RO
EN

În căutarea raiului pierdut…
Jurnal de călătorie de la new age la Hristos

Anca Todirică

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Undeva pe la 16 ani, Dumnezeu mi-a umplut inima cu o dragoste atât de mare, încât inima mea, umplută de rai, nu mai căuta nimic din cele ale lumii. El biruia în sufletul meu, aducând cu El mirosul veșniciei. Dragostea mea căpătă acest nume: Iisus. Aveam numele Lui scris în inimă și la rându-mi îl scriam peste tot: pe banca de la școală, pe caiete, pe scrisori. Veșnicia însăși o presărase în inima mea, adâncă și delicată, atât de lină și îmbucurătoare. Dar într-o zi, m-am trezit fără El. Plecase și mă părăsise. Iar eu nu înțelegeam de ce. Nimic din această lume nu mă mai putea îndestula și bucura. Sufletul meu tânjea după El. Plângeam adesea, implorându-L să se întoarcă, să umple iar inima mea. Dar El părea de neînduplecat. El plecase departe și-mi lăsase mirosul veșniciei Lui.

Așa am început să-L caut pe Cel care m-a cucerit. L-am căutat în Biserică, dar părea punitiv și aspru și nu L-am regăsit atunci pe Cel de care mă îndrăgostisem, pe Iisus! În plus, nu înțelegeam de ce era nevoie de metanii, de cruci, de atâtea slujbe, de sfinți și de mijlocitori dacă Iisus era singurul mijlocitor? Am fost tentată să-L aflu în varianta protestantă, căci acolo toți se ajutau și erau bucuroși, dar nici acolo nu L-am găsit. Un lucru mă nedumerea: cum puteau fi atât de zâmbăreți și bucuroși mai tot timpul? Înțelegeam bucuria și entuziasmul de a-L întâlni pe Iisus, dar cum de nu-L pierdeau? Eram singurul om de pe Pământ care ÎL pierdusem? Răspunsul l-am găsit mai târziu în Jurnalul Fericirii al lui N. Steinhardt. Dar chiar și plăcându-l pe Steinhardt, nu puteam pricepe cum de s-a „ortodoxit” un om așa deștept ca el. Anii au trecut și am început să-L caut în psihologie, bioenergie, ezoterism, radiestezie, reiki și în tot felul de maeștri și guru instruiți în tehnici orientale și în lucrul cu energia. Nu de puține ori am fost dezamăgită de ei, de diferența dintre ce spuneau și făceau, căutând adesea puterea și partea financiară.

New age
-ul a fost mai atrăgător decât toate la un loc. Cărțile lui Neale Donald Walsch, Paul Ferrini, Doreen Virtue și multe altele în același stil m-au cucerit total. Unele au devenit o nouă Biblie pentru mine. În aceste cărți Dumnezeu părea apropiat oamenilor, iubitor, fiind undeva în interiorul nostru. Nu era un dumnezeu în afară, punitiv și nici un contabil al greșelilor noastre cum părea a fi în religia ortodoxă, ci un dumnezeu care îți respecta liberul arbitru și-ți dădea toată libertatea din lume în numele iubirii necondiționate. „Iubirea necondiționată” părea cheia și soluția tuturor problemelor și singurul instrument prin care noi, oamenii, puteam evolua și trece din dimensiunea 3D în 5D, prin ascensiunea chiar cu trupul, ocolind moartea fizică. Practic, trebuia să ne lăsăm ghidați de entitățile din „înalt” care transmiteau mesaje prin channel, prin diverși mediumi pentru a ne pregăti pe noi, dar și planeta, de ascensiune în 5D. Majoritatea cărților motivaționale, pozitive, legea atracției, legea rezonanței, vindecările cu îngeri și cu iubire, tehnicile de armonie, echilibru, pace au fost scrise de acești mediumi care primeau mesaje de la entități. Ei spuneau că sunt îngeri, arhangheli, maeștri ascensionați, extratereștri, personalități din Biblie, chiar Iisus și Maica Domnului, Tatăl Creator. Toate mesajele lor erau foarte iubitoare, promovau iubirea necondiționată și faptul că noi toți suntem una. Ne învățau să ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre, să nu dăm vina pe alții, să nu ne victimizăm, să gândim pozitiv, să eliberăm negativitatea și întunericul din noi, să ne acceptăm în același timp, să iubim necondiționat pe toți pentru că doar așa ne vom înălța vibrația pentru a trece în 5D. Ei considerau acest moment de trecere în 5D chiar momentul apocaliptic din Biblie. Toate mesajele lor se regăsesc în filme, în cărți, în artă, în știință, în tot ceea ce respirăm acum. New age-ul este un curent, un duh pe care îl respirăm cu toții. Însă niciodată nu-ți dai seama că ești în acest duh. Nici măcar noi nu ne asociam cu această denumire: new age. Ne numeam noii învățători ai conștiinței cristice sau ai noii energii care curgea pe Pământ.

