RO
EN

Drumul cunoașterii: de la știință și teologie către viața deplină

Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Citiți mai jos și un interviu cu părintele diacon Adrian Sorin Mihalache

Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache
Părintele diacon Adrian Sorin Mihalache este licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, doctor în filosofie – Universitatea „Al.I. Cuza” din Iași, doctorand în științe medicale – UMF „Carol Davila”, București, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, coordonatorul Centrului de Cercetare în Medicină și Spiritualitate al Spitalului „Providența” din Iași, membru al Societății Naționale de Neuroștiințe din România, tată a patru copii. L-am rugat să comenteze câteva enunțuri care și-au croit drum în spațiul public ca adevăruri absolute și au devenit mituri fără a fi analizate obiectiv.

De multe ori, rațiunea se poticnește în datele credinței. Nici nu se poate altfel. Pentru că ceea ce credem și mărturisim ca fiind adevărat, este de necrezut. Judecat în limitele rațiunii, Adevărul de credință este incredibil. Întruparea lui Hristos este, de departe, cel mai scandalos eveniment petrecut în istoria umanității, dacă este să ne limităm la reperele furnizate de simțuri, să judecăm în ordinea bunului simț și urmărind criteriile de rezonabilitate.

Și este așa, pentru că altfel cum ar putea fi? Ce ar mai fi postura credinței, ca vedere mai presus de minte și mai presus de înțelegere, cum formulează Sfântul Grigorie Palama, dacă am fi puși în situația de a crede un Adevăr întru totul demonstrabil? Fiind vedere mai presus de înțelegere, credința e mai presus de rațiune, adică mai presus decât cea care e învățată să descoase ițele realității, pentru o analiză a fragmentelor ei. Credința e viață, e lumină interioară, este ființare lăuntrică, cum afirmă Anastasie Sinaitul.

Faptul că cerem Adevărului de credință să treacă testul rațiunii sau al experimentului științific, pentru a fi crezut, e o defecțiune generică a epocii în care trăim. În felul acesta, toate mișcările spiritului, din planul credinței sau al creației artistice, riscă să fie plafonate, rămânând prizoniere în cușca rațiunii, fără putința accederii către cele situate dincolo de rezoluția instrumentelor de cercetare și a conceptelor matematice.

Mitul 1: „Singura realitate sigură este cea materială, palpabilă.”

Dacă vreți să vedeți așa, așa veți recepta lumea! Câtă vreme facem lectura lumii sensibile doar cu simțurile, așa ne apare. Dacă ne propunem să vedem doar cu ochii, să auzim cu urechile și să inspectăm realitatea cu aparatură care prelungește această sensibilitate a simțurilor… La fel se întâmplă și dacă reținem din ea ceea ce este descriptibil cu instrumentarul matematicii. Însă, părinții filocalici ne încredințează că omul poate vedea înțelesuri și cu mintea. În acest caz însă, nu vedem lucruri, ci înțelesuri, care scapă ochiului, înțelesuri cumva ascunse dedesubtul celor sensibile, în straturile mai adânci ale realității, acolo unde putem pătrunde prin puterea spiritului. Aceste înțelesuri, puse în creație de Dumnezeu Creatorul, ne sunt însă accesibile în urma unei expertize, a unui efort special de adaptare a sensibilității noastre la subțirimea lor. E nevoie de despătimire. Fără eforturile vieții duhovnicești, aceste înțelesuri rămân nevăzute, tot așa cum înălțimile unui munte nu pot fi atinse decât de cel ce se antrenează, se pregătește îndelung.

Pe de altă parte, exercițiul vieții duhovnicești ne pune des în situația de a renunța să ne guvernăm după bunul plac, în favoarea nevoinței și ascultării. Fără acest efort, avem un destin dramatic, întrucât nu reușim să găsim în lume decât ceea ce căutăm. Pentru realitatea sensibilă a lumii nu ni se dezvăluie, ci se lasă deschisă sub intenția noastră, sub unghiul privirii noastre. Cine vrea să vadă înțelesurile ziditoare, le va vedea pe acelea, cine vrea să le caute pe cele pătimașe, le va întâlni negreșit. Și aceasta nu pentru că Dumnezeu ne-a lăsat la îndemână o lume plină de curse, care să ne împiedice spiritual, un labirint în care să rătăcim căutându-L, ci pentru că lumea așteaptă de la om un rost. Ea nu are un sens preeminent, care să-l constrângă pe om la o anumită percepție și întrebuințare. Lumea și lucrurile ei stau moi în mâna omului, gata să încaseze urmele spiritului său, devenind mai degrabă ceea ce el vrea ca ele să devină. De aceasta ne încredințează Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Cel ce preface prin imitare legile făpturilor în lege proprie este virtuos, umplând de rațiune mișcarea celor lipsite de rațiune. Iar cel ce preface tot prin imitare, legea sa în legi de-ale făpturilor, e pătimaș, făcând nerațional ceea ce e rațional”1.

Dumnezeu ne-a dăruit o lume în care să ne exercităm alegerile și acțiunile spiritului, căreia să-i dăm forma spiritului nostru. Din trupul material al lumii, putem face bombe pentru a ucide sau brutării pentru pâinea care să hrănească săracii. Ceea ce vedem în ea, și ceea ce facem cu ea ne exprimă de fapt adâncimea sau superficialitatea, lumina sau întunericul spiritului nostru.

Mitul 2: „Cel mai bine cunoaștem realitatea prin metodele științifice și niciodată prin cele ale credinței. Religia este o frână pentru știință; doar ni se spune: Crede și nu cerceta!”

Nu cel mai bine, ci cel mai precis. Da și nu. Realitatea sensibilă, de fapt ceea ce este observabil, poate fi cunoscut prin știință, însă în parte. Filosofia și epistemologia remarcă faptul că știința oferă o descriere a realității, dar această descriere nu e echivalentă cu însăși realitatea. Un soi de nedesăvârșire urmărește toate întreprinderile omenești. Pe de o parte, prin simțuri și prin aparate sesizăm o parte din realitatea sensibilă. Nu cuprindem toată realitatea, pentru că și simțurile, și aparatura au praguri de sensibilitate, benzi de receptare a realității. Nu vedem marginile universului, de exemplu. Și, pentru această parte a realității, sesizată de noi, putem furniza unele descrieri, însă aceasta nu surprind decât cel mult ceea ce sesizăm. Mai departe, întâlnim alte limite. Pentru că descrierea realității nu e înseși realitatea, ci doar ceea ce am reușit noi să lecturăm din ea, ceea ce am reușit să fixăm în limbajul pe care îl deținem. Însă una este descrierea realității, și explicația furnizată de știință, și altceva este înțelegerea acelei realități.

Reflecția filosofică ajută aici, operând o distincție importantă. Înțelegerea presupune și o integrare a acelei porțiuni de realitate în decorul mai larg al lumii, cu tot cu semnificațiile pe care acea realitate le poate avea pentru mine și pentru viața mea. De aceea, cunoașterea e mai mult decât o simplă colecție de semne, formule, definiții sau descrieri. Cunoașterea e mai mult decât informație. E o cunoștință asimilată de ființa mea, care trece în spiritul meu, e o lumină care se adaugă altor lumini, luminând viața, scoțând la iveală ceva mai deslușit locul meu în lume, valoarea vieții mele și a vieții semenilor în cuprinsul ei.

Câtă vreme efortul de cunoaștere e restrâns doar la cumulul rezultatelor științifice sau al realizărilor tehnologice, noi nu creștem ca oameni și nici ca umanitate, în bunătate, în solidaritate. E simplu de înțeles, dacă privim cu atenție situația zilelor noastre. Avem parte de o civilizație cu un potențial tehnic extraordinar, capabilă să realizeze, tehnic sau economic, lucruri ieșite din comun. Și totuși, omenirea nu a atins o poziție mai înaltă în condiția ei și din punct de vedere moral. Dimpotrivă, parcurgem o perioadă de provocări majore la nivelul întregii umanități, în ciuda descoperirilor științifice și a potențialului tehnologic de care omenirea dispune. Poluarea, risipa, conflictele armate, relativismul moral ne arată că, ghidați exclusiv de rațiune, fără o simțire îmbunătățită de virtuți, fără o viață luminată de credință, putem rătăci lamentabil.

Într-o vreme, s-a exprimat cu insistență că eliberată de sub auspiciile credinței, omenirea va putea să progreseze nestăvilit, neîmpiedicat, alimentată de puterile rațiunii. Cum arată lumea în care trăim, și mai ales cât de rațional administrăm potențialul tehnologiilor și provocările mari ale prezentului? Vi se pare că trăim mai rațional? Atunci, cum am încadra poluarea, supra-exploatarea speciilor, risipa, discrepanța dintre săraci și bogați, care se adâncește tot mai mult, pe măsură ce prosperitatea țărilor bogate este tot mai mare? Dar în ce măsură realizările științei mă pot face mai bun, mai îngăduitor cu cei din jur, mai pregătit să port neputințele celorlalți? „Știința, recunoaște Richard Feynman, Laureat al Premiului Nobel în Fizică, nu ne învață de-a dreptul ce e binele și răul”.

