RO
EN

În jertfa și Învierea lui Hristos se descoperă un sens de viață

Ștefan Afloroaei

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Membru corespondent al Academiei Române, profesor la Facultatea de Filosofie și director al Centrului de Hermeneutică, Fenomenologie și Filosofie Practică ale Universității „Al.I. Cuza“ din Iași, Ștefan Afloroaei coordonează întâlnirile periodice ale Centrului de Cercetări Interdisciplinare în Știință, Filosofie și Teologie din cadrul Universității ieșene. Domnia sa este autorul mai multor volume de eseuri pe teme filosofice, prin care propune un exercițiu de dezmorțire a minții și de ancorare în cele adânci ale inimii, în lucrurile care dau sens vieții.

Cum ați simțit, în diferite etape ale vieții, credința?
Ștefan Afloroaei

M-am născut și am trăit până la 14 ani într-un sat de pe valea Siretului, lângă Pașcani, într-o familie cu valori prevalent tradiționale. Credința religioasă făcea parte în mod firesc din viața morală și spirituală a părinților mei, încât ea ni s-a transmis nemijlocit celor care atunci eram copii. Rețin că, în cuvintele lor, credința în Dumnezeu era pusă mereu în legătură cu nevoia de „a ne purta ca oamenii” și cu știința de carte, care atunci însemna pentru noi posibilitatea de „a pleca mai departe” (repetau adesea în casă: „Vedeți bine cât de greu este aici, în sat!”). Mama ne-a învățat, de altfel, cum să ne rugăm și cum să respectăm anumite tradiții din cursul anului. M-a impresionat, copil fiind, felul în care ea însăși se ruga: cel mai adesea retrasă, în genunchi și în șoaptă. Tata obișnuia să mă ia cu el duminica la biserică, unde, la timpul respectiv, m-au atras unele fragmente muzicale, anumite imagini pe care le deslușeam în icoanele vechi și unele pilde din Evanghelie. Acestea din urmă erau pentru mine fie istorii cutremurătoare, fie povești enigmatice, care, deși nu se lăsau ușor înțelese, îmi apăreau aievea, reale.

Nu aș spune că – atunci sau mai târziu – nimic nu a tulburat credința înfiripată în sufletul meu. Bunăoară, îmi amintesc ce mult mi-a zdruncinat starea de spirit moartea fratelui tatei, moșu’ Ioan, cum îi spuneam, plecat dintre noi înainte de vreme. Îl prețuiam enorm, căci își făcea timp să stea și să discute cu mine, căutând să răspundă la tot felul de întrebări ciudate sau naive. Stătuse câțiva ani retras în Mănăstirea Neamțului, încât privea cu alți ochi (de „pocăit”, cum ziceau ironic unii) ceea ce se întâmpla în lumea satului. La fel de mult am fost afectat în primăvara lui 1962, când grupuri de oameni veniți din oraș au trecut la colectivizarea în forță a zonei. Suferința și dezorientarea celor în vârstă ne-au atins profund și pe noi, copiii. Aveam aproape 10 ani și țin minte că m-a îngrozit să văd cum celor „străini” li s-au alăturat și unii săteni, deveniți peste noapte altfel de oameni. Nu puteam să înțeleg cum de erau în stare aceștia să vocifereze și să amenințe, chiar să lovească pe consătenii lor care, de fapt, nu căutau decât să reziste în fața noului dezastru social. Astfel de situații, întâlnite și mai târziu, m-au lăsat să înțeleg faptul că niciodată nu e suficient să urmezi anumite ritualuri, un mod de a vorbi sau de a te înfățișa în ochii celorlalți, pentru a te numi creștin. Desigur, în această privință ultimul cuvânt nu-l are niciodată cineva dintre noi.

Matei Lăzărescu, „Cinci pâini de orz și doi pești”
Vorbiți-ne despre oamenii, împrejurările, principiile, profesorii care v-au ajutat în formare.
Simt nevoia să revin la imaginea părinților mei, Elisabeta și Gheorghe Afloroaei. Mama, o femeie de o blândețe neobișnuită și totodată retrasă, discretă, a întreținut în casă o atmosferă propice lucrului, credinței și învățăturii. Credința în Domnul din ceruri și încrederea în carte erau invocate cel mai adesea împreună. De altfel, exista în casă un număr de cărți, mai ales de istorie, literatură și religioase. Tata obișnuia să citească, mai ales seara sau în zilele de sărbătoare. Rețin că îi plăceau scriitorii ardeleni. Recita uneori din Coșbuc, bunăoară O scrisoare de la Muselim-Selo, încheind cu lacrimi în ochi și cu glasul tremurat. Pentru cineva care a făcut războiul până la Cotul Donului și apoi până în nordul Transilvaniei, era de înțeles acest lucru. Ar fi dorit ca eu să devin preot, încât, imediat ce am încheiat opt clase, a mers să mă înscrie la Seminarul de la Târgu-Neamț. S-a întors fără să mă înscrie și fără să-mi spună de ce nu a făcut-o, mergând a doua zi la Iași, unde m-a înscris la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu”. „Nu-ți place preot, am să te fac dascăl!”, mi-a zis când s-a întors acasă.

