelor oameni. Poate fi duh de pace și binecuvântare sau poate fi duh de dezbinare și prăbușire. De aceea, casele oamenilor se sfințesc din timp în timp, cu rol de exorcizare, dar și de chemare a binecuvântării dumnezeiești, căci duhul omului se întinează foarte ușor de duhul răutății dacă nu petrece în intimitatea lui Dumnezeu.

La Putna a fost dintru început o împlinire a unui gând dumnezeiesc, iar Domnul a găsit și oameni care să-l împlinească. Mai întâi, din vremuri care se pierd în negura timpului, locul a fost ales de monahii pustnici pentru îndemnul pe care-l oferea spre rugăciune. Apoi, când Voievodul cel Sfânt al Moldovei s-a hotărât să zidească sieși și familiei necropolă, el a urmat același gând dumnezeiesc. Prima ctitorie a Sfântului Ștefan cel Mare trebuia să fie totodată și locaș de rugăciune, academie de arte frumoase, școală a virtuții și izvor de putere izvorât din exemplul de viață al Voievodului. Astfel, monahii rămași de veghe în casa Măriei Sale știau ce au de făcut: să continue viața sa de jertfă întru apărarea credinței și slujirea poporului.

Apărarea credinței înseamnă, pe lângă mărturisirea dogmatică și trăirea liturgică a acesteia, și mărturia frumuseții credinței. Am putea spune, parafrazând pe Sfântul Grigorie Teologul, că ea este arta artelor. Cel ce se apropie de Dumnezeu cu adevărat transformă întreaga sa viață și tot ce atinge în artă, înfrumusețând lumea din jurul său, ca expresie a frumuseții sale lăuntrice. Așa se face că atelierele de broderie, caligrafie, pictură, sculptură și școala muzicală de la Putna au fost de la început expresia frumuseții credinței. Din perioada ștefaniană ne-au rămas opere de artă de cea mai înaltă calitate, lucrate cu multă pasiune. Un vizitator remarca în cartea de oaspeți că „monahii din vremea lui Ștefan cel Mare se întreceau între ei în răbdare și-n iscusință”.

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare class=
Vremurile nu au fost întotdeauna prielnice pentru dezvoltarea sub aspect exterior a acestei arte a credinței. Dar focul dragostei de Dumnezeu și al iubirii aproapelui a ars permanent la Putna, chiar dacă uneori slujitorii răutății au încercat să-l acopere prin incendii, jafuri sau alte devastări. Rugăciunile Maicii Domnului, ocrotitoarea mănăstirii și a întregii obști creștinești, ale ctitorului și ale sfinților nevoitori pe aceste meleaguri au ținut aprins și biruitor focul cel dintâi, lumina pe care Dumnezeu dorea să o ofere lumii prin obștea de aici, așa cum face în fiecare loc unde găsește oameni de jertfă, adică oameni ai dragostei.

Un rol foarte important l-a avut Mănăstirea Putna în păstrarea Ortodoxiei în Galiția, unde influența și propaganda catolică, în urma Sinodului unionist de la Brest (1596), erau în creștere. Legătura duhovnicească strânsă cu Mănăstirea Schitul Mare de la Maniava (atunci în Polonia, în prezent în Ucraina) a făcut din aceasta un bastion al Ortodoxiei și un focar de înaltă viață duhovnicească, influențând numeroase alte mănăstiri. Aici s-au desăvârșit și Sfinții Iov (†1621) și Teodosie (†1630), cel din urmă cu metania din Putna, care a lăsat și două lucrări de povățuire duhovnicească.

Primul Abecedar din Moldova (1755) și prima școală rurală din Moldova (1759) poartă amprenta celui de-al doilea mare ctitor al mănăstirii, și el trecut în rândul sfinților, Mitropolitul Iacob Putneanul. Tot lui i se datorează primul spital din Iași, „Sfântul Spiridon”, care este astăzi cel mai mare din zona Moldovei. Un alt ctitor de școală a fost Arhimandritul Teofil Patraș, starețul serbării din 1904, care a construit, împreună cu primarul D. Pauliuc, actuala școală de la Frătăuții Vechi și, împreună cu primarul V. Marcu, internatul Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți.

