RO
EN

Eu suflete am format

Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor


Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Maica Benedicta
Trebuie să spun un lucru și asta n-o poate contesta nimeni, iar duhovnicii mei pot să mărturisească și au mărturisit toți: nu m-am depărtat o clipă de Biserică, am botezat 11 copii în văzul tuturor, nu m-am sinchisit și m-a apărat Dumnezeu. Am trăit așa, având niște duhovnici admirabili! La un moment dat, comuniștii m-au pus să mă înscriu în partid ca să mă poată trimite în străinătate, căci ei n-aveau oameni care să știe atâtea limbi câte știam eu și aveau nevoie de intelectuali. De-aceea m-au băgat și pe mine, pe Paler, pe Breban, pe Beligan în Comitetul Central, și m-au acceptat probabil așa cum am fost, fiindcă nu se putea să nu fi ajuns la urechile lor că eu mă duc să mă spovedesc la duhovnic. Când m-au propus pentru partid am bocit… mi-era rușine să mă duc acasă la tata – era și ziua lui, Sfântul Nicolae – , cum să mă duc eu acasă la tata înscrisă în partid, mă dă pe ușă afară!
Și m-am dus la părintele Nicolae Mateescu, la Biserica Visarion – era duhovnicul meu, Dumnezeu să-l ierte! – și sub patrafirul lui am început să plâng. […] Și plângeam acolo înnebunită: „Părinte, ce să fac, îmi dați voie, nu mă scoateți din biserică?” Părintele Mateescu, care era un om foarte înțelegător, mi-a zis: „Doamna Bușulenga, să știi nu numai că nu te acuz, dar eu te trimit să te înscrii în partid, pentru că, poate dacă s-ar fi înscris în partid cine ar fi trebuit – adică intelectuali, oameni cinstiți, credincioși – nu s-ar fi ajuns unde s-a ajuns”. M-am mai liniștit eu – vorba vine – și am acceptat, și așa biserica mea m-a acceptat așa cum am fost, fiindcă m-am dus și-am spus ce fac. „Noi te știm, ești a noastră…” Niciodată n-am părăsit biserica, n-am contestat; totdeauna, cât am putut, am făcut educația religioasă a studenților. O făceam pe diverse căi, cu tot felul de posibilități: cu poezia mistică a cutăruia, la Eminescu eram cu cosmogoniile lui, cu luceferii lui și cu apocalipsa lui, era exact ce-mi trebuia… cu melancolie și cu moartea sufletului – în momentul în care pierzi credința moare sufletul –, pe urmă cu postumele către Maica Domnului, către Mântuitorul, parcă predam religia… și așa am mers. Ioan Alexandru, mititelul – Dumnezeu să-l odihnească! – mă seconda perfect, că eu atunci ajunsesem profesor și el era cu seminarul.

Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Maica Benedicta
Era bietul Pompiliu Marcea secretar de organizație pe Universitate și eu am dat bibliografia – ni se cerea bibliografia la începutul anului –, și am pus în capul listei Biblia. Când a văzut, vine la mine: „Doamnă Zoe, m-ați nenorocit, mă dă afară, mă închide și pe dumneavoastră la fel! Ce faceți?” Zic: „Dragă, n-ai decât să spui așa: Bușulenga nu vrea să renunțe, ea zice că este cartea cea mai mare a omenirii și că niște ignoranți imbecili o refuză.” Zice: „Am să încerc așa” și într-adevăr a izbutit. S-au temut să fie imbecili sau ignoranți și au acceptat chestia asta. Și am început să fac niște cursuri cum știam eu, cum am învățat eu, așa… pe neștiute, în complicitate cu copiii.

Cred că introducerea Bibliei în bibliografia studenților a fost un gest de curaj inspirat de vorbele părintelui Nicolae. A fost prima oară când am pus piciorul în prag și i-am speriat, făcându-i ignoranți. Dar asta s-a întâmplat după ce mi-a spus părintele că un om credincios poate să facă lumină într-un loc întunecat.
Aveam la un moment dat cursuri după-amiaza și erau opt teologi care veneau, stăteau în ultimul rând – sărăcuții, veneau cum erau îmbrăcați, așa, mai închis, în hăinuțe negre – și le-am spus: „Bine, dragă, de ce veniți voi la mine la curs? Se poate? M-aș duce eu să fac Teologia dacă aș fi mai tânără, și voi veniți la mine?” „Păi, doamnă, în felul acesta înțelegem și noi lucrurile culturii dintr-o perspectivă spirituală, duhovnicească”. M-am bucurat foarte tare! Unii sunt și preoți acum…

Gheorghe Anghel, Rugăciune. Lucrare inspirată de chipul doamnei Zoe Dumitrescu-Bușulenga
Pentru mine însă, important era la început să driblez noua doctrină care încerca să se încuibe la noi: marxismul, dublat firește de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist, toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La seminarii făceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenții au simțit imediat asta – omul tânăr înțelege repede aceste lucruri – și atunci toți veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ținta tuturor. Încercam să-l arăt în lumina adevărată, cât se putea, fiindcă eram controlați. Am făcut tot felul de acrobații, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr – acestea s-au spus cu jumătate de gură. Asta a fost o etapă. După ’65 am scăpat de chinga sovietică, lucrurile mergeau mai ușor.

A fost o vreme când mă rugam pe stradă, la modul foarte subiectiv. Ani de zile, când mă duceam la facultate pe jos, de acasă de la mine, de pe Grivița până pe Edgar Quinet, spuneam: „Dă, Doamne, un gând de dragoste și de pace pentru toți oamenii lumii!” Și spuneam asta continuu. Nu știți cât bine mi-a făcut – și lăuntric dar și pentru semenii mei – fiindcă, fatalmente, rugându-te lui Dumnezeu, capeți conștiința alterității. Există și celălalt.

Este adevărat că după 50 de ani greu se reface o minte pervertită de ateism. Dar eu vreau să vă dau exemplul meu. Am fost și eu profesor universitar, de toate am fost… Nu mi-am pierdut nicio clipă credința și să știți că mă duceam la biserică, de altfel am purtat veșnica cruce grecească – fiindcă, să vă spun acum drept, putea fi luată drept bijuterie. Ateii mă întrebau: „Ce ai la gât, trifoi?” „Da.” „Cu patru foi?” „Da.” Era crucea greacă. Dar oricând te puteai duce la biserică și mă duceam la biserică.

Cu ceea ce am făcut eu am format suflete și asta era esențial. Am comunicat cu tineretul, am transmis tineretului tot ceea ce știam eu – și știam câte ceva –, le-am dat cultură universală, am încercat să-i ridic până la nivelul culturii universale.

Fragmente din Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Să nu pierdem verticala,
Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2013



Sus