În ce fel știința îmi poate oferi răspunsuri la marile întrebări ale vieții și ce sens îmi poate oferi ea, un sens care să mă întărească în dragostea pentru semeni, să îmi ofere răbdare în suferință și să îmi deslușească un rost al morții mele? Din ce arie a științei ne-am putea lua un sens pentru viață? Și ce ne-ar putea spune știința despre moarte, despre jertfă, despre nevoia iubirii? „Chiar dacă s-a răspuns la toate întrebările științifice posibile, ne spune filosoful Ludwig Wittgenstein, noi simțim că problemele noastre de viață încă nu au fost deloc atinse”.

Sau altfel, putem trăi oare fără un sens care să lumineze viața? De aceea, poate acum pare mai limpede de ce fără Revelația Iubirii lui Dumnezeu, viața nu are sens, fiind mai degrabă absurdă. Și, o ființă rațională găsește cu greu resurse să trăiască o viață absurdă.

Și, în fine, despre expresia „crede și nu cerceta”, cred că ar fi bine să evităm acest îndemn, adică să procedăm pe dos: să nu credem, ci să cercetăm. În câteva privințe ar fi util. De exemplu, să nu credem pur și simplu că această maximă aparține creștinismului răsăritean, și să cercetăm să vedem de unde provine. Să nu credem pur și simplu că știința și tehnologia au făcut lumea mai bună! Să cercetăm un pic, să introducem câteva nuanțe! Să vedem cu cât de multe provocări, crize și dileme morale ne confruntăm astăzi, cauzate tocmai de faptul că civilizația pune mult accent pe progresul economic și pe tehnologiile avansate, bizuindu-se pe ceea ce descoperă, dar fiind pe cale să abandoneze, cel puțin în unele regiuni, valorile spiritualității creștine și credința. O spun chiar și unii autori care nu se revendică de la spațiul credinței: „imaginea iudeo-creștină despre omenire … a asigurat un consens moral minimal în viața de zi cu zi. Acesta a fost un factor major în coeziunea socială. Acum, când neuroștiința a destrămat irevocabil imaginea iudeo-creștină despre ființa umană ce ar conține o scânteie nemuritoare a divinității, am început să ne dăm seama că nu au substituit-o cu nimic care să poată ține societatea laolaltă și să furnizeze o bază comună pentru intuițiile morale și valorile pe care le împărtășim. Ar putea urma, imediat după descoperirile neuroștiințelor, un vid antropologic și etic”2.

Mitul 3: „Toți oamenii de știință sunt atei. Ca să mai crezi în Dumnezeu în vremea noastră trebuie să fii ignorant și incult.”

Să fim atenți la formulare. În ultimele decenii, numărul de oameni de știință este într-o creștere fulminantă. E imposibil să cunoaștem precis numărul lor (se schimbă în fiecare zi), și cu atât mai mult, este imposibil să le cunoaștem opțiunile filosofice sau religioase (e de ajuns să ne gândim la simplul fapt că și aceste opțiuni se pot schimba de la zi la zi, în cazul multora).

Pe de altă parte, există numeroși oameni de știință care au mărturisit, într-un fel sau altul, mai apăsat sau mai discret, că nu pot să evite credința că în spatele acestei realități sensibile extraordinare este un Ceva superior, situat cumva dincolo de marginile lumii sensibile. Desigur, judecând în termenii credinței noastre, putem spune că e prea puțin. Una este să credem că există o forță, o inteligență răspunzătoare pentru toate, și alta este să credem în Dumnezeu.

Werner Heisenberg, laureat al premiului Nobel în Fizică
Cred că dacă vom citi mai mult, vom vedea că situația nu stă chiar așa. „Prima înghițitură din paharul științelor naturii te va transforma într-un ateu, o spune Werner Heisenberg, Laureat Nobel în Fizică, dar în ultima înghițitură e ascuns Dumnezeu”. Un alt laureat Nobel în Fizică, Robert Millikan, scrie: „Pentru mine este de neconceput că un adevărat ateu ar putea fi un om de știință”. În fine, pentru a nu da decât trei exemple, Joseph Murray, laureat și al prestigiosului premiu, dar pentru Medicină și fiziologie, scrie că „nu există niciun motiv că știința și religia trebuie să funcționeze într-o relație contradictorie. Ambele provin de la aceeași sursă, singura sursă a adevărului – Creatorul”.

Da, este probabil ca un număr important de persoane cu educație științifică să fie necredincioși, însă în multe situații un rol important îl are educația din primii ani de viață, cărțile citite, experiențele avute. Expertiza științifică, profesionalismul în această arie, nu exclude deloc credința, câtă vreme cunoaștem că orice știință prezintă limite de valabilitate, câtă vreme matematica și fizica, științe fundamentale, care hrănesc celelalte științe cu suport explicativ, sunt limitate.

Totuși, din perspectiva teologiei, situațiile acestea în care unii oameni de știință nu întrevăd pe Dumnezeu nicăieri nu îngrijorează. Adevărul de credință nu e sesizabil de orice privire. Hristos Domnul a trecut prin piețe, mulți s-au șters de El, fiind în mijlocul mulțimii Care Îl împresura, însă doar puțini, printre care și femeia care s-a atins de poala hainei Lui, s-au vindecat. După înviere, S-a arătat ucenicilor, pe când stăteau ei cu ușile încuiate. Vreau să spun că nu S-a arătat pe Sine înviat în piețe. Dumnezeu păstrează și acum această discreție. Sfântul Simeon Noul Teolog remarcă ideea aceasta: „Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg duhovniceşte este pretutindeni; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate”3. Părintele Rafail Noica formulează ceva asemănător: Dumnezeu nu poate să facă cu mine ceea ce nu vreau eu. Cercetările neuroștiințelor evocă astăzi numeroase rezultate care arată o anumită plasticizare a gândirii. Ceea ce citim, ceea ce gândim, ceea ce credem, ne dezmărginește sau ne mărginește tot mai mult gândirea. Nu deținem obiectivitatea absolută, nu putem ocupa o poziție egal distanțată de toate premisele, pentru a gândi ceea ce gândim. De fapt, mintea noastră e formată mult de cele pe care le gândim de obicei, și de aceea, doar cu mila lui Dumnezeu sau prin strădaniile pocăinței, ajutat de rugăciune și de smerenie, cineva poate părăsi vechea albie a părerilor și convingerilor sale, spre ceva mai înalt. Iar în condiția aceasta, a uimirii și a contemplației, rezidă o altă postură de cunoaștere, în care receptarea realității nu se face doar prin ochiul rațiunii, ci prin minte și cu inima, ferestre prin care întrezărim conținuturi imposibil de sesizat sau de acceptat pentru rațiune.

Credința și teologia vizează ceea ce este dincolo de sfera științelor și de instrumentarul ei. Pentru cei care cred că nu e așa, și care susțin că știința are loc peste tot și își păstrează rolul determinant în evaluările sale, arta este un exemplu foarte bun. Pentru a trăi o experiență artistică, pentru a primi mesajul unei creații muzicale, trebuie să lăsăm abordarea specifică științei deoparte. Pentru că arta are nevoie de alte „instrumente” și maniere de receptare și decodificare, care sunt diferite de dispozitivele științifice.

Mitul 4: „Omul este un animal evoluat. Oamenii de știință au descoperit cranii ale strămoșilor noștri care arată diferitele stadii ale evoluției.”

E o întrebare complexă, pentru oricine încearcă un răspuns în aria dialogului dintre teologie și știință, și foarte grea.

Întâi de toate, să așezăm câteva repere privitoare la context. Construcția unei teorii științifice care își propune să expliciteze un fapt real este anevoioasă. În prezent, deși se afirmă că suntem foarte avansați în privința cunoașterii științifice, foarte multe aspecte ale lumii fizice, unele dintre ele banale, sunt insuficient cunoscute. De fapt, așa cum tot lumea științifică susține, în vastul câmp al cercetării există foarte multe necunoscute. În câmpul științific e important să ne amintim ce nu știm, pentru a nu plafona întreaga cunoaștere la ceea ce știm, cu pretenția că ar fi adevărul absolut.

Să dăm câteva exemple: în matematică, nu știm ce sunt numerele, și încă nu avem o explicație bună pentru compatibilitatea remarcabilă dintre fizica elaborată pe baza conceptelor matematice și realitatea înconjurătoare. Fizica nu are încă un loc pentru energia de vid, în Sistemul Standard, neavând o explicație pentru maniera în care la scară mare valoarea ei este totuși atât de mică. Nu știm ce sunt spațiul și timpul, și nu știm încă felul cum cele două hărți care descriu realitatea fizică se unesc, adică Mecanica Cuantică și Relativitatea Generală, pentru a furniza o singură descriere coerentă a acestei lumi. Nu știm de ce știința funcționează, de ce descrierile ei matematice se pliază atât de bine pe realitate, de ce ele sunt poteci bune, pe care poate înainta demersul ingineriei. O afirmă reputatul om de știință Paul Davies. În alt mod, o găsim și la Einstein: nu știm de ce universul este inteligibil, aceasta putând fi, aprecia el, cea mai mare necunoscută dintre toate provocările științelor.

