RO
EN

Literatura nu este altceva decât viață

Interviu cu Alex Ștefănescu

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

Alex Ștefănescu
Alex Ștefănescu (n. 1947) este nu doar un critic literar de succes, plin de vervă și umor, ci este, mai adânc, un intelectual care își respectă vocația și chemarea.

Vocația îi este de critic al literaturii române, în special din perioada contemporană, iar chemarea – aceea de a fi parte a poporului român, pe care îl iubește fără a se înșela despre el, îl prețuiește pentru darurile pe care i le-a dat Dumnezeu și îl slujește prin darul de a discerne valoarea de lipsa ei în literatură.


De când pasiunea pentru carte?
Încă de pe vremea când nu știam să citesc, și anume în perioada 1951–1953, tatăl meu îmi citea cu glas tare din Eminescu și Jules Verne, din Ion Creangă și Andersen. Îi sunt recunoscător pentru că datorită lui aveam o bibliotecă în casă, nu mare, cu 2.000 de cărți, dar, oricum, era ceva (acum am în propria mea casă 15.000−16.000 de volume, pe care însă le dăruiesc, în pachete de câte 100, unor școli, pentru că mă apropii de 70 de ani și vreau să le citească și alții).

Apoi, începând din clasa I, am început să citesc eu însumi, cu nesaț, tot. Împrumutam cărți și de la biblioteca publică, citeam reviste și ziare, citeam și manualele școlare încă de înainte de începerea școlii. La 13 ani, iubeam romantic o fată de vârsta mea și, împreună cu ea, citeam inscripțiile din cimitirul orașului natal, Suceava, multe scrise în versuri, cu talent literar.

Când am descoperit literatura, mi s-a părut ceva atât de frumos, încât, cu egoismul meu inocent, de copil, am jurat să nu vorbesc nimănui despre ea, ca să rămână numai a mea! Culmea este că acum acționez astfel încât să-i conving pe cât mai mulți oameni să citească.

Vasile Gorduz, Eminescu
Ce oameni și fapte au fost definitorii pentru traiectoria pe care ați avut-o?
Tatăl meu avea un cult pentru literatură, deși făcuse studii economice. În timpul studenției lui la București frecventase sporadic cenaclul „Sburătorul”, nu ca să se afirme (nu scria), ci ca să-i vadă și să-i audă pe scriitorii vremii. Un personaj providențial a fost în biografia mea Nicolae Manolescu, pe care l-am avut profesor la Facultatea de Limba și Literatura Română din București (pe care am urmat-o între anii 1965–1970). Când i-am dus un volum de versuri, ca să-mi spună o părere, mi-a cerut să abandonez poezia și să scriu critică literară! Am început să scriu critică literară cu un sentiment de provizorat – eram încă student când mi s-a încredințat o rubrică săptămânală de „comentarii critice” în revista Luceafărul, condusă pe atunci de Ștefan Bănulescu. Și iată că și azi tot critică literară scriu. (Am însă, trebuie să mărturisesc, și o activitate secretă de poet.)

Ce ne aduce lectura unei cărți tipărite?
Datorită cărților, trăim mai multe vieți într-una singură. De ce au pomii mii de frunze? De ce nu se mulțumesc cu un trunchi, înfipt bine în pământ, și cu crengi ca niște bețe? Fiindcă trebuie să-și multiplice suprafața de contact cu aerul și cu lumina. Miile de cărți pe care le citim ne multiplică și nouă suprafața de contact cu lumea. Fără cărți, suntem ca niște pomi uscați.

Ce sentiment ați avut după publicarea „Istoriei literaturii române contemporane 1941–2000”?
Am avut sentimentul că mi-am făcut datoria. Că am povestit pentru generațiile viitoare ce s-a întâmplat cu literatura țării mele în timpul comunismului. Într-o perioadă cu totul nefavorabilă creației, literatura română a supraviețuit. Cu mari pierderi, dar a supraviețuit. Și a reconfirmat astfel vitalitatea inepuizabilă a spiritului românesc.

Cum să ne facem timp de citit când avem atâtea atracții în jur?
Literatura reprezintă pentru mine o atracție mai mare decât toate celelalte. Nu trebuie să fac un efort ca să iau o carte în mână și să citesc. Mi-ar fi greu – dimpotrivă – să renunț la literatură. Unii îmi spun: hai să mai lăsăm literatura, să mai și trăim. Dar literatura nu este altceva decât viață, este chiar esență de viață.

