RO
EN

Hristos, nădejdea și speranța noastră

Arhim. Melchisedec Velnic,
Starețul Mănăstirii Putna

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor

„Gustați toți din ospățul credinței, împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății”, ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul său din noaptea Slăvitei Învieri.

Arhim. Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna
Avem o credință sfântă și dreaptă. În capitolul 15 din Întâia Epistolă către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel vorbește despre Învierea lui Hristos și învierea noastră cea de obște și ni-L prezintă pe Hristos ca Domn și Stăpân peste cei vii și peste cei morți. Spune și cum va fi învierea din morți, a noastră și a părinților noștri care s-au dus, a bunicilor noștri, a celor care au plecat din această viață. Poate ați văzut în morminte: puțină țărână și câteva oase. Se vor înaripa și acelea la cea de-a doua venire a lui Hristos. Dar nu vor mai fi trupuri stricăcioase, ca acestea de acum. Nu vor mai avea nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, ci vor fi trupuri cu totul duhovnicești. Așa învață Sfântul Apostol Pavel și așa credem și nădăjduim cu toții, pentru că noi toți avem un Dumnezeu și, crezând în El, vom învia. El este nădejdea și speranța noastră.

Cât de frumos este omul care crede în Dumnezeu! Să ne privim chipul pe care îl avem în noaptea sfântă, mântuitoare, a Învierii Domnului. Unii mai veseli, gustând bucuria, unii mai puțin; unii s-au silit, unii s-au silit mai puțin. Bucuria vine pe măsura silinței. Bucuria vine în măsura în care fiecare dintre noi s-a silit să fie mai bun. Și cât de bine este când omul se silește să fie mai bun! El, Hristos Domnul, este totul pentru noi. El ni S-a făcut nouă și tată, și mamă, și frate. Vă amintiți cum în Joia cea Mare Hristos Domnul a spălat picioarele ucenicilor. Dar S-a mulțumit Domnul numai cu atât? Nu, ci a dat și trupul Său sub chipul pâinii și al vinului. Și aceasta încă nu este tot ce a făcut Domnul pentru noi. Căci El rămâne întru noi și dă sens vieții noastre, cum spune Apostolul Pavel: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19) Și toată strădania Bisericii de 2000 de ani nu este alta decât aceea ca Hristos să ia chip în sufletele acelora care cred. Și avem „atâta nor de mărturii” (Evrei 12, 1); de intrăm într-o biserică vedem chipurile sfinților zugrăvite pe pereți. Acești sfinți nu sunt altceva decât niște martori ai Învierii lui Hristos. Sunt niște martori că și noi vom învia, că trupul acesta stricăcios va trece și va învia.

Binele înfăptuit de noi atrage după sine lumina lui Hristos. Și El, Hristos, rămâne cu noi. Și când Îl avem pe El, avem de toate. Ce ne lipsește când Îl avem pe Hristos? Absolut nimic. Chiar dacă am numai o bucată de pâine pe masă, știu să-I mulțumesc și știu să mă bucur. Căci El este bucuria și nădejdea mea. În noi, în fiecare dintre noi este sădită sămânța vieții veșnice prin chipul lui Hristos care este în noi. Și prin aceasta ne facem părtași la viața de dincolo, din care fiecare dintre noi se silește să se împărtășească.

Mănăstirea Putna în noaptea Învierii Domnului
Fiecare dintre noi are sădit în interiorul său un dor: dorul de mai bine. Dacă e să ne uităm înlăuntrul nostru, vedem că ne vine greu să mărturisim răul pe care îl săvârșim. E un lucru urât și vrem să scăpăm de el. Dar dorul după Dumnezeu, dorul după Hristos, dorul după Bine, după Frumos, acela niciodată nu încetează să existe în interiorul nostru. De aceea, răul este limitat și trebuie oprit. Iar lumina pe care o ținem în mâinile noastre în noaptea Învierii lui Hristos este semn că ne silim să fim mai buni și că ne dorim ca El, Hristos, să fie înlăuntrul nostru. Dorim ca viața noastră să fie senină, să fie pașnică, să fie plină de iubire, de dragoste, de iubirea lui Hristos. Dar pentru aceasta trebuie să fim în biserică. Acesta este lucrul cel mai important: să fii în biserică, să fii în casa lui Dumnezeu.

Biserica nu este numai a slujitorilor, ci noi toți formăm Biserica lui Hristos. Căci ne unesc același cuget și aceeași simțire. Și sfinții de care am amintit au hotărât că a-L avea pe Hristos este lucrul cel mai important. De aceea, să nu alergăm pe alte căi, să nu ne lăsăm prinși de alte experiențe și păcate care nu fac decât să ne înstrăineze de Dumnezeu.

Credința ne este absolut necesară, credința adâncă, statornică. Ea este un pilon al vieții noastre celei veșnice și este un pilon al Învierii. Ce ne aduce credința noastră în Dumnezeu? Mai întâi, o sporire în iubire în raport cu oamenii, dar și cu Dumnezeu. Credința aduce în noi iubirea. Căci spune Sfântul Apostol Pavel: „credința […] este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Trebuie să înmulțim mereu iubirea și trebuie să facem din cel de lângă noi, cu adevărat, aproapele. Să nu fie departele.

Trebuie să ne apropiem la nesfârșit de Dumnezeu. Vai de acel om care nu se silește să se îndrepte spre Dumnezeu! Trebuie să alergăm spre Dumnezeu până la atingerea de El, precum cea dintâi femeie la mormântul Său, care a dat să se atingă de picioarele lui Iisus.

Noi ne silim să ne atingem de El, de Hristos, Care este viața și nădejdea noastră. Orice altă căutare a noastră duce către un final care plictisește. Păcatul duce către ceva finit, care plictisește. Oricât ar săvârși omul păcatul, ajunge la o stare de plictis; vine o vreme când nu mai poate suporta. Tot ceea ce este materie și plăcere duce către așa ceva. Dar căutarea lui Dumnezeu este infinită. Urcușul duhovnicesc din treaptă în treaptă duce la vesela frumusețe a Raiului, la bucuria atingerii Raiului.

De aceea, să nu ne mai grăbim în această viață și să nu ne lipsim de bucurie, căci Hristos este pacea și bucuria noastră. Să ne oprim puțin din căutările pământești și să-L urmăm pe Hristos, citind și ascultând cuvântul Său. Să-L căutăm pe Hristos, să ascultăm glasul Lui care ne-a chemat și ne cheamă mereu: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28)

Din cuvântul rostit în noaptea de Înviere a anului 2017



Sus