Împrejurările lumii, trebuie să o spun, nu le-am simțit decât arareori favorabile. Așa a fost în ceea ce mă privește, mai ales după ce – prin colectivizarea brutală a satelor, pe de o parte, și ideologizarea extinsă a gesturilor și a cuvintelor, pe de altă parte – s-a produs pentru mine „căderea în istorie”. Această lume mi s-a înfățișat deodată altfel, făcând mereu sesizabil faptul că, așa cum s-a spus, în ea există mai mulți idoli decât simple realități.

Am întâlnit, desigur, oameni care, fără să o știe, au fost pentru mine în anii de școală asemeni unor călăuze. De pildă, unii profesori întâlniți în anii de liceu, precum Rodica Măcăreanu (profesoară de limba și literatura română), Ioan Enache (istorie), Maria Barnea (matematică) sau Ioan Sârbu (filosofie). În preajma lor puteai înțelege că aceste discipline – literatura și istoria, matematica și filosofia – nu sunt niciodată doar „materii de învățământ”, ci mai ales prilejuri pentru limpezirea și configurarea unui mod de viață. Ca student și în anii de mai târziu, am avut norocul să cunosc personal câțiva oameni distinși, precum Ernest Stere, Petre Botezatu și Alexandru Zub. Am admirat nu doar excelența lor profesională, ci deopotrivă altitudinea morală și o noblețe cu totul aparte, lucru rar întâlnit în acea vreme. Aș dori să invoc și figura altor doi oameni, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade, pe care nu aveam cum să-i cunosc personal, însă care, prin viața lor din închisoare sau din exil și prin paginile lor – mai ales confesive – mi-au îngăduit să-i regăsesc singur într-un mod asemănător celui personal. Deschiderea către filosofia occidentală din ultimele patru secole mi-a fost mijlocită, inițial, de scrierile unor învățați precum Constantin Rădulescu-Motru, Lucian Blaga și Ion Petrovici, din vechea generație, Anton Dumitriu, Constantin Noica și Mihai Șora, dintr-o generație ulterioară. Paginile acestor rafinați intelectuali pot media în chip fericit atât întâlnirea cu alte culturi importante, de peste mări și țări, cât și buna revenire în propria cultură.

Paul Gherasim, „Protochip”
Ce a adus nou creștinismul acum două milenii și ce aduce nou astăzi?
Aș menționa un singur lucru, fără a îndrăzni să mă apropii prea mult de subtilitățile dogmaticii creștine. În primele secole după Hristos, erau active în Imperiul Roman unele doctrine care, pe lângă o anumită perspectivă asupra acestei lumi, propuneau asumarea unui mod aparte de viață. De pildă, doctrina platoniciană sau cea stoică, alături de unele doctrine de orientare gnostică. Față de toate acestea, învățătura creștină se distinge într-o manieră cumva radicală. Bunăoară, deschide către un mod de existență realmente liber și elevat, demn de ceea ce omul înseamnă în orizontul sacru al creației. Cultivă spiritul de sacrificiu în relația cu celălalt, o nesfârșită bunăvoință față de orice om din această lume. În jertfa și Învierea lui Iisus Hristos se descoperă un sens de viață, sens ce privește deopotrivă suferința omenească și faptul morții. Este ceea ce, în ființa omului, face activ mult mai profund acel „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Cuvântul Mântuitorului se adresează personal oricărui om și oferă șanse oricărui suflet care-L caută, în orice limbă a pământului.

Din astfel de motive cred că această învățătură este astăzi la fel de nouă – vie și proaspătă – ca și altădată. Doar că, pentru a o recunoaște astfel, pentru a simți prospețimea ei, noi înșine trebuie să fim vii și încrezători. Fiecare urmează să o redescopere el însuși, ca și cum acest lucru s-ar petrece cu sine întâia oară și pentru o întreagă viață.

Ce înseamnă a fi om, ce înseamnă a fi creștin pentru dumneavoastră?
Nu doresc să reiau anumite formule vechi în această privință. Unele sunt cu adevărat uimitoare prin caracterul lor simplu și desăvârșit, așa cum le aflăm în scrierile patristice. Oricând ne putem întoarce la acestea și să medităm – dacă avem răbdare – la ceea ce omul înseamnă pe acest pământ.