De ce tinerii, care sunt în culmea puterii creatoare și fizice, sunt plictisiți de viață? Ce îndemn le-ați trimite, din nou, după ce le-ați oferit cartea cu titlul „Mesaj către tineri”?
Să-și trăiască viața cu pasiune, ca și cum cineva le-ar interzice să și-o trăiască. Ei sunt atrași de tot ceea ce este interzis. De aceea, le transmit (bazându-mă pe umorul lor): „Vă interzic să trăiți!”

O asemenea experiență am făcut-o cândva cu elevii dintr-o școală, care nu voiau să citească romanele lui Camil Petrescu. I-am felicitat, le-am spus că merită 10 la purtare, fiindcă romanele lui Camil Petrescu sunt interzise. Drept urmare, în cel mai scurt timp, le-au citit!

Matei Lăzăraescu, Manuscrit
Ce înseamnă să comunici cu adevărat?
Totul pleacă de la intenția sinceră de a comunica. Mulți autori urmăresc să intimideze cu superioritatea lor intelectuală, nu să comunice. Sau vor să se remarce și să obțină diverse avantaje. Adevărata comunicare presupune o bunăvoință și un devotament față de partenerul de dialog.

Apoi este nevoie și de un talent și în același timp de o tehnică pentru a te exprima și a te face înțeles. De o cunoaștere deplină a limbii în care comunici. De o cultură bine însușită, pentru a sesiza conotațiile culturale ale fiecărui enunț.

Mai este nevoie, în sfârșit, de bunătate. Ura orbește, face imposibilă comunicarea.

Cum își poate menține frumusețea o relație de prietenie?
Nu sunt reguli. Dacă ești mereu atent să respecți niște reguli, se evaporă prietenia, care e spontană și impredictibilă. De-a lungul timpului am observat, totuși, câteva principii care își reconfirmă de fiecare dată valabilitatea. Prietenia rezistă dacă este dezinteresată. Dacă reprezintă un scop în sine și nu un mijloc de a obține diverse avantaje. Cele mai prețioase sunt prieteniile care au vechime. Devin în timp… legendare, încep să pară indestructibile.

Tânărul de azi mai are nevoie de Biserică? Dacă da, de ce?
Are nevoie, pentru că Biserica este un mod instituționalizat de a accede la ceva mai înalt decât viața practică, de fiecare zi. Nu putem trăi doar ca să obținem bunuri materiale și să ne bucurăm de ele. Este nevoie și de solemnitate, de o trăire spiritualizată, pe care le găsim în spațiul unui așezământ sacru.

Cum să-l percepem azi pe Eminescu? Dumneavoastră îl recitiți în permanență și îl comentați cu un instrumentar critic propriu pentru generațiile actuale.
„Eminescu – mi se spune adeseori −, cu tot geniul lui, e un poet depășit. Nimeni nu mai simte astăzi ca el. Sensibilitatea noastră e alta. Merită, oare, domnule Alex. Ștefănescu, să analizați cu atâta evlavie versuri scrise în secolul nouăsprezece?”

Constantin Flondor, Buna Vestire
Întrebarea pleacă de la o premisă falsă. În literatură nu există progres, ca în tehnică. Un automobil fabricat în 2016 este, în principiu, mai bun decât unul din 2006, dar Alexandru Vlahuță nu are mai multă valoare decât Eminescu numai pentru că s-a născut mai târziu decât el. Trecerea secolelor (dovadă: Cervantes, Shakespeare ș.a.) și nici chiar trecerea mileniilor (dovadă: Homer, Ovidiu ș.a.) nu transformă în vechituri operele literare valoroase.

Se întâmplă însă altceva și anume noi, oamenii de azi, am involuat în ceea ce privește educația sentimentală în raport cu oamenii de altădată. Nu mai suntem sensibili la emoțiile calme, ritualizate, ci preferăm plăcerile violente, obținute rapid. Nu mai avem răbdare să citim vers cu vers o poezie de Eminescu și să o lăsăm să reverbereze în conștiința noastră. Preferăm să ne uităm la un film cu împușcături și să ne procurăm instantaneu senzații tari. Am renunțat la cuvinte, care cer din partea noastră un efort de recunoaștere și reprezentare, în favoarea imaginilor cu efect imediat asupra noastră, care nu ne solicită gândirea și imaginația.

