RO
EN

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Protos. Dosoftei Dijmărescu cu tinerii aflați la Putna pe 31 decembrie 2017
Poți fi un om bun, moral, fără să fii credincios?
Fără de Hristos nu poate exista bine, nici personal, nici familial, nici la nivel național și nici la nivel internațional. Această opinie, că omul poate să facă bine fără Dumnezeu, este profund falsă. Și nu numai falsă teoretic, ci și profund distructivă practic. Părintele Arsenie Papacioc amintea de multe ori un cuvânt, cita canonul 113 al Sinodului local de la Cartagina, din anul 419, care spune că cine crede că poate să facă ceva bine fără de Hristos acela să fie anatema, adică e rupt cu totul de Biserică, de mântuire. Asta au înțeles sfinții și asta a spus și Hristos Domnul: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). E realitatea.

Nu putem face binele fără Dumnezeu. Prezența lui Dumnezeu în viața noastră este una constitutivă și fundamentală. În momentul în care noi Îl alungăm pe Dumnezeu din viața noastră, atunci, pur și simplu, ne demonizăm. Adică întoarcem spatele lui Dumnezeu și intră cel rău în noi, ne modifică mintea și poate s-o ducă la niște contorsiuni inimaginabile comparativ cu mintea luminată de har.

Iată un exemplu despre cum se poate ajunge la o gândire profund eronată. Când a început Primul Război Mondial, lumea era într-o perioadă de acumulări intelectuale fantastic de mari. O revoluție intelectuală, tehnică, dar și culturală, era în plină desfășurare. Erau și oameni foarte inteligenți, în poporul german au fost minți foarte luminate din acest punct de vedere. Dar nu numai în poporul german, ci în toate țările europene, de unde a început războiul. Și, cu toate acestea, au putut să facă un război cum nu mai fusese până atunci. După ce s-a terminat acel război, elitele țărilor implicate s-au hotărât să facă o organizație mare, Societatea Națiunilor, scopul principal fiind să prevină războaiele și mai ales un alt război mondial. Dar, după 20 și ceva de ani, au făcut unul și mai mare decât acela! De ce? Sfântul Nicolae Velimirovici a scris o carte în perioada interbelică, „Războiul și Biblia”, în care spune: va veni un război pentru că oamenii se îndepărtează de Hristos. Aceasta a fost cauza: oamenii nu au folosit știința pentru pace, ci pentru război. Pentru că, atunci când omul se îndepărtează de Hristos, toată mintea pe care i-a dat-o Hristos, toate darurile, toate puterile, toate descoperirile pe care o societate, o țară le face, dacă nu le mai pune în slujba lui Dumnezeu în mod explicit, atunci în mod implicit le fură diavolul și le pune în slujba sa. Și aceasta este distructiv, inclusiv auto-distructiv, pentru om și pentru societate.

Mormântul Ostașului necunoscut, realizat în 1923 la București, în memoria ostașilor care s-au jertfit în Primul Război Mondial pentru întregirea României
În viitor, vor mai exista țări și popoare distincte în lume?
Rânduirea lumii pe nații nu este una întâmplătoare și nu este conjuncturală, adică, să spunem că, peste nu știu câți ani, nu va mai fi așa. Ba da, va fi așa, vor exista popoare și atunci.

Pentru fiecare om din această lume, matca cea mai largă în care el crește și care-l influențează în mod semnificativ este poporul în care trăiește, țara în care trăiește. Mai ales țara, e mai ușor de văzut cum îl influențează. Iar o țară se identifică într-o măsură mare, în general, cu un popor.

Este evident că avem moștenite de la părinți, de la bunici, ochii, părul, alte trăsături fizice, trăsături sufletești, intelectuale ș.a.m.d. Dar pe lângă această moștenire care determină ceva în noi, noi suntem foarte mult influențați și de întreaga civilizație a țării în care trăim și a poporului căruia îi aparținem. Dacă un om din străinătate întâlnește doi români, el va spune: „Da, voi sunteți români, semănați unul cu altul”, chiar dacă cei doi nu își dau seama că seamănă unul cu altul. Pentru un străin, ei seamănă prin caracterele comune poporului nostru.

Limba și întreaga civilizație a unei țări își pun o amprentă deosebit de puternică asupra fiecărui om. De aceea plecarea din țară aduce o durere, o traumă. Iar trauma este și mai mare în cazul copiilor, care sunt rupți de legătura cu țara lor atunci când părinții se mută cu ei în străinătate. Experiența copiilor românilor plecați în străinătate arată adesea că această traumă este mai adâncă decât trauma divorțului părinților. Este o fractură între copil și țara strămoșilor lui care îl afectează mai adânc decât divorțul părinților, care îi afectează dezvoltarea identitară!