În general, când știința ajunge în spațiul public, și chiar în manualele școlare, există simplificări și aproximări, unele inerente, altele grosolane, nepermise și regretabile. Fără profesori de științe care să cunoască bine limitele științelor pe care le predau, vom avea la catedră comunicatori fără spirit critic privind paradigma de lucru a științei, adică perfect ideologizați în raport cu ceea ce predau. Prezentând așa lucrurile copiilor, profesorii devin simpli agenți de nivelare a spiritelor, vectori de uniformizare a gândirii în rândul generației tinere. În loc să formeze generații care pun în discuție datele științelor, încercând îmbunătățirea paradigmelor, pentru o reală înaintare în câmpul cunoașterii, ajungem să predăm, pe băncile școlii, ideologie în locul științei.

Suntem totuși într-un context liber, altul decât în perioada comunistă. Avem autori de primă mână cu lucrări publicate în colecții de la edituri prestigioase, care în cunoștință de cauză fiind, arată limitele științelor și ne învață să gândim critic în raport cu teoriile științifice, cărora ei înșiși recunosc, le lipsesc foarte multe certitudini.

Acesta este contextul în care putem așeza perspectiva prezentată astăzi ca fiind paradigma de lucru în știință privind proveniența omului din maimuță.

În acest decor, trebuie spus că evoluționismul, ca model științific, e un amalgam. Sunt puse împreună mai multe afirmații, de diverse calități. Există rezultate științifice validate pe cale observațională sau experimentală: omologiile, de exemplu, asemănările între structurile osoase și musculare ale diverselor specii. Nimeni nu le poate contesta, pot fi observate cu ochiul liber. De asemenea, o serie întreaga de caracteristici ale genomului uman sau al altor specii, existența mutațiilor genetice care sunt de mai multe feluri: genice – care în general se transmit la urmași, genomice și cromozomiale. Recent s-au pus în evidență mecanisme epigenetice care arată că expresiile genelor noastre se schimbă, sub influența unor factori din mediul înconjurător, ceea ce arată între altele că viața, comportamentul, faptele, gândurile și emoțiile noastre se imprimă în ființa noastră.

Tot în modelul evoluționist sunt incluse și scenarii complexe, despre care se crede ca s-au petrecut întocmai, pe parcursul a sute de milioane de ani, care constituie vastul proces evolutiv. Însă, acestea nu pot fi verificate experimental, cu acuratețea cu care verificăm, de exemplu, corectitudinea legii care descrie mișcarea unei bile pe un plan înclinat. Biologia nu e nici matematică, nici fizică, deși are multe locuri în care se folosește de legile și structurile lor.

În al treilea rând, e de menționat că teologia creștină întrevede în versetele biblice privitoare la Creație o anumită progresivitate a creației. Omul nu a fost făcut la început, ci la sfârșit. Întâi a fost făcut pământul, apa și celelalte. Pe de altă parte, călăuziți de înțelegerea Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Grigorie Palama, înțelegem că Dumnezeu a făcut mai întâi pământul și apa, și apoi S-a folosit de ele ca să facă lumea vie. Versetele Sfintei Scripturi nu spun că Dumnezeu a făcut iarba, ci că El a poruncit pământului să răsară iarba! „...a zis Dumnezeu: Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă...” (Facerea 1, 11). Sfântul Ioan Gură de Aur înțelegea aici faptul că în apele primordiale „era o energie plină de viaţă”, pentru că „prin porunca Creatorului universului au fost şi animalele aduse la fiinţă din aceste ape”4. Un înțeles înrudit ne propune și Sfântul Grigorie Palama, care înțelege că „pământul era amestecat cu apă şi fiecare dintre ele purta în sine, ca o sarcină, aerul şi dobitoacele, şi plantele, după felul lor... Astfel a făcut Dumnezeu, la început, cerul şi pământul, ca pe o substanţă care cuprindea totul şi purta în potenţă toate…”5. Este și motivul pentru care părintele Stăniloae înțelege să sublinieze cuvântul folosit de Grigorie Palama, kυοφορώ, tradus prin „însărcinat”. „Pământul şi apa erau însărcinate cu plantele, comentează părintele Stăniloae, şi cu animalele pe care aveau să le nască. Aveau în ele în mod virtual plantele şi animalele. Se insinuează aici, continuă părintele Stăniloae, o concepţie corespunzătoare cu cea a ştiinţei de azi”6.

Desigur, nu e vizată aici ideea că omul ar proveni din maimuță, ci faptul că și Sfinții Părinți au o înțelegere cuprinzătoare a textului scripturii. Nu în maniera că Dumnezeu a luat pământ în mâinile Sale și a făcut iarba, și pe celelalte, și le-a pus în pământ, ci că a poruncit pământului să le scoată. Există desigur, și observația subliniată de mai mulți autori sfinți, că această însărcinare a Pământului pentru a face verdeața nu înseamnă că trebuie să punem totul pe seama pământului. Dumnezeu, de fapt, a împuternicit pământul să scoată iarba și celelalte.

Însă, trebuie spus că viețuitoarele nu sunt create ex nihilo, precum cerul și pământul. Dumnezeu nu le face din nimic. Viețuitoarele sunt din pământ și apă. În fine, nici trupul omului nu este creat ex nihilo, din nimic, ci din țărâna pământului. Teologia ortodoxă întrevede aici, așa cum subliniază diverși autori, că prin trupul său luat din pământ, omul e înrudit cu întreaga lume sensibilă. Iar prin sufletul care este insuflat de Dumnezeu, el este înrudit cu lumea inteligibilă, cu îngerii, fiind, în ultimă instanță, făptură după chipul lui Dumnezeu. Este și motivul pentru care Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră pe om veriga de legătură dintre cer și pământ (syndesmos, inel), fiind înrudit cu ambele. Pe temeiul acesta, sfințindu-se pe sine, omul sfințește întreaga Creație sensibilă, pentru că el recapitulează trupul ei sensibil și îl cuprinde în trupul lui. De aici deducem că, în înțelegerea inspirată a teologiei, omul se înrudește nu doar cu maimuța, ci cu toate viețuitoarele de pe pământ, având un trup din țărâna pământului, recapitulându-le pe toate și cuprinzându-le pe toate în trupul lui.

Facerea lumii, Facerea lui Adam; frescă, Mănăstirea Suceviţa
În al patrulea rând, putem spune că aspecte ca acestea, ce vizează o anumită înrudire a lumii vii cu trupul omului, sunt prezente și în științele viului. O simplă analiză arată că formele de viaţă terestră prezintă asemănări neobişnuite. Toate organismele conţin ca elemente esenţiale: carbon, azot şi fosfor, în aceeaşi proporţie, respectiv 105, 15, 1. Regăsim, combinația acestor elemente, împreună cu hidrogenul şi oxigenul, în proteinele alcătuite din aceiaşi 20 de aminoacizi, în toate organismele vii. ADN-ul şi ARN-ul sunt alcătuite din aceleaşi cinci nucleotide şi polizaharide, formate la rândul lor din câteva zaharoze simple. Practic, toate viețuitoarele pământului utilizează acelaşi sistem de cod genetic şi folosesc aceleaşi molecule bogate în energie (molecule ATP) pentru consumul de energie în activitatea celulară. Pe de altă parte, ştiinţa a scos la iveală ceea ce este numit „unitatea biochimiei”. De la cea mai simplă bacterie până la cel mai complex mamifer, toate celulele vii conţin aceiaşi doi acizi nucleici reproduşi (ADN şi ARN). În cazul fiecărei specii, acidul nucleic se reproduce şi proteinele se produc în exact acelaşi fel. În fine, și chiralitatea evidențiază o anumită trăsătură a lumii vii. Așadar, speciile din întreaga lume vie sunt înrudite între ele! La prima vedere, o astfel de lectură ar putea părea că sprijină evoluționismul. Cum vedem însă, cu aceste constatări ale unității lumii vii, suntem în cuprinsul înțelesului Sfântului Grigorie Palama, care vede pământul amestecat cu apă, purtând „ca o sarcină” toate viețuitoarele.

Desigur sunt și alte exemple.

În al cincilea rând, trebuie precizat că, la fel ca celelalte științe, biologia are și ea numeroase necunoscute. Trebuie recunoscut că taina vieții și a omului rămân inepuizabile, cumva imposibil de cuprins, și de către biologie și, vom vedea imediat, și de către reflecția teologică!