Practic, ne adunam în săli de chat pe net, uneori ne întâlneam și fizic, în grupuri de lucru, unde trimiteam iubire și lumină pe pământ. După fiecare mesaj primit de la entități eram toți plini de pace, bucurie și armonie. Gânduri negative, frici, griji, tristeți, dureri nu mai aveam deloc. Toate mergeau bine de tot în relația mea cu mine și cu cei din jur. Parcă Universul mi le aducea pe tavă pe toate, fără să fac nimic… doar să creez cu mintea și să atrag tot ce e mai bun din Univers pentru mine. Legea atracției transmisă prin channeling părea că funcționa și viața devenise roz! Trăiam o dragoste foarte asemănătoare cu prima mea dragoste, Iisus. M-am gândit că entitățile aveau dreptate și că e rândul nostru acum să fim desăvârșiți ca El, să implementăm conștiința cea nouă, cristică, pe pământ, pe care El o sădise cândva. În 4 ani am experimentat în fugă, dornică de a găsi capătul căii, tehnicile lor de vindecare, de eliberare, de channeling, de scriere automată. Noaptea aveam parte de operații astrale ale entităților. Gândeam că fac acestea pentru a mă ajuta să ascensionez sau pur și simplu să mă vindec, să-mi pregătesc corpul pentru o vibrație mai fină.

Mă gândeam cât de ușor e să fii fericit, să trăiești raiul, cum Împărăția Cerurilor este în noi… când, după o noapte, m-am trezit în vid. Dintr-odată au dispărut în conștiința mea toate: lumina, iubirea, bucuria, entitățile. Am ajuns la capătul acestui drum plin de „iubire și lumină”, trăind contopirea totală cu sinele meu și cu neantul, experimentând în conștiință vidul, golul, nimicul, ceea ce orientalii numesc Nirvana, Samadhi. Nimic nu există cu adevărat decât prezența „Eu sunt”, în care eram eu ca dumnezeu. Eu eram totul și nimic, un dumnezeu singur și neputincios, căci în final nu am putut manifesta nimic din cele ale dumnezeirii.

Am plutit în această stare nonvibrațională, în acest pântec întunecat, vreo 4 ani, într-o stare de „a fi“ și nu de „a face”. Aveam totuși o intuiție fină că mă voi naște iară și voi vedea lumina, bucuria. Dar nu! Nu vroiam să fie iar cele pe care le trăisem deja, căci știam acum că sunt iluzii. Nu mai vroiam creația strălucitoare care ducea la gol, la moarte! Vroiam Viața Vie! Eram sătulă de propria mea dizolvare în acest vid care mă absorbea ca un malaxor. Îmi era dor de o creație Vie, alta decât cea a sinelui pe care o experimentasem până la capăt! Frumoasă, nimic de spus! Înălțătoare, dar aducătoare de gol și moarte. E plictisitor să fii dumnezeu doar tu cu tine! Dar cum să ieși din ceva ce n-are ieșire?

Și totuși, o intuiție fină îmi spunea că trebuie să fie o cheie. Ajunsă la capătul răbdării, m-am rugat (în new age se alege conștient și se invocă entități, nu se roagă). Nu mă mai rugasem de mult. Fiind la un pas de moartea mea ființială, pe marginea prăpastiei, simțind că mă dizolv, am spus: „Doamne, mi-e dor de lumină! Mi-e dor de iubire, de vibrație, de creație Vie! Mi-e dor de Viața Vie, Doamne! Trebuie să fie o cheie să mă scoți de aici! Spune-mi că există o Viață Vie și nu o hologramă, o iluzie! Căci toată lumina și iubirea atinsă de sinele meu s-a vădit a fi gol și nimic!”

