RO
EN

Urmează-ți țelul!

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Curbă
Am văzut odată un documentar în care regizorul de la „Titanic” descria care a fost procesul realizării filmului. A început cu o idee extraordinară. Lucrurile mergeau bine, s-au găsit investitorii, actorii. Totul era foarte bine, chiar excelent. Dar după aceea, spunea el, au apărut mici probleme. Nu-i bai, le rezolvăm! Dar problemele continuau să apară. Și tot așa, până ce totul părea că s-a pierdut, că s-a dus de râpă. Nu se mai poate face nimic! Mai trece un timp și lucrurile încep din nou să se miște. Oamenii prind curaj: „Hai că se poate.” Și, în final, se face filmul. Anticipând, în orice proces de creație se trece printr-o astfel de curbă, care poate să fie mai lină sau mai abruptă.

Modelul prim
Vedem curba aceasta în viața Mântuitorului. La început, curba este ascendentă: apare Mântuitorul, vorbește frumos, minunat. Cucerește toate inimile, face minuni, mulțimile Îl urmează. Cu toate că semnele, problemele erau de la început – pentru că mulți s-au smintit de El încă de la început –, totuși, ele nu erau așa de puternice încât să afecteze această curbă ascendentă. Dar mai târziu, cumva, reușesc să o afecteze. Atunci începe lucrarea fățișă împotriva Mântuitorului, până acolo că se sfătuiesc să-L ucidă. Lucrurile continuă pe o curbă descendentă, iar în Săptămâna Patimilor se ajunge la chinuri și se merge tot în jos, până la Cruce. Aici, pe Cruce, moare toată nădejdea – nebun să fii să mai crezi că Acesta este Mesia! În cazurile noastre: este o nebunie să crezi că problema aceasta mai are vreo soluție, căsnicia aceasta mai are vreo șansă, proiectul acesta mai poate fi dus la bun sfârșit. Nu se mai poate face nimic!

Încă și mai greu pentru Ucenici este că între Cruce și Înviere există un interval, căci Mântuitorul înviază abia a treia zi. Pentru noi, oamenii, acest interval dintre Cruce – când ne-a murit toată nădejdea, după ce am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să reușim, și mult peste, și tot nu am reușit – și Înviere – când toate se restaurează și se fac mai frumoase decât au fost – este cel mai greu. Intervalul acesta, cel mai greu, este tărâmul credinței cu nădejde dincolo de orice nădejde (cf. Romani 4, 18). Mântuitorul i-a pregătit pe Apostoli ca să treacă tocmai peste aceste momente. După Înviere, când a venit la ei, i-a găsit adunați împreună. Ceva îi mai ținea împreună, împotriva oricărei nădejdi, și s-au învrednicit să-L vadă înviat.

Exemple
Foto: Benedict Both
Când întâlnim această curbă în viață? De exemplu, începem un proiect. Merge bine – la început avem sentimentul că deja e gata, că aproape am pus mâna pe el. Aceasta este o caracteristică a harului lui Dumnezeu: este bine când îl ai și crezi că așa bine va fi tot timpul, căci harul vine cu sentimentul certitudinii și al veșniciei. Totul ne este la îndemână, totul e posibil. Dar când pornim la drum încep să apară alte dimensiuni. Încep să apară mici probleme, pe care nu le-am anticipat: n-aveai cum să le vezi sau, în orbirea de la început, nu le-ai văzut. Și atunci, ca la „Titanic”, vasul începe să se scufunde. Deși am făcut tot ce am putut și mult peste, nu este de ajuns. S-a terminat, nu se mai poate face nimic, s-a pus cruce.

Important este că, dacă în intervalul de timp dintre cruce și înviere – când vine din nou harul lui Dumnezeu să ne ajute – renunțăm, ne întoarcem din drum, nu are loc învierea! În acest interval suntem cel mai vulnerabili. Acesta e testul nostru.

Dar noi, știind cum stau lucrurile, să nu ne impacientăm! Nu s-a pierdut nimic, chiar dacă ni se pare că am pierdut totul. Dumnezeu e tot acolo și așteaptă. Harul tot timpul vine! Singura problemă este atunci când nu mai găsește pe nimeni. Dar El tot timpul vine. Și căsnicia se va salva, și problema se va rezolva, și proiectul se va finaliza.

Vulnerabili
Nouă cel mai greu ne este când ne-a murit nădejdea, când ni se pare că nu se mai poate face nimic. Acela este, de fapt, intervalul dintre Cruce și Înviere. De aceea, este important să știm că va fi ceva după. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu și să nu dezertăm, să mergem înainte cu credință mai presus de nădejde că Dumnezeu ne va ajuta și va învia, va restaura totul.