Pe de o parte, din punct de vedere științific, în sfera biologiei există multe necunoscute. Nu avem, de exemplu, o teorie care să explice cum a fost cooptat ADN-ul pentru funcțiile sale, în universul lumii vii. O afirmă unul dintre cei mai mari biologi ai secolului XX, Ernst Mayr. La un nivel mai subtil, biologia a evidențiat adevărate „biblioteci informaționale” în structurile proteinelor și aminoacizilor, însă proveniența lor nu este clară. O recunoaște un alt mare biolog evoluționist, Andreas Wagner. Nu există o explicație unanim acceptată privind apariția genelor responsabile de vorbire, nu există o explicație lămuritoare privind preferința pentru chiralitate a constituenților lumii vii. În fine, științele sunt departe de o înțelegere a conștiinței, a raportului dintre creier și minte, a raportului dintre minte și corp. Nu trebuie uitat nici decorul în care se află lumea vie, pământul și Universul cu fizica lor. În legătură cu acest decor fizic, favorabil vieții, fizica cuantică și cosmologia au descoperit aspecte tulburătoare care au născut întrebări uriașe. Întreaga lume a viului, și trupul omenesc, sunt așezate pe un suport de particule, de constituenți care, în ultimă instanță, sunt energii, în diverse stări cuantificate. Deși aceste particule infime și interacțiunile dintre ele sunt înțelese destul de bine, în structura și proprietățile lor, totuși despre natura lor ultimă nu știm nimic...

Explicațiile științelor sunt încă limitate. Au spus-o mulți și în trecut, mai ales în spațiul filosofiei, al fenomenologiei, al hermeneuticii. O spun mulți autori și astăzi, din fericire și din spațiul științelor. „Oricât de departe am ajuns – ca să cităm un nume cu greutate în știința actuală, Leonard Mlodinow – e aproape sigur greșit să ne închipuim că suntem aproape de răspunsul final”7. Taina vieții omului rămâne nepătrunsă, departe de a fi explicitată printr-un simplu mecanism orb al evoluției. Chiar dacă ar fi să ne oprim doar la chestiunile care privesc creierul uman, autori cu greutate ai zilelor noastre afirmă că „cine crede că abordarea reducționistă rezolvă problema nu înțelege complexitatea ei8.

În contextul atâtor necunoscute, a susține veridicitatea unei explicații, pentru întreaga complexitate a lumii vii, cu siguranța unui adevăr cert, verificat în mod repetat și integral, într-un cadru experimental controlat, arată o lipsă de onestitate și de rigoare științifică. E nevoie să de-ideologizare a științei, pentru o asimilare lucidă a rezultatelor ei, deodată cu înțelegerea limitelor ei de valabilitate. În această privință se petrece adesea un abuz de încredere.

Pe de altă parte, cum spuneam, nici teologia nu pretinde să aibă o înțelegere deplină a omului sau a începutului creației. Sfântul Grigorie de Nissa afirmă, de exemplu, că omul e o făptură care se sustrage oricărei cuprinderi teoretice exhaustive (atheoretos9 este expresia folosită de Sfântul Grigorie), și deci nu poate fi definit. Teologul rus Vîșevslavțev și părintele Dumitru Stăniloae afirmă un anumit apofatism al omului, care decurge din faptul că omul este făptură creată după chipul lui Dumnezeu, împrumutând, așadar, ceva din apofatismul infinit mai amplu și mai adânc al lui Dumnezeu.

Dacă este așa, și dacă noi afirmăm apofatismul persoanei, luările noastre de poziție s-ar cuveni să fie în acord cu această conștiință a tainei inepuizabile și de necuprins a omului. Asta ne-ar opri din a spune că avem ultimul cuvânt și cunoașterea deplină a momentului creației. Întâlnim această conștiință a tainei începutului chiar la părinții apologeți, care au știut să dea mărturie despre Adevărul de credință în context multicultural, fără să afirme totuși că știu totul. „Niciun om nu poate spune după vrednicie istoria şi întreaga rânduială a celor şase zile ale creaţiei lumii, nici dacă ar avea mii de guri şi mii de limbi; dar nici dacă ar trăi cineva mii de ani, vieţuind în viaţa de aici, nici aşa nu va fi în stare să spună ceva vrednic cu privire la creaţie, din pricina covârşitoarei măreţii şi a bogăţiei înţelepciunii lui Dumnezeu arătate în aceste şase zile ale creației”10.

Adesea, dialogul dintre omenii de știință și teologi în această problemă spinoasă e afectat tocmai de siguranța cu care fiecare își susține pozițiile, fiecare dorind să transmită semnalul că știe desăvârșit cum stau lucrurile. Avocații științei trec cu vederea limitele științelor, absolutizând ceea ce știu. De partea cealaltă, și noi, teologii, în situații în care discutăm despre crearea omului, o facem poate mult prea apăsat, ca și cum am cunoaște deplin și exact cum stau lucrurile. Uităm însă că tot noi afirmăm faptul că omul este o ființă apofatică. Se cuvine, cred, să ne comportăm și să afirmăm înțelesurile despre om deslușite în Revelație, având această conștiință și măsură care decurge din faptul că tot ceea ce vedem acum „vedem ca prin oglindă, în ghicitură” (I Corinteni 13,12)

Adam pune nume animalelor, Facerea Evei; frescă, Mănăstirea Suceviţa
Dacă profesorii de la catedră, care predau științe, vor integra aceste provocări de graniță în discursul lor, orele de știință vor fi vii, autentice. Vor trebui să suporte întrebările grele, pentru care știința nu are răspunsuri. Așa putem îmboldi tinerii să caute răspunsuri mai bune. Făcând lectura unor cărți recente, unde savanții nu au nicio problemă în a recunoaște că nu au răspuns încă la marile întrebări, profesorii și elevii pot învăța să privească lucid datele științelor, făcând distincția între ce este certitudine dovedită și ce este opinie subiectivă. Așa vor putea face din învățământ altceva decât uniformizarea gândirii, evitând plafonarea spiritului prin însușirea fără discernământ a unor algoritmi și clișee explicative. Putem proteja generația tânără de ideologizare, de aplatizarea simțului metafizic, de aculturația digitală, deprinzând-o cu spiritul critic și cu afinitate pentru nuanțări, pentru înțelegeri rafinate, îmbunătățite de lecturi de calitate, din surse autorizate, de primă mână. În felul acesta putem rămâne interesați de știință, dar protejați de miopiile ei spirituale. Putem lectura descoperirile făcute în câmpul ei, ca material doxologic, dar într-o libertate a spiritului față de limitările explicațiilor științifice. În felul acesta, strădania cunoașterii lumii ne împinge către lectura Scripturii, acestea putând îmboldi sufletul spre nevoința despătimirii. Pe acest drum, în care Domnul Însuși ne însoțește tainic în Biserică, împărtășindu-ne puterea Lui, prin Sfintele Taine, întreaga încordare a cunoașterii de care este capabilă ființa se orientează spre a aduna și a fixa în noi lecțiile sădite de Dumnezeu în Scriptură și în Creație. Pentru că adevărata întrebuințare a cunoașterii este devenire, edificarea omului, înțelepțirea lui, creșterea lui în virtuți. De aceea, cunoașterea autentică sporește credința, pentru că se împlinește în ea. Credința, ca vedere mai presus de înțelegere, este aceea care înnoiește puterile simțitoare și înțelegătoare ale sufletului, croindu-le pentru bunătatea, frumusețea și înțelepciunea nevăzute și netrecătoare ale lui Dumnezeu, care se întrezăresc încă de acum, în Creație, în Scriptură, și care se pot vedea deplin dincolo de hotarele acestei lumi și acestei vieți de către cei ce cred și trăiesc cât mai deplin credința în El.

În fine, în această problemă, alte câteva aspecte trebuie precizate. Tradiția ortodoxă nu acceptă proveniența omului din maimuță, ca rezultat al unui mecanism evolutiv orb, dar afirmă înrudirea omului cu toate viețuitoarele lumii vii. Textul e clar, omul este o făptură creată de Dumnezeu, cu țărâna din pământ – ceea ce ne înrudește cu toate viețuitoarele, inclusiv cu maimuța. Însă, prin suflarea Sa de viață dătătoare, omul a devenit făptură după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu este creatorul lumii, ea nu este rezultatul unui mecanism orb, imanent. Și e de remarcat că există constatări științifice despre unitatea aceasta a lumii vii, și de plasticitatea omului. Există însușiri și mecanisme genetice, inclusiv în trupul omenesc, care arată un considerabil potențial de schimbare, un interval în care alegerea omului produce efecte asupra propriei ființe. Prin ceea ce alegem să gândim și să simțim, avem și noi un cuvânt de spus, iar acesta ne conferă o responsabilitate asupra modului cum ne administrăm viața.

De fapt, teologic privind, acestea sunt semnul, chipul văzut al unei realități spirituale mult mai profunde, anume aceea că omul se poate înnoi. Viața pe care fiecare dintre noi o trăim, este opera la care Dumnezeu ne invită și ne împuternicește să lucrăm, pentru a o înfrumuseța și îmbunătăți împreună cu El, în fiecare zi. Este o șansă imensă să putem crește, să fim mai mult decât ceea ce suntem, mai curați și mai virtuoși în fiecare ceas. Acesta este un dar neprețuit, care se adaugă peste darul neprețuit al vieții pe care o trăim, peste cel al înțelegerii și al iubirii: șansa de a ne putea schimba și de a putea participa conștient la transformarea noastră. O transfigurare participativă, mișcată de iubirea lui Dumnezeu și lucrată tainic de El în fiecare din cei ce îi urmează Lui.