Trăim repede-repede, fără să înțelegem aproape nimic din ceea ce trăim. Călătorim cu automobile de mare viteză și vedem peisajele derulându-se unul după altul, dar nu-l contemplăm pe vreunul. Și răsăriturile de soare le înregistrăm din mers, enervați eventual de faptul că se reflectă în oglinda retrovizoare și ne orbesc. Ne înstrăinăm tot mai mult de natură, regăsind-o, ca noțiune demult golită de sens, doar în programele politice ale unor partide ecologice. Cireșe nu mai luăm din cireș, ci din frigider. Flori de tei mai găsim – uscate și măcinate – doar în plicurile de ceai. Când ne atrage o femeie, ne întrebăm dacă e sexy, iar când o sărutăm ne păstrăm guma de mestecat în gură.

Am involuat mult, rămânând în urma poeziei lui Eminescu. Suntem depășiți de ea. Ar trebui să lucrăm mult asupra noastră ca să mai ajungem să avem acces la această poezie.

„Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.”

Împreună cu Silvia Radu, Arhim. Melchisedec Velnic, Adrian Alui Gheorghe și Constantin Ungureanu, Mănăstirea Sucevița, 2016
Unii cred că avem de-a face cu o transcriere greșită a versurilor eminesciene. Că, de fapt, poetul ar fi scris „codrului bătut de vânturi”. Aceasta este distanța care ne separă pe noi, cei de azi, de Eminescu. Distanța dintre „codrului bătut de vânturi” și „codrului bătut de gânduri”. Adică dintre o gândire prozaică și previzibilă și una poetică. Limba poeziei este azi, pentru mulți dintre noi, o limbă moartă, ca greaca veche sau latina. Nu o mai înțelegem, nu pentru că ar fi dificilă, ci pentru că folosirea ei presupune o anumită libertate interioară, o stare de grație, pe care le pierdem încă din copilărie.

Nu demult cineva a explicat, cu… gravitatea unui om de știință, că florile de tei nu pot să cadă rânduri-rânduri, pentru că florile de tei nu cad. Într-adevăr, nu cad. Iar în această situație nu ne rămâne decât să considerăm poezia lui Eminescu invalidată.

„Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.// Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet pân’ în poale/ Plutești ca visul de ușor.// Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc −/ S’atârnă sufletu-mi de ochii/ Cei plini de lacrimi și noroc.”

Mai are vreun bărbat de azi în minte acest portret generic al iubitei? Mai descrie cineva femeia ca pe o ființă imponderabilă, plutind ca visul de ușor? O mai idolatrizează cineva? Îi lăsăm deoparte pe neciopliții care văd în ea un obiect de plăcere, stabilindu-i dimensiunile ideale, și, eventual, reconstruind-o, pe baza lor, cu ajutorul siliconului. Dar chiar intelectualii cu diplome o respectă doar atât cât le permite corectitudinea politică, imaginându-și-o ca pe un cetățean destoinic, egal în drepturi cu bărbații. Pentru ei, femeia nu seamănă cu floarea albă de cireș, nu plutește ca visul de ușor, ci are călcătură grea și voluntară.

Dintr-un cult al comodității și al plăcerii, asemănător cu dependența de droguri, dintr-un epicureism vulgar și nevrotic, am decăzut foarte mult. Am ajuns (nu numai noi, vorbitorii de limbă română, ci și mulți alți oameni de pe glob) să știm cu totul două-trei sute de cuvinte, și chiar și pe acelea să le pronunțăm trunchiat și mormăit, ca să nu ne obosim prea mult organul fonator. Și cu această gură încleiată de lene afirmăm că poezia lui Eminescu este depășită!

Doxachi Hurmuzachi a lăsat testament fiilor săi „iubirea de patrie, iubirea de limbă și iubirea de Dumnezeu”. Aceste valori își mai găsesc locul în viața tinerilor?
Din păcate, nu (sunt și excepții, dar aici nu am în vedere excepțiile). Răspunderea o poartă cei care îi educă (părinți, profesori, oameni politici, scriitori, ziariști și, regret că trebuie să o spun, chiar și unii preoți), care nu își fac datoria. În momentul de față este chiar la modă denigrarea României (un exemplu: Lucian Boia – profesor universitar!). Surprinzătoare este atacarea necontenită, nedreaptă și iresponsabilă a ideii de a construi Catedrala Mântuirii Neamului. Unii o fac din ignoranță, din mimetism, dintr-un teribilism ieftin, alții – pentru a fi răsplătiți, direct sau indirect, de forțe antiromânești.