Pr. Damaschin Schipor învățând copiii, pe treptele bisericii Mănăstirii Putna
Pentru monahii putneni, dintre care mulți au ajuns păstori-ierarhi, grija pentru casa lui Dumnezeu s-a împletit cu grija pentru luminarea intelectuală și desăvârșirea duhovnicească a poporului. Toate erau rodul unei împreună-lucrări și al unei acumulări în timp. Sfântul Iacob și Arhimandritul Vartolomei Mazereanu au dus mai departe osteneala Sfântului Mitropolit Dosoftei și au tradus în limba neamului tot ce era mai plin de sfințenie și mai frumos din Ortodoxie. Întregul secol al XVIII-lea a însemnat o înflorire pe toate planurile, în care viețuitorii mănăstirii au strălucit ca sihaștri, cărturari și conducători bisericești. Toți aceștia au rămas ca lumini peste veacuri, care au cunoscut lumina lui Hristos și, primindu-o întru ei, s-au făcut ei înșiși lumină altora.

Înainte de ocupația austriacă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, influența Mănăstirii Putna ajunsese atât de mare, încât era considerată „cea mai dintâi, cap între alte domnești mănăstiri din țară”. Perioada care a urmat a fost deosebit de grea pentru întreg monahismul, dar și pentru întreaga Biserică din Bucovina. Cele trei mănăstiri rămase deschise (Putna, Sucevița, Dragomirna) nu puteau avea mai mult de 25 de viețuitori, și, în cele din urmă, mai puțin de o zecime dintre călugări vor rămâne în Bucovina, față de perioada anterioară. Totuși, lucrarea lui Dumnezeu nu rămâne ascunsă când găsește oameni dăruiți Lui și semenilor. Obștea se va strădui să păstreze sentimentul național în români, căci instabilitatea vremurilor îi putea face pe oameni să se abată ușor de la rădăcinile lor și apoi de la credința lor. Aici, în Bucovina, unde pericolul pierderii identității românilor a fost mare, Dumnezeu a revărsat darul de a se realiza Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni. Pe când românii trăiau sub cinci guverne diferite, s-au strâns în 1871 la Putna, la prima serbare a conștiinței naționale, în jurul Sfântului Ștefan, de hramul mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului. Miile de români au venit la chemarea lui Mihai Eminescu și Ioan Slavici și au ascultat, printre altele, acordurile viorii lui Ciprian Porumbescu. De acum, clopotul Buga, care a răsunat de la sine la ocuparea Bucovinei, avea să răsune tot mai puternic îndemnul „unire” în inimile tuturor românilor, care se simțeau tot mai mult frați prin întâlnirile de sub nimbul protector și întăritor al Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Serbarea din 1904, la care au luat parte istorici renumiți ca Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Eudoxiu Hurmuzachi, a întărit convingerea că dacă Ștefan a fost primul care a încercat să unească într-un cuget pe românii celor trei țări românești, tot el va fi eroul din umbră al Unirii celei Mari.

Mănăstirea Putna în zi de hram
Iar Unirea a venit, și un locotenent din Regimentul 8 Roșiori s-a simțit dator să aducă prinos de recunoștință, însemnând plin de bucurie în cartea de impresii, în decembrie 1918: „Cel dintâi ofițer român în Putna României Mari.” Mai târziu, în 1992, un pelerin va însemna, concentrând gândul miilor de pelerini din ultimul secol: „Putna – inima și conștiința României Mari!”

Astăzi, obștea Mănăstirii Putna se străduiește să calce pe urmele înaintașilor și să împlinească testamentul cel dintâi – păstrarea și transmiterea dreptei credințe și identității naționale, ambele surse de putere interioară, de echilibru și demnitate, căci „un popor atât valorează, cât a înțeles din Evanghelie” (Simion Mehedinți).

Sus