Viața omului poate fi sfințită, dar se poate și împătimi, în termeni duhovnicești, iar asta depinde în bună măsură de experiențele de fiecare zi, și, în mod existențial, de ajutorul lui Dumnezeu. Așa ni se arată viața ca interval destinat să devină un cantonament spiritual, un loc de antrenament al virtuților, sub supravegherea unui îndrumător spiritual, în vederea mântuirii. Or rezultatele medicale ne încurajează să vedem așa lucrurile, câtă vreme ni se dezvăluie că toate experiențele se depozitează, se depun în noi, transformându-ne. Într-adevăr, modul în care gândim și acționăm, emoționalitatea și celelalte mișcări ale noastre ajung să se facă simțite până în stratul cel mai adânc al biologiei noastre, în comenzile de exprimare a genelor și în mecanismele de copiere celulară (telomerii de la capetele cromozomilor), structuri care afectează deopotrivă calitatea vieții pe care o trăim și lungimea ei!

Interviu

Ați fost dintotdeauna un creștin practicant?
În copilărie, mama s-a luptat mult, fără să obosească, s-a nevoit să păstrăm credința. Ne ducea să ne spovedim și să ne împărtășim. Până în clasa a VII-a, a VIII-a a făcut asta. După aceea au urmat anii de căutare, pe cont propriu să spun, dar în care eram de fapt sub grija Domnului. Căutări într-un labirint întortocheat, într-un decor bogat de informație științifică materialistă, de spiritualități exotice dar sărac în spiritualitate creștină.

Retrospectiv privind, îmi dau seama că acei ani de căutare s-au derulat, fără ca eu să știu, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru că bunicii mei și mama mea se rugau pentru noi. Și, în împrejurări de acestea, într-un mod tainic Dumnezeu ne cheamă la El, lucrând adesea ascuns, în situații concrete de viață, chiar și atunci când nimic din ceea ce facem nu pare să aibă vreo legătură cu viața spirituală.

Cum ați ajuns să practicați artele marțiale?
În clasele mai mari am fost atras, asemeni fiului risipitor, de teritorii de spiritualitate mai îndepărtate. La ele am ajuns sub influența unor filme cu Bruce Lee și Chuck Norris. Mi-am dorit mult sa practic artele marțiale, și am început asta, într-o vreme când acestea erau interzise. Cred că era o stare de fapt a unei întregi generații. Ocupată de ideologia comunistă, România făcea yoga și arte marțiale! Aceasta dovedește că unui om nu-i poți interzice să își ridice mintea către cer! Cultul personalității secretarului general al PCR, afișat pe halele întreprinderilor țării, cred că ne-a determinat să alegem retragerea în citadelă interioară, în căutarea unui transcendent fără de care nu putem trăi. Am ajuns să iubim idei, pentru că lucrurile erau mult prea roșii…

În artele marțiale am fost atras de calmul afișat de luptători, de puterea lor de auto-control, de uimitoarele capacități de a suporta durerea. Am practicat o vreme thae kwon-do în particular, cu un instructor care locuia în cartierul meu, și mai apoi Qwan Ki Do, având în Iași, la facultate, un instructor preocupat și de spiritualitatea creștină. Desigur, ca mulți alții de vârsta mea, am fost atras și de practica yoga, însă am făcut mai puțin în direcția aceasta decât în privința artelor marțiale. Mi-am dorit mult performanța, încât uneori mă antrenam și mai multe ore pe zi. Instructorul de Qwan Ki Do ne-a facilitat și o anumită supraveghere spirituală a parcursului nostru.

Nu am fost interesat de luptă, de kombat, când m-am înscris pe traiectoria aceasta. Căutam un progres spiritual. Mă atrăgeau afirmațiile marilor maeștri din artele marțiale tradiționale, care într-un fel au sesizat că esența progresului stă în biruința agresivității interioare. La origine, cel puțin în cazul unora dintre fondatori, artele marțiale urmăresc diminuarea violenței și controlul propriei agresivități. Pe mulți dintre cei de atunci, care au prins acei ultimi ani de regim comunist, artele marțiale ne-au atras pentru că promiteau un câștig spiritual. „Învățăm să luptăm ca să nu mai avem nevoie de luptă”, spunea o maximă a unui maestru, adică să nu mai încercăm să batem pe cineva, vreodată. „Fericit cel ce se luptă cu sine, căci lupta cu sine este cea mai grea și biruința de sine e cea mai frumoasă!” Adversarul pe care trebuie să îl învingem, așadar, este în interiorul nostru. Și asta, cumva pentru că în afară, în societatea marcată de comunism, prea erau toate bune foarte…

Ce s-a întâmplat apoi?
Eram interesat de progresul spiritual, prin artele marțiale. Făceam multe ore de antrenament, în fiecare zi, și ajunsesem să am rezultate foarte bune. Încercam însă să mă observ în timp ce practicam Qwan Ki Do. Și, supraveghindu-mă atât cât știam să o fac atunci, am sesizat că în cea mai mare parte din timp, la antrenamente dar și înafara lor, purtam lăuntric o stare de mândrie. Mă simțeam special în raport cu oamenii obișnuiți de pe stradă, și nu uitam aproape niciodată că eu pot să fac ceva special, ceea ce ei nu pot face, că eu am performanțe de care ei nici nu se pot apropia. Foarte rar îmi reușea să fac abstracție de asta… Mai mult, după mai mulți ani de antrenamente, ajunsesem chiar să pot face lucruri mai puțin obișnuite, cu corpul și cu mintea, și asta mă îmboldea să cuget iar și iar, să mă trezesc pur și simplu gândind fără să vreau, că sunt diferit de ceilalți, că sunt cu câteva clase mai sus decât ei, în materie de control, de echilibru interior, că sunt capabil de lucruri formidabile.

Asta m-a făcut să mă duc la instructorul meu, și să-i cer ajutorul. Era un instructor deosebit, el însuși interesat de spiritualitate și, mai apoi, de spiritualitatea creștină, Cristian Bălțatu. Îi port și acum un respect deosebit. Aveam ședințe speciale, când ne oferea posibilitatea să punem întrebări legate de partea spirituală, de instrucția interioară. L-am întrebat, deci, cum să îmi cultiv calmul și echilibrul, și celelalte. M-a îndemnat să meditez la asta, mai des. L-am întrebat cum pot face concret asta, și mi-a spus să îmi scriu un text simplu, câteva propoziții, despre tema la care vreau să meditez, și să îmi repet acel text, ori de câte ori vreau să meditez la el. Așa am și făcut. M-am gândit și mi-am conceput și mi-am scris chiar eu propozițiile acelea. Prima dintre ele, îmi aduc aminte și acum, a fost: „Sunt blând și îngăduitor cu cei din jur…” Începusem să o repet, și ajunsesem să o spun foarte des, și am simțit un mic progres. Totuși, au apărut alte aspecte care mă nemulțumeau. De aceea, am fost nevoit să tot adaug și alte propoziții la textul meu de meditație, până am ajuns să scriu, să învăț și să cuget la o jumătate de pagină, cam cât Psalmul 50.

Ceva însă nu era în regulă, pentru că îmi dădeam seama că scriu doar aspectele de care sunt conștient. Însă ce se întâmplă cu relele pe care le am în mine și pe care nu le știu? Și cu cele bune pe care ar trebui să le cultiv și nu le cunosc? Și mă gândeam că mi-ar fi imposibil să am acces la mine, scăpând de captivitatea părerii mele despre mine. Mi-aș fi dorit să mă pot vindeca uitând cumva de mine, într-un loc sigur, în îmbrățișarea și în purtarea de grijă a cuiva, să mă desăvârșesc altfel decât sub propriul meu bisturiu, întrucât nu aveam deplină încredere în judecățile mele. Culmea culmilor, după o vreme am descoperit că această filosofie de viață, este deplin descoperită și împlinită de viața lui Hristos.

