RO
EN

Părintele Placide Deseille

1926–2018

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Părintele Placide Deseille (1926–2018)
În perioada 14–16 aprilie, doi monahi de la mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare din Vercors, Franța, au vizitat Mănăstirea Putna. Cu această ocazie, ei au vorbit despre Părintele lor duhovnicesc, Arhimandritul Placide Deseille, întemeietorul mănăstirii franceze, care a trecut la cele veșnice pe 7 ianuarie 2018, la vârsta de 91 de ani.

Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare a fost fondată la 14 septembrie 1978 de Părintele Placide Deseille. El a fost mai întâi călugăr catolic, apoi a devenit și profesor de patrologie. În căutarea sa după Dumnezeu a încercat să se apropie tot mai mult de adevăr.

România a avut un loc fundamental în devenirea duhovnicească a Părintelui nostru. Tot ceea ce el ne-a transmis era plin de experiența pe care Părintele Placide a avut-o în România.

În anii ’70, împreună cu un alt monah catolic, au început să viziteze România pentru a putea să înțeleagă mai bine tradiția răsăriteană. La puțină vreme după aceea au devenit ortodocși și au înțeles că aici este viața lor. Acest lucru îl datorează României, Părintelui Cleopa, Părintelui Stăniloae, Patriarhului Justinian. Cum România era încă sub jugul comunist, nu a putut să rămână într-o mănăstire românească. Părintele Placide avea gândul că, pentru a deveni călugăr ortodox, trebuie să viețuiești într-o mănăstire cu tradiție ortodoxă. Și pentru că nu s-a putut în România, s-a îndreptat spre Grecia.

În Athos l-a întâlnit pe Părintele Emilianos de la Mănăstirea Simonos Petras, care l-a înțeles și l-a primit imediat. Apoi a fost trimis în Franța pentru a întemeia un metoc dependent de mănăstirea Simonos Petras, actuala mănăstire Sfântul Antonie.

Pe Părintele Placide îl putem caracteriza în mai multe moduri: profesor, teolog, părinte duhovnicesc, dar în primul rând era călugăr. Întreaga viață și-a depus toată energia ca să trăiască taina monahismului în modul cel mai profund posibil.

Adesea vorbea despre ascultare. Îl cita pe Părintele Efrem Katunakiotul, care spunea că monahul nu vine în mănăstire ca să se roage, ci ca să facă ascultare. Ascultarea înseamnă renunțarea la voința proprie. Este vorba de părăsirea sinelui în efortul de a ne apropia mai mult de Tainele Bisericii. Dar părăsirea sinelui nu se poate face dacă ascultarea este înțeleasă în sens militar.

Noi obișnuiam să ne plângem de multe lucruri care nu mergeau; aveam nevoie de lucruri precise care să ne ajute să trăim, să supraviețuim. Întotdeauna spunea să fim răbdători. Și am înțeles, în cele din urmă, că aceasta ne-a dus la trăirea unei realități profunde. În general, noi construim un program pentru viitor, avem foarte multe idei despre multe lucruri, dar răbdarea ne ajută să trăim momentul prezent, în rugăciune și în ascultare. Dându-ne acest sfat, Părintele Placide ne ajuta să ne deschidem ochii pentru a vedea prezența lui Dumnezeu în obișnuitul vieții noastre, în toate momentele zilei.



Sus