Legătura cu neamul este ceva real. Conștientizarea faptului că te-a sădit Dumnezeu într-un popor îți dă puterea să înțelegi această realitate. Prin recunoștința și responsabilitatea față de strămoși și prin responsabilitatea față de generațiile care vin după noi trăim această legătură.

Prin această legătură, o generație beneficiază de niște lucruri bune, văzute sau duhovnicești, pe care le primește de la o generație anterioară, dar are și responsabilitatea unor datorii, în sensul că are de răscumpărat lucruri ale unei alte generații. Timpul istoric este ca o axă trecut-prezent-viitor. El este spațiul în care se realizează legătură duhovnicească între strămoși, noi și generațiile din viitor. Axa timpului istoric are un singur sens, dinspre trecut spre viitor, dar relația duhovnicească nu este supusă acestui sens, ci suntem influențați și influențăm întreaga umanitate, de la Adam și Eva, până la ultimul om pe care Dumnezeu îl va aduce la viață. Astfel, suntem responsabili față de lumea întreagă, începând cu cei mai apropiați, neamul nostru.

Mormântul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare
Ce putem face pentru mântuirea poporului român?
Nu este al nostru a ne preocupa și ocupa foarte mult de spații uriașe, cum este spațiul întregului popor român. Mai degrabă este al nostru în a zice: în acest popor român, în care Dumnezeu m-a sădit, eu trebuie să fac binele care mi-e accesibil mie, în jur.

Dacă omul face, acolo unde l-a pus Dumnezeu, ce trebuie să facă, Dumnezeu nu-i cere mai mult. Totuși, suntem într-o familie în care nu suntem toți la fel. Dragostea pe care o dobândesc sfinții îi unește, într-adevăr, cu toții oamenii, dar lucrarea lor a fost una foarte concretă. Este o maică rusoaică, canonizată, Sfânta Maria Skobtsova. Când era tânără, cam pe la 16–20 ani, în Rusia anilor 1905–1910, era interesată de două lucruri distincte. Pe de o parte, mergea la biserică, citea lucruri duhovnicești, iar pe de altă parte, era în cercurile intelighenției, cum spuneau rușii, intelectuali care voiau să răstoarne totul și să facă cer nou și pământ nou, crezând că o să facă raiul pe pământ. Un om din biserică i-a scris o scrisoare în care i-a spus așa: „Ție îți stau în față două drumuri: unii îți propun binele întregii omeniri – căci ideologii comunismului doreau instaurarea comunismului în întreaga omenire incluzând utilizarea forței și a crimei –, iar noi, oamenii din biserică, dorim să facem binele aproapelui.” Și a ales să facă binele întregii omeniri. Când a fost revoluția bolșevică, ea a ajuns prima femeie primar din Rusia. Până la urmă, a înțeles că e o cale greșită, văzând cum „binele întregii omeniri” se construia prin milioane de oameni uciși pentru că îl refuzau. Mai târziu, s-a călugărit și, pentru că îi ajuta pe evreii din Paris să scape de arestare, dându-le certificate de botez, a fost arestată și ucisă în lagărul nazist Ravensbrück.

Deci, cu gândul la pogorârea milei lui Dumnezeu asupra tuturor oamenilor, cu rugăciunea pentru aceasta, noi, în mod concret, trebuie să lucrăm la binele care este posibil și necesar în jur. Uneori, prin gesturi extrem de mici – cum ar fi să faci curat în casă, să-ți ajuți soțul sau soția la curățenie – poți să primești un har de la Dumnezeu nemaipomenit de mare. Sau faptul că te rogi pentru un coleg de muncă ce are o problemă poate să-ți dea un har foarte mare. Așa se dezvoltă trupul duhovnicesc al umanității, prin aproapele. Porunca Mântuitorului este foarte clară: Iubește pe cel de lângă tine, fii aproapele lui! Și confirmă aceasta și când a fost întrebat despre cea mai mare poruncă: Să iubești pe Dumnezeu și pe aproapele tău ca pe tine însuți (cf. Matei 22, 36–39).