Dar ce v-a convertit inima la Hristos?
Cam pe atunci ne-am întâlnit, la clubul nostru, cu un călugăr creștin ortodox, care practicase un stil de arte marțiale vechi. Acest convertit la ortodoxie, familiarizat cu teritoriul spiritualității marțiale, ne-a vizitat de câteva ori, tâlcuind înțelesurile spiritualității creștin ortodoxe. La unele întâlniri destinate instrucției interioare și spiritualității, participa și el. Întâlnirile cu el, ne-au sporit exigențele etice. Fără să ne dăm seama, ajunsesem să supunem tot mai mult instrucția din artele marțiale, eforturile de la antrenamente, unor criterii și judecăți care vizau viața morală. Nici acum nu am uitat faptul că, la o ședință destinată spiritualității, la care participa și călugărul, unul dintre noi l-a întrebat pe antrenor de ce ne antrenăm, de ce urmărim să deprindem știința luptei. Instructorul ne-a răspuns că învățăm să luptăm, pentru ca într-o împrejurare de viață, când cineva neajutorat este lovit, noi să intervenim și să îl imobilizăm pe agresor. Ne-am îndreptat imediat cu aceeași întrebare către călugăr. Cum ar răspunde creștinul într-o astfel de situație?, l-am întrebat noi. Pentru că el nu știe să lupte. Călugărul ne-a răspuns fără ezitare, că într-o astfel de situație, creștinul, iubitor de străini, s-ar oferi pe sine să fie bătut, întrucât pe sine se consideră vrednic de bătaie, în locul celui neajutorat… Curând, am înțeles că iubirea creștină depășește tot ceea ce ar putea să ne ofere artele marțiale în materie de instrucție interioară, de spiritualitate. Am început să înțeleg că în iubirea creștinăm sufletul se odihnește, prin aceea că ne face să fim slujitorii celor din jur. Creștinismul nu ne conferă nici un statut special, care să ne diferențieze de ceilalți, ci ne arată că suntem frate și semen al fiecăruia. Am redescoperit părerea de rău, pocăința și iertarea, inexistente în practicile yoga, jertfa pentru ceilalți, care nu nicăieri nu are o expresie atât de evidentă, de plenară ca în viața lui Hristos. L-am (re)descoperit pe Hristos, Care depășește cu viața Lui, toate modele spirituale existente sau posibile. Am început să înțeleg cum voința mea poate amenaja premisele răului din lume, că suntem chemați să luptăm războiul nevăzut, că biruința asupra propriului păcat e suprema victorie a ființei. Am început să înțeleg cum anume răbdarea tuturor relelor întru smerenie, în lumina Crucii lui Hristos, fără tulburare, cu nădejdea în El, e marea putere a spiritului omenesc. Și creștinul este luptător dar, în Hristos el devine un fel de soldat al păcii, un mucenic al despătimirii și cultivării virtuților. Toate aceste înțelesuri, și puterea de a le întrupa, sunt la îndemână, în harul ortodoxiei, în lucrarea lui Dumnezeu în Biserica Lui!

Foarte repede, aproape toți cei din clubul de Qwan Ki Dao, care erau interesați de spiritualitate, au abandonat artele marțiale, deși unii erau chiar foarte aproape de patru capi, adică de echivalentul centurii negre. Au plecat din club, pentru viața și spiritualitatea creștină care au dovedit o atracție irezistibilă. Mulți dintre cunoscuții mei de atunci, cu care mergeam împreună la antrenamente, au traversat atunci schimbarea vieții lor. Unii dintre ei au urmat teologia, devenind preoți, alții sunt călugări…

Ați avut și aveți o mare sete de cunoaștere, mai ales de cunoaștere multidisciplinară. Vă rugăm să ne spuneți ceva care v-a atins inima, care v-a folosit ca om.
Începând cu clasa a V-a, a VI-a am fost atras de știință și de literatura de anticipație (science fiction). Citeam frecvent almanahul Anticipația, urmăream teleenciclopedia, desenam nave spațiale, și de la o vreme am participat la întâlnirile cenaclului de literatură SF din Suceava. Prima povestire SF am publicat-o înainte de clasa a VIII-a, în ziarul local, și am participat și la un concurs național de literatură unde am luat locul al II-lea.

Spun aceste lucruri, pentru că literatura de anticipație, revista Știință și Tehnică și emisiunea Tele-enciclopedia ne-au alimentat în perioada aceea, interesul pentru cunoaștere. Emisiunile tv erau pline de elogii aduce comunismului, însă teleenciclopedia era, cred, între cele mai urmărite emisiuni. Învățământul de stat conținea ore de ideologie, noi citeam acasă cosmologie și psihologie. Prin grija unor oameni interesați de datele cunoașterii științifice, au apărut surprinzător de multe cărți din sfera celor care au preocupări de graniță. Dintre cele strălucite aș aminti aici Creierul lui Broca, aparținând savantului Carl Sagan, și Pași peste granițe aparținând lui Werner Heisenberg, la Editura Politică. Domnul profesor Gheorghe Stratan a fost unul dintre aceia care s-a îngrijit ca aceste cărți să apară. Să înțelegem că nu este vorba despre cărți scrise de savanți drept-credincioși. Paradoxal, lăsând în circulație, în spațiul românesc, cărți de știință care puneau în discuție marile întrebări ale vieții și ale cunoașterii, regimul comunist aprindea fără să știe focul preocupărilor metafizice și spirituale în generația noastră. Unui om îi putem refuza răspunsul, dar nu-i putem interzice întrebarea. Știința nu avea atunci (și nici acum nu are) anvergura și instrumentele necesare pentru a putea oferi răspunsuri la marile întrebări, dar cărțile au hrănit interogațiile, le-au fixat în noi ca preocupări de viață. E minunat că Dumnezeu poate lucra nestăvilit, deloc împiedicat, de îngustimea sau potrivnicia oamenilor, sau regimurilor dictatoriale!

Sora mea a insistat să citesc, convingându-mă în final să rămân în preajma cărților. Părinții m-au sprijinit, cu multă bunătate, să îmi cumpăr cărțile pe care mi le doream. (În general cred, toate cele bune care ni se întâmplă în viață, sau pe care le facem, vin prin grija sau ajutorul altora!) Titlurile destinate științelor nu lipseau din librării, încât împreună cu sora mea, am ajuns ca în patru, cinci ani, pornind de la nimic, să încropim, prin diverse achiziții din librării și anticariate, o bibliotecă a familiei cu vreo 300 de volume. Pe lângă beletristica de factură universală, și cărțile de anticipație, aveam titluri importante de popularizare a datelor cosmologiei, a fizicii cuantice și câteva care luau în discuție miraculoasa alcătuirea omului.

Au fost însă, cu un rol decisiv, unele titluri din sfera de popularizare a datelor științifice, despre univers, despre psihicul uman, despre lumea vie. Am reușit să îmi procur un manual de astronomie și unul de Psihologie (aparținând lui Paul Popescu-Neveanu) pe care l-am citit cu mare bucurie. De asemenea, o carte interesantă Tainele creierului uman, semnată de Eugenia Grosu, la excelenta editură Albatros, care conținea mențiuni privind marile provocări ale științelor creierului, într-o lucrare apărută la Editura ...

Alte câteva cărți, la aceeași editură, excelente pentru a suscita preocupări de cunoaștere, au fost Din enigmele microcosmosului (G. Folescu), Ce este Universul? (Cecil Folescu), și mai apoi cursul de Astronomie și de Astrofizică în două volume aparținând lui Vasile Ureche. Toate m-au provocat în tema cosmologiei. De aceea, inspirat de doi profesori extraordinari, Stelian Gafencu și Vasile Tofan, la terminarea colegiului ”Petru Rareș”, am ales matematica. Era singurul loc știut de mine unde, în programă, erau cursuri de astronomie. Dacă ar fi fost vreo facultate de cosmologie, acolo aș fi mers.

Spun aceasta pentru generația tânără. În multe privințe, ceea ce citim ne construiește. O carte bună, aleasă inspirat, ne poate aprinde în suflet o preocupare sănătoasă… Suntem, în bună parte, și ceea ce am citit, dacă am citit.

Din cărți am început să înțeleg că universul a fost și rămâne una dintre cele mai fascinante realități aflate la îndemâna experienței noastre de cunoaștere. Cosmosul este cea mai largă poartă sensibilă spre dimensiunea spirituală a vieții, spre contemplarea lui Dumnezeu în cele create. Tot din cărți am început să înțeleg faptul că cea mai mare taină a lumii sensibile nu este universul însuși, deși dimensiunile lui îl recomandă ca fiind cel mai mare obiect sensibil, ci omul. Ființa omenească e o taină mai mare decât universul, pentru că așa mare cum este el, ea în poate cuprinde prin puterea spiritului ei, prin înțelegere…

Cât încă eram la liceu, în clasa a X-a cred, am avut șansa să îl întâlnesc, pentru câteva ceasuri, venit să ne susțină o conferință, pe Paul Popescu Neveanu, alături de Dorel Dorian. Ne-au vorbit despre cunoaștere, au exprimat opinii riscante la acea vreme, care deplângeau discret dar fără dubii atmosfera regimului comunist. Îmi amintesc faptul că ne-au îmboldit puternic să cultivăm pasiunea pentru cunoaștere, ca un fel de testament care viza faptul că numai prin înnoirea minții putem întrevedea lumina… În câteva momente, la conferința aceea mi-au dat lacrimile, emoționat de forța rară de discurs a domnului Dorian.

