RO
EN

Credința nu mă împiedică deloc să evoluez

Grigore T. Popa (1892–1948)

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Grigore T. Popa (1892–1948)
Fiu de țărani vasluieni, savantul Grigore T. Popa este unul dintre marii anatomiști români și un pionier în neuroendocrinologie. Membru al Academiei Române, cu recunoaștere mondială, a fost un profesor care a inspirat multe generații de medici și de oameni de știință de renume.

S-a născut pe 1 mai 1892. Când avea cinci ani, mama sa, Maria, a murit, cerându-i cu limbă de moarte soțului, Theodor, să dea feciorul la învățătură. Cu mari sacrificii reușește să încheie Facultatea de Medicină din Iași, fiind ajutat și de milostivul monah Ilarion de la Catedrala Mitropolitană, căruia i-a păstrat o mare recunoștință.

După două burse de specializare la Chicago și Londra, revine în țară ca Profesor de Anatomie la Facultatea de Medicină din Iași. În mai mulți ani a petrecut câteva luni ca cercetător la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie. A fost decan al Facultății de Medicină din Iași în perioada 1938–1940, iar în 1942 s-a transferat ca profesor la Facultatea de Medicină din București, unde va fi decan în intervalul 1944–1946.

Ca tânăr cercetător în România începuse să studieze vasele sangvine din regiunea hipofizară. Mai târziu, la Londra, împreună cu australianca Una Fielding, a aprofundat aceste cercetări, care au dus la descoperirea sitemului port hipofizar, adică a sistemului de vase sangvine care leagă, în interiorul creierului, hipotalamusul și hipofiza anterioară. Rezultatele acestor cercetări, care i-au adus recunoașterea pe plan mondial, au fost comunicate în 1930 la Societatea Anatomică britanică și publicate în prestigioasele Journal of Anatomy și The Lancet.

Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”, Iași
Profesorul Popa a continuat aceste studii în cadrul stagiilor de cercetare la Universitatea Cambridge la sfârșitul anilor ’30. Geoffrey W. Harris, „părintele neuroendocrinologiei”, era pe atunci tânăr cercetător, iar profesorul Popa l-a învățat tehnici chirurgicale pentru hipotalamus și hipofiză.

Direcțiile sale de cercetare erau însă mai largi, pe lângă studiile de anatomie abordând și probleme de biochimie și hormonologie.

Pe când era profesor la București, Grigore Popa l-a sfătuit pe George Emil Palade să-și continue studiile în America. Fără această perspectivă, acesta nu ar fi reușit să obțină Premiul Nobel în 1974 pentru fiziologie și medicină.

Educația i-a fost o preocupare constantă. Cursurile sale de Anatomie erau adevărate incursiuni enciclopedice. Deși era foarte sever, studenții îl iubeau, admirându-l ca pe un om integru, cu o vastă cultură.

În anii 1945–1947, luările de poziție ale profesorului Grigore T. Popa împotriva noilor guvernanți și cele la adresa Uniunii Sovietice nu erau deloc privite cu îngăduință de cei din Partidul Comunist. Tensiunea a crescut până când, la 15 aprilie 1947, în fața colegilor de la Academie și a publicului prezent în sala Ateneului Român, a susținut o conferință care, deși anunța din titlu că va fi despre „tensiunea nervoasă și boala secolului”, s-a transformat rapid într-o critică politică. Profesorul asemăna abuzurile comuniștilor cu cele ale naziștilor și „materialismul științific” cu „rasismul” nazist. A avertizat că, asemenea nazismului, comunismul urma „să extermine, să propage frica și violența față de orice altă credință decât cea proprie”, descriind pe ideologi ca pe „discipolii Antihristului”. Profesorul a continuat: „În această gravă situație este timpul să se întrebe fiecare conștiință rămasă încă pură: Încotro? Și răspunsul nu-i greu de dat: Înapoi la Morala Creștină!…” Ca răspuns la ateismul comunist, a spus: „Neamul meu este ortodox răsăritean și nu înțeleg să fac nimic care să înjosească o credință care pe mine nu mă împiedică deloc să evoluez spre oricât de înaltă și liberă perfecțiune… Morala creștină este azi nu numai utilă, dar și indispensabilă. Pe ea și numai pe ea se mai poate ține lumea viitoare.”

Acest discurs i-a semnat sentința. A fost scos din Academie și de la catedră. A scăpat de arest datorită câtorva sute de studenți care i-au sărit în ajutor, dar a trebuit să se ascundă, trăind o viață de mari lipsuri, însă refuzând să părăsească țara.

Dintr-una din ascunzători i-a trimis soției o scrisoare în care mărturisea: „Suferința asta de azi ne onorează și dă vieții noastre un sens mai înalt. […] Dacă aș fi consimțit să fac tranzacții, să calc peste conștiința mea, azi aș fi huzurit pe orice bancă înaltă pe care aș fi voit să mă cocoț. În schimb, aș fi avut un suflet prostituat și o conștiință morală tulbure.”

A trecut la cele veșnice la 18 iulie 1948.

Monahul Ilarion Radu (1874–1931)

Monahul Ilarion Radu (1874–1931)
Călugărit la Neamț și chemat în 1901 ca paraclisier la Catedrala Mitropolitană din Iași, monahul Ilarion face parte dintre acei eroi ale căror fapte și nume rămân tăinuite. Timp de 30 de ani a primit în chiliile sale sute de elevi și studenți săraci, dar dornici de studiu, el, care nu învățase multă carte. Nici măcar nu-i lăsa să taie și să care lemnele: „Voi ați venit aici, dragii mei, să învățați; vă trebuie liniște și vreme numai pentru asta, căci viața e grea.”

Profesorul Grigore T. Popa l-a evocat la pomenirea de 7 ani:

„Nu era un om de înaltă cultură, ba era chiar un om simplu; dar ce minunată dispoziție admirativă avea pentru ceea ce este învățătura!

De câte ori am ceva îndoielnic pe suflet și sunt gata să fac un lucru nedrept sau neomenos, îmi vine-n minte vorba părintelui Ilarion: «Asta nu se cade!»

Acest respect al generației care vine, această preamărire a viitorului este semnul unei înalte conștiințe și al unei adânci omenii. Un călugăr respectabil, alături de care te simți bine și odihnit sufletește.

Am dori să vedem, la trecerea în altă lume, fața mulțumită a părintelui Ilarion, ca atunci când îi sticleau ochii de bucurie că ne vedea învățând, și să-i spunem: «N-am făcut ce nu se cade și am citit!»”

Ierod. Ioan T.



Sus