Aș constata însă altceva, că de prea multe ori, în ultimul secol, omul pare să contrazică ceea ce l-ar defini în chip esențial. Excese de tot felul, experimente politice și militare, lagăre care au umplut Occidentul, Balcanii și Siberia, obsesii tehnice sau economice, toate acestea te fac uneori să pui la îndoială natura rațională a omului, faptul că ar fi realmente o ființă a cetății sau una care privește către cer. Desigur, trebuie în continuare să cultivăm ideea că, așa cum suntem creați, ne este proprie iubirea față de Creator și față de semeni, bunăvoința față de oricare altul și puterea de sacrificiu. În fața unui Dumnezeu al iubirii ar trebui, înainte de toate, să fim demni de această viață și de Acela care ne-o dăruiește.

Paul Gherasim, „Cei 40 de mucenici”
Ați citit foarte mult din scrierile Sfinților Părinți. Ce spun ei unui profesor de filosofie din secolul XXI?
Mă voi opri la un singur exemplu. Când am citit, cu ani în urmă, scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, mi-am dat seama că am în față nu doar un teolog de o mare forță și cuprindere, dar și un filosof admirabil și, deopotrivă, un savant neobișnuit. Felul în care Sfântul Maxim revine asupra unor vechi chestiuni, numite de obicei metafizice, cosmologice și antropologice, este și acum demn de toată atenția. Hermeneutica sa inspiră în continuare unele discuții filosofice, mai ales în zona fenomenologiei și a analizei existențiale. Spun aceasta întrucât noi, astăzi, ne confruntăm frecvent cu fenomenul vocabularelor izolate, al culturilor „speciale” și paralele. În această situație, un bun model de comprehensiune îl pot oferi cei care, asemeni Sfântului Maxim Mărturisitorul, au cultivat de timpuriu o hermeneutică a încrederii, cu o largă deschidere către alte zone ale vieții culturale și spirituale. Nu e de mirare că părintele Dumitru Stăniloae avea să-i acorde atâta atenție, el însuși un teolog strălucit al acestui timp, cu o remarcabilă disponibilitate filosofică și savantă.

Cum caracterizați timpul în care trăim?
Cred că secolul XX se distinge, într-o privință, prin excesele sale teribile, unele cu efecte profund alienante. M-am referit mai sus la câteva dintre acestea. Încă le mai putem recunoaște astăzi prin unele ideologii, experimente și politici, chiar dacă iau forme ceva mai relaxate. Mă surprinde să văd, bunăoară, cât de ușor sunt încurajate, sub o aparentă inocență, competițiile pe viață și pe moarte, întrecerile cu riscuri totale, disputele în orgolii nemăsurate. Ai atunci impresia că fiara din om nu pierde prilejul să se arate din când în când, chiar și cu o anume eleganță.

Nu ar trebui, totuși, să ne plângem prea mult în legătură cu cele văzute ale lumii. Știm bine, nimeni dintre noi nu ajunge acum în detenție sau în Siberia pentru un cuvânt spus ori pentru un gest firesc, așa cum s-a întâmplat după al Doilea Mare Război. Putem ridica în voie case și biserici, școli și teatre, putem scrie studii și aprofunda tot felul de științe, putem merge oriunde în lumea largă, eventual să ne cultivăm aici grădina și să medităm în liniște. De aceea, aș crede că adevăratele probleme privesc, totuși, altceva. De pildă, grija – înțelegătoare și nu arogantă – pentru cei care vin după noi și pentru o formă rezonabilă de viață. Deopotrivă, posibilitatea unei noi deschideri a conștiinței, pe măsura sensibilității noastre de acum, către acel adevăr care ne poate face liberi.

Matei Lăzărescu, „Interior Biserica Olari”
Ca persoană și ca filosof, cum vă raportați la încercările asidue din ultimele decenii, unice în istoria umanității, de redefinire a persoanei („teoria genului”) și de redefinire a familiei?
Astfel de încercări sunt, cred, pe măsura unui timp al exceselor imprevizibile. Unele apar realmente terifiante, pot avea efecte dezastruoase din punct de vedere psihologic și moral. Se confirmă spusa unui învățat de altădată, anume că omul poate să facă mult mai multe decât înțelege, iar când ajunge în frenezia unor noi tentații, nu mai are timp să gândească la efectele grave ale faptelor sale. Nu ne rămâne decât să sperăm că, înspăimântat de sine și de faptele sale, omul poate să-și revină și să regăsească o cale demnă de el însuși.