Cred că, în raport cu generația de astăzi, noi cei care am trăit adolescența în anii de ideologie comunistă, am avut, printre multele piedici de care nimeni nu le poate pune la îndoială, și un mic avantaj. Nu am fost prizonierii televizorului, device-urilor și divertismentului facil. Pentru că atunci unele dintre acestea nu existau iar programele tv erau, cu puține excepții, neinteresante. Nu aveam cum să pierdem vremea în fața calculatorului și smartphone-ului, nu exista nici o industrie a divertismentului atât de ofertantă, în stare să țină captivi mase întregi de oameni. Nu existau tentații și modelele de viață specifice consumerismului, luxul afișat care să stârnească dorința de îmbogățire etc. Fără aceste ispite, mulții tineri s-au încredințat lecturii, ascuțindu-și fără să știe spiritul critic, formulând pretenții sufletești tot mai mari, pregătindu-se pentru experiențe de o calitate tot mai bună, sporindu-și foamea de înțelesuri cuprinzătoare privind lumea și viața. Nevoile pe care le resimțim ca vitale, ne spun în mare măsură către ce postură a ființei ne mișcăm.

Noi, cei ce am trăit adolescența în comunism, încolonați cu forța la diverse demonstrații de partid, astăzi ne încolonăm mai greu, și cu mai puțin entuziasm, pentru o deplasarea de bună voie către marile spații comerciale într-o zi de shopping. După ce am văzut sloganurile dedicate conducătorului suprem, afișate pe zidurile fabricilor și uzinelor țării, rezonăm mai puțin la reclamele destinate telefoanelor, mașinilor de spălat și saltelelor prezente în centrul orașului… Am văzut deja o ideologie, și chiar dacă diferă de conținut, ele prezintă importante similitudini…

Pe noi, cei din generația aceea, rugăciunile bunicilor, familia întreaga, mama, tata și sora stând împreună la masa săracă, și lectura cărților bune ne-au ținut – fără să știm – la adăpost de o moarte a spiritului, pe cei ce nu aveam o legătură explicită, asumată cu viața credinței. De aceea cred, imediat după Revoluție, aprinși pentru provocările cunoașterii, am umplut sălile de conferință (la întâlnirile cu părintele Constantin Galeriu, mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele Teofil Părăian), cluburile de spiritualitate exotică și asociațiile ASCOR. În libertatea socială de după 89, am dat căutărilor noastre timpurii expresii comportamentale concrete.

Spun asta gândindu-mă la tinerii de astăzi, la familiile destrămate, la societatea divertismentului și a consumului. Unde este familia lor, care să le poarte de grijă și să le grijească pașii? Și cine se mai roagă pentru ei? Și ce anume caută tinerii? De ce anume sunt însetați? Aceste răspunsuri sunt prețioase, pentru că lipsurile unei familii întregi nu pot fi umplute cu lucruri și bani trimise prin poștă. Iubirea nu este transferabilă prin moneygram. Lacrimile copiilor nu pot fi puse în plic, și trimise la mama, ca ea să le șteargă cu grijă, la 2000 de kilometri de casă. În fine, și ceea ce căutăm în viață spune ceva despre noi. Arată, printre altele, cât de multe știm despre ceea ce ne lipsește, scoțând la iveală starea ființei noastre și pecetluind, în ultimă instanță, o parte importantă din ce vom deveni.

Vorbiți-ne despre oameni care v-au impresionat.

La ASCOR am cunoscut oameni pasionați, de teologie, dornici de viață curată. Acolo am întâlnit conferențiari străluciți. Ei m-au convins să aleg studiile în teologia ortodoxă, după cele în matematică. De fapt, peste tot am avut parte de profesori minunați, care au aprins focul dorinței de cunoaștere. Doamna Liliana Răileanu la matematică, părintele Gheorghe Popa la teologie, sau extraordinarele volume ale părintelui Dumitru Stăniloae. Apoi, sub îndrumarea Preafericitului Daniel, care mi-a fost profesor de dogmatică în vremea când era Mitropolitul Moldovei, am descoperit dialogul dintre teologie si știință. Așa am putut valorifica pasiunea și lecturile strânse până atunci în cosmologie, în psihologie și filosofie. Gândirea sfinților părinți e inspirată. Una din dovezi este tocmai faptul că poate valorifica, într-un mod minunat, și datele științelor și pe cele ale filosofiei, nefiind niciodată depășită de prezent, și împlinindu-le pe toate într-un mod edificator.

Dialogul dintre teologie și știință a solicitat clarificarea unor distincții, cum sunt acelea între instrumentarul și discursul științei, reflecția filosofică și experiența vie a credinței creștine. Simțind cumva pericolul unui amalgam sincretist de perspective, am simțit nevoia unor clarificări. De aceea, am urmat un program de master la filosofie, în hermeneutică. Cu multă șansă, un alt profesor strălucit m-a ajutat să pășesc în universul reflecției filosofice: academicianul Ștefan Afloroaei. L-am putut avea ca profesor, la programul de master și mai apoi, conducător de doctorat. Continui să învăț de la domnia sa și astăzi, prudența și atenția cu care caută să își exprime ideile și viața, în scris și în faptă, formulând judecăți juste și urmărind să scoată la lumină maniera în care reflecția filosofică se luminează și se împlinește în înțelesurile credinței. La fel, și profesorul Nicu Gavriluță, un om cu o dinamică inepuizabilă a spiritului.

Tot în sfera dialogului științelor cu teologia au apărut nevoi privind clarificarea unor aspecte din comsologie. Simțeam nevoia să înțeleg mai bine aspectele teoretice ale cosmologiei. La puțin timp de la constatarea acestei nevoi, a apărut și ocazia concretă, chiar în Iași: un master în fizică teoretică. Am întâlnit și aici profesori străluciți: Gheorghe Maftei, care preda un curs despre astrofizică și Ciprian Dariescu, care expunea magistral un curs despre gravitație și scenarii cosmologice. În mod minunat, licența de la matematică, în geometrie diferențială (cu o temă despre Varietăți Grassmann, condusă de doamna Liliana Răileanu), susținută cu câțiva ani înainte, a fost un preambul excelent, fiind chiar suportul teoretic de care aveam nevoie pentru acest program de la fizică. Și iarăși, se poate întrevedea că, prin mila lui Dumnezeu, căutările profunde ne aduc în preajma potecilor potrivite. În felul acesta, lucruri și lecturi strânse de-a lungul anilor au prins într-un mod minunat, un rost cuprinzător.

În fine, și vechile lecturi de psihologie și-au găsit finalitate în teologia ortodoxă. Eram student la teologie când am dat curs intenției de a urma un program de master în psihologie. Apropierile celor două erau evidente, în multe locuri. Profesoara Luminița Iacob, un profesor extraordinar, m-a inspirat considerabil. Lucrurile aveau să continue, pe culoarul acesta, câțiva ani mai târziu, cu programul de medicină psiho-somatică, urmat la Universitatea de Medicină din Cluj și programul de doctorat în neuroștiințe la UMF Carol Davila în București, sub îndrumarea unor oameni extraordinari: Leon Zăgrean, Ovidiu Băjenaru, Ana-Maria Zăgrean. Privind munca acestor oameni, am început să înțeleg că psihologia, medicina și neuroștiințele sunt astăzi, între științele omului, avocați puternici ai vieții spirituale.

Mă gândesc la toate aceste persoane, mai ales pentru conștiința mea, întrucât nimic din ceea ce am nu am dobândit de la mine, ci prin dragostea și dăruirea lor. Și mai spun asta, pentru generația tânără de astăzi, care nu poate ieși la lumină fără dascăli buni care să îi îndrăgostească de înălțimi, de virtuți, de sfințenia vieții.

Ce vă inspiră în viață?
Universul este inspirator, dacă e privit cu răgaz. Lumea și viața sunt fascinante, dacă avem ochi pentru ele. Oricare om e un abis unic, de o nesfârșită frumusețe dacă e primit cu dragoste de mine. Așa gândesc sfinții. În acest înțeles am putea încerca să țintuim gândul nostru, legându-l de gândurile lor. Ei ne îndeamnă să vedem Creația ca o Scriptură care așteaptă să fie mâncată de om, de mintea lui flămândă. Într-adevăr, frumusețile lumii ne și înfometează, și tot ele ne și hrănesc, până la o vreme, îmboldindu-ne să căutăm mai tot adânc în creație și în noi, pentru a ajunge să ne înfruptăm din Cel ce le-a făcut pe toate.

Privind așa, peste tot în datele cunoașterii științifice și în reflecțiile filosofice găsim aspecte fascinante, vrednice de cântarul duhovnicesc. Pe de o parte, cosmologia, ca radiografie fizică a întregului univers, ne arată în ce lume formidabilă trăim. Cât de multe și de mari sunt structurile cosmosului! Sute de miliarde de galaxii, având fiecare sute de miliarde de stele! Ce intervale gigantice de spațiu și timp sunt cuprinse în acest univers, și cât de multe straturi de ordine și simetrii extraordinare sunt ascunse în toate acestea! Și, ceea ce ne uimește mai mult decât toate, într-un fel de surpriză continuă, inepuizabilă, e faptul că descrierea acestui cuprins cosmic imens e surprinsă de rațiunea omului! Ce putere extraordinară are rațiunea omului, distilând în formule imensele întinderi și abisuri ale universului! Prin toate acestea, și prin mecanica cuantică, fizica a produs în secolul XX, câteva lecții prețioase: oferind argumente pentru smerenia spiritului uman și deschizând o gigantică fereastră către contemplarea lumii, către doxologie. Cerul este o fereastră deschisă oricărui om care își face timp să citească un ceas, câteva pagini despre cosmologie, și care găsește timp, într-o seară senină, să își îndrepte ochii spre cer.

