RO
EN

Unirea

Înaltpreasfințitul Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

Print Tipărește
Cuprins
Articolul următor

Unirea face puterea, spune poporul nostru român; „unde-i unu nu-i putere, unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește”, glăsuiește imnul Unirii. „Să nu faci tot ce poți”, spune proverbul nostru popular; omul poate și trebuie să facă numai ce este bine, dar omul poate să facă și ceea ce este rău și, de multe ori, firea lui bolnavă de păcat este înclinată să facă mai mult rău decât bine, de aceea proverbul spune „să nu faci tot ce poți să faci.”

IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților
Pentru a face numai ceea ce este bine avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, cum spune Mântuitorul: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5) din ceea ce este bine [n.n.], „Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă” (Ioan 15, 5). „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 64). „Dacă rămâneți întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă” (Ioan 15, 7). „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14, 23).

Am amintit aceste cuvinte ca să înțelegem importanța unirii, a unirii noastre cu Dumnezeu și nu doar a unirii între noi, oamenii, unire care se realizează și prin faptele de milostenie, a ospitalității celor aflați în mari strâmtorări economice și sufletești (cf. Matei 25, 34–45). Spunând acestea mă gândesc la ospitalitatea pe care noi, românii, creștini drept-măritori, am oferit-o în decursul istoriei celor care au fost nevoiți să părăsească țara lor și au găsit adăpost și condiții de trai la noi, iar noi am conviețuit cu ei ca frații, ca fii ai lui Dumnezeu, păstrându-ne fiecare credința în care ne-am născut.

Cuvintele Mântuitorului pe care le-am amintit, noi, românii drept-măritori creștini, le-am pus la inimă și le-am împlinit în duhul unirii. Sfintele Taine ale Sfintei noastre Biserici, în primul rând cea a Euharistiei, împărtășirea cu Preasfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne-au păstrat în duhul unirii, înfruntând greutățile ca cei care suntem așezați de veacuri pe acest pământ strămoșesc, cum a scris cronicarul „în calea tuturor răutăților”. Am trăit împlinind poruncile, cuvintele Mântuitorului sub povața duhovnicească a Bisericii, care este, cum spune Mihai Eminescu: „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului. Ea, care domnește puternic dincolo de granițele noastre… e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat.” („Instituțiile țării în lumina lor istorică”).

„Cărțile bisericești tipărite în Ardeal, în Moldova și în Țara Românească opresc procesul de diversificare și de dialectizare a graiului viu; acesta primește prin cărți o normă unitară de vorbire și scriere.” (Mihai Eminescu, „Unitatea preexistentă”).

„Biserica răsăriteană e națională; nu numai că admite, comandă chiar ca Serviciul în Biserică să se facă în limba grăită de popor.” (Mihai Eminescu, „Macedoromânii”).

„Idealul românilor din părțile Daciei lui Traian este menținerea unității reale a limbii strămoșești și a Bisericii naționale… Biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe seama lor și, prin aceasta, și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult…

Și nu sunt așa de multe condițiile pentru păstrarea naționalității. Căci mulți oameni nu sunt meniți de a-și apropia rezultate supreme ale științei, nu sunt meniți de a prezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazim moral într-o lume a mizeriei și a durerii, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi… Prin urmare, faptul că noi, românii, câți ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, «una singură» ca nealte [nu ca alte – n.n.] popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă și că așa voim să fim noi, nu altfel…

Orice s-ar zice despre alte popoare, nu se poate contesta în ele un fel de respect față cu trecutul, și acesta este un semn că o națiune are în sufletul său «religia umanității». Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea existenței unui principiu moral în istorie. Și n-a reprezentat Mitropolia Sucevei un principiu moral? N-a fost ea aceea care a dat reazemul evanghelic populațiilor aservite în Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creștinătatea față cu agresiunea mahomedană, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul a făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redea în graiul de miere al coborâtorilor armiilor române Sfânta Scriptură și perceptele blândului Nazarinean?” (Mihai Eminescu, „Idealul unității politice a românilor”).

„Să mulțumim Bisericii noastre, care, prin dumnezeiasca liniște și statornicie pe care a avut-o în vremurile cele mai tulburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor față de orice subtilitate diplomatică. Dar acest argument devine și mai tare în veacul al XVIII-lea, când groful Rumhantorf «lui-même» aprobă desființarea (deși numai trecătoare) a Mitropoliei Proilaviei și împarte eparhia, dând toată Basarabia până la Bender (Tighina) eparhiei de Huși, de care s-a ținut mai înainte, și Brăila, eparhiei de Buzău.” (Mihai Eminescu, „Cinci secole de istorie”).