Cum vedeți poporul român în istorie? Ce avem cel mai valoros?
Este o istorie greu de surprins în câteva propoziții. Unele secvențe din această istorie sunt tăcute, zgârcite în urme și cuvinte. Altele sunt agitate, de un zbucium impresionant, tragice chiar. Sau enigmatice, cu reveniri spectaculoase și renașteri din propria moarte. Multe date ale acestui popor sunt uimitoare: limba cu dialectele ei, credința creștină cu privire la tot ce se află în cer și pe pământ (un „creștinism cosmic”, așa cum s-a spus), nevoia organică de stabilitate, alternanța ciudată a unor perioade lungi și greu îndurate cu clipe de revoltă teribilă. Am remarcat adesea, în unele comunități vechi, o modestie simplă, țărănească, însoțită de o noblețe aproape aristocratică.

Dacă ar fi să numesc ceva realmente valoros, aș remarca două lucruri. Mai întâi, demnitatea celor care își văd firesc și cu pricepere de ceea ce au de făcut, indiferent că sunt lucrători ai pământului, scriitori sau tehnicieni, învățători sau preoți, zidari sau oameni de știință. Apoi, spiritul de sacrificiu al celor care, puțini la număr și în împrejurări dificile, au pus mai presus de viața lor viața unei comunități întregi, credința și reperele înalte ale acesteia. Acești oameni, care au crezut că într-adevăr există ceva mai tare decât moartea, justifică în absolut existența noastră istorică.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră Unirea de la 1918?
Când mă gândesc la acest eveniment, care privește cu adevărat destinul unui întreg popor, mă întreb din nou cum de a fost posibil. Și cred că a fost posibil, în acel moment din istoria Europei, prin puterea de sacrificiu a unor oameni și a unor comunități. Este vorba de acei oameni care, în anii Primului Mare Război sau imediat după, s-au dedicat complet și în chip necondiționat unei mari idei. Ei au susținut până la capăt ideea unei depline comunități de limbă, credință și destin, fapt ce a dat sens vieții și morții lor.

Paul Gherasim, „Țăran”
Uneori, adolescenții se simt presați să nu își exprime deschis identitatea creștină. Ce le-ați spune acestor tineri?
Cunosc astfel de tineri. Înainte de toate, mă știu pe mine însumi – alături de alți „exploratori” și „revoltați” – din anii tinereții mele. Nu m-aș grăbi să le dau sfaturi, decât, poate, în momentele rare când ei înșiși mi-ar cere. Adevărul pe care l-am putea aduce în fața unui tânăr nu se arată atât în cuvinte, cât în gesturi și conduite, în felul nostru de viață. Tinerii învață mai ales din ceea ce au în față, din ceea ce fac ceilalți – și nu atât din ce li se spune. Dacă vor vedea că viața noastră afirmă o anumită credință prin chiar conduitele de fiecare zi, atunci cel puțin unii dintre ei vor fi atrași de afirmarea deschisă a propriei credințe.

Cum pot tinerii să-și întărească voința spre lucrurile bune, frumoase, constructive?

Mi-ar fi greu să descriu un model de viață frumoasă pentru cei tineri. Dacă eu aș fi tânăr acum, aș căuta probabil să cunosc măcar în parte această viață și această lume. Aș căuta să mă conving eu însumi („pe pielea mea”) care sunt lucrurile bune și frumoase. Desigur, aș putea să aflu câte ceva din cărți și din spusele celor care au traversat unele încercări ale vieții. Doar că, atunci când este vorba de propria viață, lucrurile bune și frumoase trebuie cumva redescoperite, regăsite pe măsura sensibilității și a înțelegerii tale. Celor tineri le vorbim mai ales cu ceea ce facem zi de zi, cu felul nostru de a lucra și a privi, de a scrie și a ne ruga, de a merge și a reflecta, de a ne raporta la oameni și la lucruri. Exact în conduitele obișnuite ale celor din fața lor ar putea unii tineri să întrevadă ceva bun și frumos, atât de frumos încât să simtă nevoia de a face loc acelor lucruri în viața lor.

Vă rugăm să adresați un îndemn tinerilor.
Le-aș spune ceva cât se poate de simplu. Cred că ar fi realmente păcat, în sensul propriu al cuvântului, să nu se bucure de această viață. Există nenumărate lucruri bune și frumoase, pământul pe care trăim și cerul de deasupra lui, bunăoară, sunt inepuizabile în această privință. Ar fi bine, în același timp, să vadă care bucurii sunt reale și care aparente, înșelătoare, în ce măsură ele descoperă frumusețile acestei vieți și trezesc nevoia fiecăruia în parte de-a le ocroti la nesfârșit.

Sus