Legat de acest tip de credință, părintele Zaharia Zaharou ne spune în cartea Merinde pentru monahi cum ar trebui să ne pregătim inima pentru a ne prezenta la Liturghie. Trebuie să mergem cu una sau mai multe stări duhovnicești în inima noastră: cu pocăință, cu un gând smerit, cu dragoste de Dumnezeu și de aproapele. Printre acestea, părintele spune să mai fie acolo, în inimă, îndrăzneala credinței cu nădejde mai presus de toată nădejdea. Așadar, tragem concluzia că a crește până la acest nivel al credinței este o trăsătură necesară în relația noastră cu Dumnezeu. Este o maturizare care ne va ajuta să trecem peste orice încercare.

Mai e un pericol pentru noi și în prima parte, când lucrurile merg bine. Atunci avem falsa impresie că așa va fi tot timpul. Harul ne insuflă încrederea că așa va fi. Iar noi, necunoscându-ne pe noi înșine și că putem să respingem acest har, suntem convinși că așa va fi. Din păcate, mulți, în perioada aceea, se culcă pe o ureche. Mai ales în căsnicii: consideră că tot timpul va fi bine – ea trebuie să îl iubească, el trebuie să o iubească; problema este rezolvată. Așa că se preocupă de afaceri, de carieră, și uită că trebuie să se îngrijească de relația de iubire, pentru ca ea să crească.

Este bine să nu pierdem din vedere curba. Mântuitorul, când era în culmea gloriei, așa zicând, începea să le vorbească ucenicilor despre patima Sa. Niciodată n-a pierdut din vedere ce are de făcut. Și noi trebuie să fim conștienți ce avem de făcut și să nu ne culcăm pe-o ureche.

Puneți în inimile voastre
Foto: Benedict Both
Cum să parcurgem cel mai bine aceste curbe în viața noastră și astfel să ne urmăm țelul? În primul rând, prinzându-ne cât mai tare de Mântuitorul, pentru că fără El nu putem face nimic (cf. Ioan 15, 5). Apoi, avem modelul Maicii Domnului, care a străbătut toată curba aceasta prezentă în viața Mântuitorului. Dar Evanghelia ne spune în repetate rânduri că, până să o străbată, ea punea și păstra în inima ei tot ce se întâmpla minunat în legătură cu copilul Iisus.

De exemplu, v-ați îndrăgostit. V-ați căsătorit. Aveți binecuvântarea lui Dumnezeu, Care a pecetluit iubirea voastră. Părinții ne învață să punem bine în inima noastră ce a fost la început: toată simțirea, toată nădejdea, toate idealurile. Acestea sunt reperele noastre pentru viață, nu ce se întâmplă după. Sunt, poate, cele mai mari adevăruri din viața voastră. Păziți-le bine în inimă și din ele să vă hrăniți! Iar când ne aflăm în partea descendentă a curbei, să ni le aducem în amintire, așa cum ne îndeamnă părintele Sofronie Saharov: „Adu-ți aminte de dragostea dintâi!” Aduceți-vă aminte cum a fost la început, căci așa trebuie să fie. Și avându-L pe Dumnezeu alături, să mergeți înainte, dacă e nevoie și cu credință dincolo de orice nădejde. Nu tot timpul va fi nevoie, dar câteodată va fi nevoie să mergem cu credința aceasta.

Ne ajută și îndemnul Sfântului Pavel: „să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte. Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luați aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoși, asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsați osteniți, slăbind în sufletele voastre.” (Evrei 12, 1–3) Așa să facem și noi: pentru bucuria care ne este pusă înainte – roada oricărui proces de creație ne aduce o mare bucurie, pe care numai inima noastră o poate gusta – să ne întărim, să ne pregătim pentru a trece peste încercările inerente. Iar aceasta, „cu ochii ațintiți” asupra Mântuitorului, a Maicii Domnului și a sfinților.

Dacă noi străbatem, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceste curbe în viața noastră, încet, încet, inima noastră se va smeri, se va înmuia și va începe să iubească pe cei din jur și să emane bucurie și dragoste. Fără ajutorul lui Dumnezeu, însă, vom trece, poate, prin câteva curbe, dar la sfârșit inima noastră nu va mai fi la fel de proaspătă ca la început, ci dimpotrivă, mai acrită, mai dezamăgită de oameni și de lume, mai împietrită.

Antidot al deznădejdii
Urmează-ți țelul! Dacă pe drumul vieții, după ce ai pornit cu cele mai bune nădejdi, te vei găsi într-un moment de descumpănire, nu deznădăjdui! Dumnezeu este aproape. Nu-ți pierde nădejdea. Nu abandona! Trebuie să creștem în credință, să ajungem să credem cu o nădejde mai presus de nădejde în ajutorul Lui.

Protos. Ieremia B.
Selecții din dialogul cu tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2017



Sus