Și cheia a venit ușor și lin, de departe și totuși aproape, dinlăuntrul meu, neclintit fiind și totuși mișcând în mine ceea ce părea de nemișcat, blând, smerit, vorbind pe limba mea, dar și a Lui. A venit atât de delicat și m-a pescuit din neant, când eram pe marginea prăpastiei morții mele ființiale. Era Păstorul ce-Și căuta oaia. Era Hristos. Inima mea s-a înmuiat la glasul Lui și lacrimile mi-au început a curge pe obraji, recunoscând în El pe deplin Calea, Adevărul și Viața, dar și pe Dumnezeu ca Persoană: „Eu sunt Cel ce Sunt”. Oh, Doamne! Cum de nu mi-am dat seama? Cât de mândră am putut fi crezând că mă pot mântui singură? Acum știu! Fără Tine muream în adâncul vidului, mă adânceam în neființă.

Dintr-o dată, tot new age-ul îmi părea cel mai fabulos fake care a existat vreodată. O hologramă siropoasă și dulce. Cine erau aceste entități și cine era în spatele lor? Cine crease această hologramă care copia creația și ierarhia cerească? Cine ne vroia pe noi dumnezei? Cine ne încărca cu laude și cu aprecieri maiestuoase? Cine este cel ce copie, fără a reuși să creeze viață? Cine este cel care se învârte în jurul cozii, mort în el însuși, în propriul lui egoism, iubindu-se doar el? O rușine de necuprins mă apucă și îmi venea să bag capul adânc în pământ și să plâng, să umplu tot adâncul cu lacrimile mele. Viața cea Vie începu a curge și încălzi sângele meu. Și viața mea se schimbă ușor.

Totuși, nu am revenit imediat în Biserică. Urmăream senzaționalul, combinând tehnicile new age, de data asta făcute în numele Domnului. Nu înțelegeam încă sensul bisericii și al sfinților! Așa încât Dumnezeu S-a îndurat iar de mine și mi-a scos în cale pe Sfântul Efrem cel Nou.

Sfântul Efrem cel Nou
Era în 2014 după Paști. Sora mea și cumnatul veniți din SUA, credincioși fiind, m-au luat cu ei la o mănăstire. Am intrat în biserică și acolo lumea mea s-a răsturnat iar. Călugărul care împărțea anafora și-a mișcat cumva nefiresc capul către mine. Privea către mine… și-n mine. Dintr-odată, parcă nu mai vedeam nimic decât acei ochi. Nu-mi puteam da seama dacă ochii lui mă certau, dar erau foarte fermi, gravi, care vorbeau tare! Nu înțelegeam nimic cu mintea, dar trăiam parcă ce spunea. Și plângeam într-una și mă bucuram. Simțeam că mă recunoaște, simțeam o chemare. Oriunde m-am mișcat în biserică, ochii aceia negri erau peste tot și mă cercetau; și degetele lui erau subțiri, ca de sfânt, și statura slabă și înaltă de vreo 2 m. Am ieșit din biserică, m-am liniștit din plâns, dar a rămas bucuria. Am știut atunci că prin acei ochi Adevărul Însuși mă privea și plânsul meu era plânsul Adevărului. Că în prezența Adevărului plângi din adâncuri, cu cutremur, cu lacrimi nestăvilite.

Călugărul a ieșit și el. Mi-a dat ulei de la candelă. Privindu-l, am văzut că era mediu de înălțime, blond, cu ochi albaștri. Am priceput clar ce mi s-a întâmplat abia când am ajuns acasă!

Am deschis cartea cu viața Sfântului, dăruită de sora mea, și am privit iconița primită de la călugăr! Aceiași ochi negri, aceeași statură înaltă din biserică! Iar la pagina aceea scria: „Sfântul Efrem era foarte înalt și slab… avea peste 1.90 m și ochii negri!” Atunci am început a plânge, uimindu-mă de mila Domnului pentru mine, păcătoasa.