Ce mai înseamnă să fii român în ziua de azi? Aproape că ne e jenă să mai punem o astfel de întrebare astăzi.
Pentru mine, înseamnă foarte mult. Consider că am avut noroc născându-mă în România. Fie și numai pentru că pot să-l citesc pe Eminescu în original, nu trebuie să apelez la traduceri. Este adevărat, în momentul de față țara se află într-o situație proastă; dar acesta e și un avantaj: este nevoie de noi pentru fapte mari, avem șansa de a rămâne în istorie.

Dacian Andoni, Biserica Santa Fosca Torcello
Împărtășiți-ne câteva mărgăritare din cultură.
Aleg, din tot ce am trăit, o întâlnire cu marele poet Nichita Stănescu. Am mai povestit-o, dar îmi place să-mi mai amintesc o dată momentul.

În 1971, la douăzeci și patru de ani, eram cel mai conștiincios redactor de la o revistă din provincie. Bizuindu-se pe seriozitatea mea, redactorul-șef mi-a dat sarcina să mă duc la București și să aduc zece poezii de la Nichita Stănescu. Așa mi-a spus, „zece poezii”, și cu această precizare în minte am plecat la drum.

Nichita Stănescu nu avea pe atunci o adresă. Locuia la diferite admiratoare (uneia dintre ele i-a scris pe peretele dormitorului, cu creionul dermatograf, un lung poem; era modul lui de a plăti chirie). Așa stând lucrurile, a trebuit să o fac pe detectivul și am aflat că îl pot găsi pe poet seara, la restaurantul Athénée Palace.

Seara, Nichita Stănescu se afla, într-adevăr, la una din mese, înconjurat de prieteni. Când i-am spus pentru ce venisem, m-a întrebat cu o gravitate jucată:
– Exact zece?
– Da, zece.
Înțelesese, de fapt, de la început ce voiam, dar îl amuza stilul meu funcționăresc, inadecvat la viața boemă dusă de el, și voia să prelungească situația, ca să o guste din plin.
A făcut din discuția cu mine un spectacol, dar nu un spectacol cu public. Mi-a vorbit mereu în șoaptă, delectându-se de unul singur cu umorul involuntar al solicitării mele. Iar amuzamentul lui, departe de a fi fost batjocoritor, avea ceva tandru.
– Poemele se află la dumneavoastră? l-am întrebat ușor îngrijorat de evidența faptului că nu avea o servietă.
– Da, m-a asigurat el. Te rog să scoți un carnet și un pix.
M-am conformat, nedumerit, și Nichita Stănescu a început să-mi dicteze poemele cerute, improvizându-le unul după altul. Comesenii nu urmăreau scena, fiind absorbiți de o discuție despre fotbal. Eu notam înfrigurat, cucerit de frumusețea stranie a versurilor.
După ce am terminat de scris și cel de-al zecelea poem, Nichita Stănescu m-a somat să desprind din carnet o foaie albă.
– Am să-ți dictez acum al unsprezecelea poem, mai frumos decât toate celelalte.
Mi l-a dictat și era, într-adevăr, cel mai frumos.
– Îți place?
– Da.
Era un „da” înflăcărat și competent. Cu toată naivitatea pe care o arătam la vârsta aceea în relațiile cu oamenii, despre literatură știam destul de multe.
– Bine, a spus poetul, atunci să-l ardem, ca să rămână numai al nostru.
Mi-a luat foaia din mână și i-a dat foc de la o brichetă. În timp ce hârtia ardea răsucindu-se ușor, vedeam literele devenind întâi roșietice pe negrul celulozei carbonizate și dispărând apoi fără urmă.
Un poem creat pentru mine de cel mai mare poet al secolului douăzeci! Un poem care trăise doar câteva zeci de secunde!
Nu mai primisem și nici nu aveam să mai primesc vreodată un asemenea dar.

Împărtășiți-ne ceva din experiența pe care o aveți. Ce ar trebui să nu neglijăm în viață?
Cred că trebuie să prețuim timpul, „clipa cea repede ce ni s-a dat”. Iar dacă îl risipim, să știm că îl risipim și nu s-o facem din greșeală, pentru ca apoi să regretăm. Mai cred că trebuie să învățăm să-i iubim pe oameni. În caz că nu reușim, să fim măcar… politicoși. Prețuiesc foarte mult politețea, care nu e numai un „regulament ” pentru comportarea în societate, ci o permanentă grijă de a nu-i răni pe cei din jur.

Sus