Cum să fac ca să nu mai repet de fiecare dată aceleași greșeli?
Știți care ar putea fi cel mai importat lucru pe care noi nu trebuie să-l uităm niciodată, indiferent ce s-ar întâmpla în viața noastră? Trebuie să nu uităm că Dumnezeu este Dumnezeu, că Mântuitorul Iisus Hristos este Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat. Orice nenorocire s-a întâmplat în lumea aceasta, orice nenorocire ni s-a întâmplat nouă, fie că am făcut-o noi sau au făcut-o alții asupra noastră, să nu uităm că fundamentul existenței lumii, Sfânta Treime, este neclintit și fundamentul mântuirii omului, jertfa Mântuitorului și lucrarea Lui, este neclintit. Și, pur și simplu, noi trebuie să ne reconectăm la această realitate dătătoare de putere, de sens, de viață.

Începutul cel bun trebuie să-l pui în fiecare zi sau în fiecare clipă. Adică să-ți spui: „Am greșit asta, am greșit cuiva. Doamne, iartă-mă! Frate, iartă-mă!” Mă spovedesc, încerc să repar, și nu rămân împietrit, nu mă întorc cu spatele, ci mă duc iar către Dumnezeu. Încontinuu Dumnezeu ne dă această luminare: cum să ajungem la El, pentru că El este mereu acolo și El are posibilitatea să ne ajute. Atâta timp cât omul este în această viață, are această posibilitate. Este o nădejde care nu se mai întemeiază pe nicio putere omenească, pe nicio bunăvoință omenească, pe nimic omenesc pe care l-ai putea nega sau contesta. „Da, dar sunt foarte căzut! Da, dar nu mă mai pot reface!” Nu este așa. Acestea sunt părerile, simțirile, puterile noastre. Dar adevăratul fundament al binelui și adevăratul fundament al mântuirii – pe acestea nu le distrugem prin greșelile noastre. Împărăția cerurilor nu s-a schimbat, Dumnezeu nu S-a clintit în dragostea Lui pentru tine, pentru mine, pentru oricare, orice greșeală am făcut. Rămâne ca noi să facem ce trebuie, să ne silim să ne ridicăm. Uneori, când ai căzut foarte tare, trebuie să te silești profund și nu e ușor. Dar drumul există. Și Dumnezeu lucrează cu foarte multă putere, dacă vrei să te ridici, să mergi spre El. Mereu și în toate ne ajută, dacă vrem să mergem către El.

Cum să scap de un complex de inferioritate?
Dacă omul dăruiește, nu se mai gândește că este inferior sau nu, ci se preocupă să facă voia lui Hristos și să dăruiască. Să dăruiască după Dumnezeu, nu să facă păcate, confundând dăruirea cu patima. Și când dăruiește după Dumnezeu, pur și simplu, Dumnezeu îl transformă.

Dacă stai să te analizezi și să constați ce bube ai și să deznădăjduiești din cauza lor, așa ceva nu este după Dumnezeu. Pocăința care într-adevăr înnoiește pe om nu este opinia despre păcat sau regretul că l-am făcut. Este simțirea că acel păcat ne-a rupt de Hristos și de aproapele, ne-a vătămat sufletul, dar nu numai în noi înșine, egoist – am pierdut eu ceva –, ci, în primul rând, simt că am pierdut ceva în legătura cu Hristos și cu aproapele. Și după această simțire vine refacerea legăturii. „Doamne, miluiește-mă!”, adică vreau să fiu iar al Tău, iar cu Tine, vreau să fiu iarăși cum trebuie față de aproapele meu, față de omul de lângă mine.

Și astfel nu ne izolăm în analiza: „Vai, ce s-a întâmplat, ce nenorocire! Sunt inferior față de alții, față de ce credeam eu despre mine, față de ce speram eu despre mine”, căci așa se dezvoltă complexele de inferioritate. Pentru că acesta este tot egoism: mă gândesc la mine. Acesta este complexul de inferioritate. Plus slavă deșartă, căci mă compar cu alții. Este unul dintre cele mai vătămătoare lucruri să trăiești în comparație. Ori te vezi peste celălalt și-l disprețuiești, te înalți cu mintea, ori te vezi sub celălalt și-l invidiezi și te umpli de angoase și deznădejdi.

Omul nici cu el însuși nu trebuie să se compare. Căci, dacă zicem doar: „M-a chemat Dumnezeu să fiu așa, să fac aceasta și n-am făcut”, atunci deznădăjduim și nu este bine. Dumnezeu m-a chemat, dar mă cheamă și acum, chiar dacă n-am răspuns la chemare. Omul trebuie să se miște continuu, după chemarea lui Dumnezeu prin conștiință.

Protos. Dosoftei Dijmărescu
Selecții din dialogul cu tinerii aflați la Putna
pe 31 decembrie 2017



Sus