Am recunoscut Adevărul în sfinți și numai în Biserica Ortodoxă. Prin plâns! Plânsul Adevărului și al pocăinței. Plânsul Duhului din mine. De atunci, numai în Biserica Ortodoxă mă simt Acasă. Sufletul meu se odihnește în preaplinul tainelor din Biserică. Și-am început a merge la Liturghii și așa o bucurie mă cuprindea. Nu pricepeam nimic din ele, dar eu parcă trăiam ceva tainic și viu, chiar dacă nu știam ce. Am început a lepăda trecutul, înțelegând că drumul Adevărului e luminat de Domnul numai prin sfinții și Biserica Lui.

Pe toate celelalte căi se experimentează creația și sinele, care e și el creat. Și cel mult duc în gol, în vid. New age-ul este o tocăniță frumos înmiresmată și asezonată cu elemente din budism, baha’i, hinduism, creștinism, panteism, sufism, șamanism, fizică și biologie cuantică, psihologie și parapsihologie, psihoterapie, terapii alternative preluate din toate colțurile lumii. Vine cu cele mai frumoase măști: iubire, lumină, pace, armonie, acceptare, șoptindu-ne că suntem speciali, dumnezei, că ne putem vindeca și elibera singuri prin lucru cu energiile, prin tehnicile psihoterapeutice și psihologice noi apărute, prin programări și dezvoltări personale (N.L.P., N.M.G., E.F.T., Coaching ș.a.m.d.), prin parenting, iubire de sine, toleranță și acceptare greșit înțeleasă, prin energii noi, prin orice altceva, dar nu prin Dumnezeu, în Biserica Sa.

Problema este că euforia sinelui și a iubirii de sine, această centrare pe sinele egoist este foarte siropoasă și anesteziază durerea vieții, realitatea, adoarme conștiința și nimeni nu-și va dori vreodată să se trezească din acest vis frumos și siropos. E greu să ieși din acest duh, mai ales că nu știm că-l avem în noi. Îl respirăm la tot pasul prin toată informația venită prin internet, cărți, filme, artă, psihologie, spiritualitate sincretistă. Desigur, toate acestea au și lucruri bune. Fără Hristos există adevăruri, dar nu Adevărul! El e Dumnezeu Întreg și Viu, Care ne dă nu o vindecare „în parte”, ci una totală, veșnică.

Ceea ce contează e să nu ne centrăm pe sine. Și mai contează trezvia. Unde este atenția noastră, acolo va fi și inima noastră. Duhul new age spală mintea, oamenii nu mai cred în bine și rău. Iubirea de sine împietrește inima și astfel nu te mai poți pocăi, deci nici mântui. Acest duh pregătește lucrarea antihristului, căci cu siguranță așa va fi și el: strălucitor, luminos, frumos, blând chiar, făcător de pace, iubitor.

Greu mi-a fost și mie și încă îmi este. Când am trecut cu atenția de la sine la Hristos, lumea mea s-a întors pe dos. Conștiința mea, amorțită de iubirea de sine, se dezgheța și parcă toate mă dureau. Eram toată ca o rană deschisă care supura și conștiința păcatelor mă ardea. Asta a fost foarte dureros pentru mine: să încep să-mi văd păcatele. Ieșeau ca spinii din mine și-mi venea să iau un ciocan să le bag la loc în pământul din mine. Că sunt nimic, asta știam. Dar că sunt în acest nimic umplută cu toate păcatele, asta e durere și neputință laolaltă! Una este neputința nimicului și alta este neputința pe care o simți în fața patimilor care îți umplu nimicul. Așa am început a trăi iadul neputinței mele. Dar Slavă Domnului, Hristos mă aștepta și-n iad, blând și milostiv, răbdător, de-mi venea să urlu mai tare, căci dragostea și mila Lui parcă erau de nesuportat pentru mine. Și totuși, această stare de pocăință dăruită de El mie venea apoi cu o bucurie pe care n-am meritat-o niciodată. Slavă Lui! În timp, Mi-a dăruit odihnă prin sfinții Lui, prin părintele duhovnic, prin Tainele Bisericii, singurele care dețin cheia nemuririi și a vindecării sufletului și trupului.

Sus