Să ascultăm și pe marele profesor de teologie Teodor M. Popescu, un „martir al Crucii” în perioada regimului comunist, vorbind despre importanța Bisericii și a credinței noastre strămoșești în păstrarea naționalității, a unirii și unității noastre naționale și spirituale.

„Și dacă religia este un bun și un drept al poporului, cel mai mare bun sufletesc, Biserica este o necesitate națională, cea mai mare necesitate în ordinea celor spirituale. De aceea, Biserica este un drept sacru al poporului, ca însuși dreptul la credință și la viață: este dreptul la viața lui spirituală. Ar fi deci o crimă națională a ignora sau contrazice cerințele religioase ale poporului și este exclus a putea rupe viața lui religioasă de restul vieții lui. Conducătorii poporului pot să facă, în particular, abstracție, pentru ei înșiși, de o credință religioasă, dar de a poporului, niciodată. Ei sunt liberi, ca indivizi, să nu creadă; poporul crede. Și pentru că nu poporul există pentru conducători, ci conducătorii pentru popor, oricare le-ar fi convingerile personale, este o imprescriptibilă datorie de conducători ai poporului a respecta și a ajuta să se mențină acea măreață și irezistibilă convingere și tradiție colectivă care se numește «legea strămoșească», în care poporul s-a născut și a crescut. Credința poporului nu este credința unui om, liber să o aibă sau nu, este credința milenară a unui neam care o are, care nu poate să nu o aibă, care trăiește și moare cu ea.

Biserica îi aparține [poporului – n.n.], ca și Statul, și-i este necesară mai mult încă decât Statul, pentru că poporul a putut să existe fără stat național, și la noi, în vremuri mai vechi și la alți ortodocși, în vremuri mai noi, cum a putut exista și fără școli, fără căi ferate, fără regii autonome, fără vot universal, fără parlament și mai ales fără o duzină și jumătate de partide politice, toate gata să-l fericească, dar n-a putut să existe și să reziste fără credință, fără preot, fără Biserica Ortodoxă. De aceea, când a vrut să-i reducă rezistența etnică și să-i atingă specificul național, stăpânitorii străini au făcut presiuni asupra credinței ortodoxe: turcii islamizând…

Biserica este afirmarea noastră spirituală, este, de aceea, siguranța continuității și a permanenței noastre; aș zice a veșniciei noastre. Biserica națională este neamul românesc sub specie aeternitatis, ceea ce evident nu este Statul. Căci dacă prin vreo catastrofă politică Statul ar dispărea, Biserica ar supraviețui și ar dura cât poporul însuși.” (Teodor M. Popescu, „Misiunea creștină a Statului”).

Aceste rânduri scrise se vor a fi un material spiritual care să ne ajute să medităm și să ne pregătim sufletește pentru a întâmpina în duhul unirii marele moment de la sfârșitul acestui an, 1 decembrie: aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire, întregirea hotarelor firești, istorice, ale Țării noastre, ca urmare a unor lupte eroice duse în fața cotropitorilor și a conștiinței și dorinței noastre permanente de a trăi în unire, ca cei care vorbim aceeași limbă și trăim și mărturisim aceeași credință strămoșească, apostolică.

Să întâmpinăm acel soroc sfânt, cum spune Mihai Eminescu, uniți și împăcați sufletește:
„Nu merge la mormintele domnitorilor tăi cu sămânța dezbinării în inimă ci, precum mergi și te împărtășești cu sângele Mântuitorului, astfel împărtășește-ți sufletul tău cu reamintirea trecutului; fără patimă și fără ură între fiii aceluiași pământ; oricât de deosebiți ar fi în păreri, frați sunt, fii ai aceleiași mame sunt…” (Mihai Eminescu, „Grigore Ghica Voievod”).

† Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților


Voința neamului
Ioan Nenițescu

În țara noastră românească vrem înșine stăpâni să fim
Și stăpânirea țării noastre cu nimenea n-o împărțim.

Și nu vrem, noi românii, fruntea-n veci la nimeni s-o plecăm
Și din moșie nicio palmă, o unghie n-o să lăsăm.

Nu vrem să închinăm popoare sub mândru sceptru românesc,
Ci să trăim din viața noastră și dreptul nostru strămoșesc.

Nici la răpiri ne zboară dorul, dar vai acelui ce-a-ndrăzni
Știrbiri moșiei a ne face. El cu viața va plăti!

Știrbirile ce-au fost făcute, cât fi-vom nu le vom uita.
Ne-om ține vrerile în inimi, pricepe-vom a aștepta!

Căci pe moșia cea străbună vrem înșine stăpâni să fim
Și stăpânirea ei cu nimeni nu cugetăm s-o împărțim!



Sus