RO
EN

Serbarea de la Putna,
1871

Protos. Dosoftei Dijmărescu

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Urna de argint dăruită de participanții la prima Serbare a românilor de pretutindeni.
Drumul Unirii românilor nu a început în 1600. Nici în 1859, la unirea Moldovei cu Țara Românească. Și el nu s-a sfârșit în 1918, anul Marii Uniri.

Drumul Unirii românilor începe în gândul lui Dumnezeu, Care a rânduit să existe acest popor. El trece prin sufletul fiecărui român și-l cheamă să meargă pe el. Drumul Unirii românilor se va încheia când toate neamurile vor fi înaintea lui Dumnezeu și își vor arăta rostul existenței lor. Atunci se va vedea ce a rodit unitatea românilor.

Un pas important pe acest drum s-a făcut în 1871, la Mănăstirea Putna. De hramul mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului, a avut loc prima Serbare a românilor de pretutindeni.

Prilejul serbării a fost împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, al cărui ctitor, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, era înțeles ca un părinte al neamului, care poate aduce unitatea dorită. În apelurile pentru organizarea serbării, el era numit „simbolul cel mai înalt al simțămintelor patriotice și naționale” al tuturor românilor. De aceea, la mormântul său vor veni românii pentru a realiza prima serbare pan-românească.

Organizatorul a fost asociația România Jună a studenților români de la Viena. Inițiatorul ei, smerit și discret, a fost Mihai Eminescu. Alături de el s-au aflat Ioan Slavici, viitorul scriitor, Nicolae Teclu, marele chimist de mai târziu, A.D. Xenopol, cel care va alcătui prima mare sinteză de istorie a românilor.

Mihai Eminescu
Pe 15 august 1871, dimineața, peste 3.000 de români au participat la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Putna. Starețul de atunci, Arcadie Ciupercovici, viitor mitropolit al Bucovinei, a rostit o predică plină de însuflețire.

A urmat sfințirea darurilor aduse de participanți, care au fost depuse pe mormântul Sfântului Ștefan.

Cel mai important dintre aceste daruri a fost urna de argint, care se păstrează până astăzi în muzeul mănăstirii.

Urna conținea pământ adus din toate provinciile românești de către participanți. Ea a fost depusă pe mormântul Sfântului Ștefan, ca o rugă către Sfântul Voievod: „Așa cum s-a unit acest pământ aici, mijlocește la Dumnezeu să se unească și locurile de unde el s-a luat!” După Primul Război Mondial, cea mai mare parte din acest pământ va fi presărată pe câmpurile de luptă care au făcut posibilă Marea Unire.

Pe urnă este înscrisă o dedicație care reprezintă un portret sintetic excepțional al Sfântului Ștefan: „Eroului, învingătorului, apărătorului existenței române, scutului creștinătății, lui Ștefan cel Mare, Junimea Română Academică, MDCCCLXX”.

Portretul explică rostul Sfântului Ștefan, în trăsături care cresc din treaptă în treaptă.

Sfântul Ștefan este un erou, care pe câmpul de luptă și-a condus soldații cu înțelepciune, i-a îmbărbătat și care a fost de multe ori în pragul morții în bătălii.

Este un învingător, nu doar în 34 de bătălii din cele 36 pe care le-a purtat, ci și un învingător al neorânduielii, al lipsei de așezare care afectase Moldova în cei 25 de ani dinainte de a veni el pe tron.

Crucea ridicată în amintirea Serbării de la 1871 de starețul Arcadie Ciupercovici
Sfântul Ștefan este un apărător al existenței românilor, nu doar al românilor din Moldova vremii sale, căci el a pus țara pe temelii care au fost esențiale până astăzi, a arătat un model de conducere care a rămas un ideal continuu și a întrupat firea și rostul de la Dumnezeu ale poporului român. Nicolae Iorga spune despre el: „Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi mai curată icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, strașnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrărilor frumoase, fără nicio trufie în faptele sale, care se pare că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus”.

Mai înalt și decât rostul său pentru identitatea românească, studenții care au alcătuit inscripția au identificat în Sfântul Ștefan omul ales de Dumnezeu pentru a apăra întreaga creștinătate: „scut al creștinătății”. Inspirația acestei caracteristici este a lui Eminescu, care îl numește pe Sfântul Ștefan „scut al creștinătății și cetate a Crucii” în articolul „Suntem români și punctum” din 25 mai 1871. Acest articol se încheia tocmai cu referința la urna de argint care urma să fie depusă la Serbare pe mormântul Sfântului Ștefan.

Vor trece aproape 50 de ani și Marea Unire va veni, pentru că, la fel ca prima Serbare a românilor de pretutindeni de la Putna, Marea Unire a existat în gândul lui Dumnezeu și de aici s-a sădit în sufletul românilor.



Sus