Fizica arată, oricărui spirit încăpățânat și pătimaș, care nu vrea să lase jucăria lumii din strânsoarea simțurilor, care e captiv divertismentului și consumului, că bolta cerească este spectacolul tuturor spectacolelor. Le-aș spune tinerilor că cerul este filmul filmelor și Mall-ul tuturor Mall-urilor, locul unde avem cea mai senzorială experiență a nemărginirii, din toate câte ne-ar putea oferi lumea sensibilă, așa cum o putem privi cu ochii fizici. Depărtările imense ale universului sunt un excelent antidot pentru mândrie. În cerul văzut privind, întrevedem într-o manieră copleșitoare măreția creației și micimea făpturii noastre, adică – teologic vorbind, autograful măreției Creatorului și dovada neprețuitului dar al vieții, primit de la El. În cerul văzut cu ochii, întrevedem cerul nevăzut cu mintea.

Pe de altă parte, reflecția filosofică scoate la iveală alte înțelesuri. Ea evidențiază puterea și riscurile care se deschid în fața spiritului uman. Ce mult ne putem ajuta de judecățile noastre, de pătrunderea minții, în mișcarea de zi cu zi, prin lume, în întreprinderile cunoașterii de sine sau de explorare a naturii!? Într-adevăr, printr-o atentă și autentică reflecție filosofică, desfășurată sub puterea cugetului curat, multe lucruri din câmpul vieții și din fundalul lumii pot fi întrevăzute! În felul acesta, descoperim că putem recepta lumea și altfel decât prin simțuri, așa cum au făcut-o anticii greci. O astfel de privire a conferit o anumită prospețime și putere a spirtului omenesc în raport cu lucrurile sensibile, în școlile vechi de filosofie de dinainte de Hristos. De fapt, cuprinzând întregul lumii și condiția noastră în ea, viața și moartea, datele științelor și limitele lor, adâncimile omului și pagubele necunoașterii, reflecția filosofică poate fi o excelentă pregătire a spiritului pentru destinația lui ultimă, pentru cele inteligibile, cele ce țin de Dumnezeu.

În fine, întâlnirea descoperirilor recente din științele creierului cu experiența filocalică a părinților creștini este formidabilă. O multitudine de rezultate noi ne arată cum anume funcționăm ca trup, influențați de stimuli și însuflețiți de idei. Ele ne dovedesc adâncimea cunoașterii sfinților părinți cu privire la spiritul omului și la raporturile sale dinamice cu lumea, în experiențele duhovnicești. Medicina și neuroștiințele sunt fenomenale, pentru că ne arată iarăși aceste adâncimi de negrăit ale spiritului omenesc, un anumit apofatism al persoanei, într-o epocă a superficialității și a înstrăinării de sine. Ele ne arată și puterea omului de a participa conștient și voit la transformarea sa, în anii în care pare că ne abandonăm plăcerilor. Ele ne arată maniera extraordinară în care trupul, sufletul, emoțiile, gândirea, vorbirea și făptuirea se influențează, acum când avem de-a face cu una dintre cele mai fragmentate condiții de viață.

Astăzi mai mult ca niciodată în trecut, științele creierului ne trimit iar și iar mesajul potrivit căruia despătimirea este indispensabilă unei vieți autentice. Suntem vulnerabili la marketing, trebuie să o spunem. Și nu luăm decizii optime, o spun oameni cu greutate, de exemplu psihologul Daniel Kahnemann,laureatul premiului, Nobel. Fără despătimire deci, trăim o viață captivă simțurilor, fiind doar trup. Este viața lumii. Arătând că sunt legate între ele, cuvântul de gând, gândul de emoție, fapta de trup și toate la un loc, neuroștiințele pledează pentru reunificarea vieții subiectului, și arată că despătimirea trebuie să vizeze toate lucrările, puterile și aspectele vieții omenești.

Cumva, se întrevede aici faptul binecunoscut, afirmat de-a lungul vremurilor, potrivit căruia toate strădaniile de cunoaștere și toate eforturile omenești își găsesc lumina și împlinirea în Hristos, Dumnezeul care S-a făcut pe Sine om ca să îl pot cunoaște deplin, ca să ne încurajeze să îl căutăm pretutindeni în lume și în viață, în toate. El ne încurajează să îl căutăm în toate, pentru că ni S-a dăruit deja prin toate, și pe Sine S-a dăruit întreg pentru noi. El este și Calea, și Adevărul și Viața noastră, și Lumina lumii. De aceea, în El putem dobândi o relație de intimitate maximă cu toate cele pe care le cunoaștem, fiind uniți în El cu tot ceea ce descoperim, pentru că cele întrevăzute în creație de simțurile noastre, sunt deja în El. Calea, Adevărul și Viața sunt o Persoană Care le cuprinde pe toate cele create în Sine. Iar noi știm deja, din iubirea mamei și a fratelui nostru, a soției și a copiilor noștri, ce trebuie făcut ca să iubim o persoană, cum procedăm cu ființa noastră ca să îi câștigăm iubirea ei, sau să îndrăznim a-i cere atenția. De aceea, și lumea creată și cerul, și cunoașterea lor și viața noastră petrecută în tinda cosmosului pot fi inspiratoare mereu pentru om, întrucât în toate ni se împărtășește iubirea personală a lui Dumnezeu, care face din Cosmos o biserică și din viață un ospăț prelungit cu El și din ale Sale, ca pregătire pentru Sfânta Euharistie.

Dacă nu ne-ar îngreuna păcatul și legăturile pătimașe cu lumea, am putea trăi întreaga viață dând slavă lui Dumnezeu, într-o uimire continuă și într-o recunoștință neobosită, fără să epuizăm adâncimile și frumusețile darurilor pe care le-am primit, fără să simțim vreodată că ar fi de ajuns,și s-ar cuveni să ne oprim. Nu pot mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am primit deja, nici măcar cu viața mea. Doar păcatul aduce oboseala spiritului meu. El îngreunează, făcând dificilă dacă nu imposibilă, uimirea și recunoștința mea. În realitate însă, un nesfârșit de iubire și bunătate se revarsă către noi, din prima clipă a vieții, pretutindeni și neîntrerupt, din oameni și lucruri, din vietățile lumii vii și din lumina stelelor. Sunt darurile Lui și dăruirea Lui iubitoare. Toate intră în om prin simțuri și prin minte, oferindu-ne o saliență continuă a spiritului, un prânz îmbelșugat pentru suflet. Însă și la acestea S-a gândit Domnul. Și la greutatea păcatului care ne desparte pe noi de El S-a gândit El, și de aceea ne-a lăsat, prin Jertfa Lui, în Biserica Lui, Sfintele Taine, și însăși Trupul Lui ca hrană care să ne elibereze de lanțurile păcatului și de captivitatea simțurilor pătimașe, pentru a-l întâlni pe El în toate, în creație, în Scriptură și în noi.

1. Sfântul Maxim Sfântul Maxim formulează spunând că Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Răspunsul 51, scolia 20, în Filocalia românească, vol. II, p. 210.
2. Thomas Metzinger, Tunelul Eului. Știința minții și mitul sinelui, traducere de Cristina Jinga, Editura Humanitas, București, 2015, p. 253.
3. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, cap. 1, în Filocalia românească, vol. VI, Ed. IBMO, București, 2011, p. 21.
4. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, III, 1-2, trad. Pr. D. Fecioru, în: Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea întâia (coll. PSB, vol. 21), Ed. IBMBOR, București, 1987, pp. 47-48.
5. Sf. Grigore Palama, O sută cincizeci de capete despre cunoștința naturală, 21, în Filocalia românească, vol. VII, Ed. IBMO, București, 2013, p. 513.
6. Nota 628, în Sf. Grigore Palama, O sută cincizeci de capete despre cunoștința naturală, 21, în Filocalia românească, vol. VII, Ed. IBMO, București, 2013, p. 513.
7. Leonard Mlodinow, Odiseea umană, Editura Herald, traducere de Walter Fotescu, București, 2015, pp. 404-405.
8. David Eagleman, Incognito. Viețile secrete ale creierului, traducere din engleză de Ovidiu Solonar, Editura Humanitas, București, 2017, p. 273.
9. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului 11, PG 44, 153D-156B, apud Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 60.
10. Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, Cartea a doua, XII, trad. Pr. D. Fecioru, în: Apologeți de limbă greacă (col. PSB, vol. 2), Ed. IBMBOR, București, 1980, p. 403.

Sus