RO
EN

Mănăstirea Putna,
550 de ani. Închinare

 

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
În 10 iulie 2016 s-au împlinit 550 de ani de când Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a pus piatra de temelie a Mănăstirii Putna, întâia sa ctitorie și cea care avea să îi fie necropolă.

În acești 550 de ani, cu darul lui Dumnezeu, cu mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, darul Sfântului Ștefan nu a încetat să rodească: Sfânta Liturghie s-a săvârșit necontenit, românii și-au găsit aici un reper al identității lor, academia de arte frumoase, așa cum a numit-o Părintele Iachint Unciuleac, nu a contenit în a îngemăna sfințenia și frumusețea. Cel mai de preț rod al unei mănăstiri sunt viețile plăcute lui Dumnezeu ale monahilor ei, iar vatra monahală de aici a dăruit Cinului sfinților pe Sfântul Daniil Sihastrul, Sfântul Ilie Iorest, Sfântul Iacob Putneanul și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, aceștia fiind doar cei canonizați până în prezent, Mitropolitul Teoctist I ori Cuviosul Arsenie bucurându-se de o cinstire locală.


550 de ani de istorie, credință, cultură

Despre începutul mănăstirii, manuscrisul Letopisețului de la Putna II ne spune: „În anul 6974 ‹1466› iulie 10, s-a început să se zidească, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfânta mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la Putna”.

Prima obște a Putnei a fost adusă de la Mănăstirea Neamț, în frunte chiar cu starețul acesteia, arhimandritul Ioasaf, care va fi primul stareț al Putnei. Biserica, ridicată pe o veche vatră sihăstrească, a fost sfințită în 3 septembrie 1469, de ziua de nume a Mitropolitului sfânt, Teoctist I, cel care l-a uns domn pe Sfântul Ștefan în 1457 și i-a vegheat părintește prima parte a domniei.

În 1484, mănăstirea este devastată de un puternic incendiu. Este refăcută de ctitorul ei, care va fi înmormântat aici după ce trece la cele veșnice în 2 iulie 1504.

Mai ales din această perioadă a rămas tezaurul artistic al Putnei, considerat unul de primă valoare în lume, care reunește deosebit de prețioasa colecție de broderie din sec. XV, cărți și obiecte de argint și argint aurit. Cele mai cunoscute sunt acoperământul de mormânt al Doamnei Maria de Mangop, epitrahilul cu portretele lui Ștefan cel Mare și Alexandru Voievod, fiul său, epitaful din anul 1490, cădelnița de argint dăruită de Ștefan în anul 1470, Tetraevanghelul de la Humor (1473).

De-a lungul anilor, diferite clădiri se vor pierde, iar altele noi se vor construi. După chilia în piatră, de unde tradiția spune că Sfântul Daniil i-a indicat Sfântului Ștefan locul unde să zidească mănăstirea, cea mai veche clădire a mănăstirii este biserica de lemn ctitorită de Dragoș Vodă (domn al Moldovei între 1347­–1354) la Volovăț și adusă la Putna de către Sfântul Ștefan, numită „mănăstirea cea veche”. Din veacul al XV-lea s-a păstrat Turnul Tezaurului. Înalt de 16 m, cu ziduri groase de peste 2 metri, acest turn este situat pe latura de vest a incintei.

După aproape două secole de la ctitorire, din cauza problemelor de la fundație, Vasile Lupu decide reclădirea bisericii ștefaniene. Ajunge până la ferestre, dar, în urma pierderii domniei, biserica va fi terminată de domnii Gheorghe Ștefan și Istrate Dabija.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, mănăstirea ajunsese din nou într-o stare gravă, în special din cauza unui cutremur din 1739. Ansamblul monahal a trecut printr-o importantă refacere, inițiată și susținută de Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul (1719–1778), care a devenit astfel al doilea mare ctitor al așezământului, ajuns acum la o nouă înflorire. De atunci vor rămâne Turnul de intrare și fântâna din incintă, realizate la inițiativa Sfântului Iacob.

În această a doua perioadă de înflorire, pentru monahii iubitori de liniște și de rugăciune s-au dezvoltat două așezăminte sihăstrești: Sihăstria Putnei și Sihăstria Ursoaia. Trei dintre viețuitorii sihaștri, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, au fost canonizați. De asemenea, în jurul bisericii Dragoș Vodă a luat ființă, la inițiativa Sfântului Iacob Putneanul, prima școală rurală din Moldova. Primul purtător de grijă al școlii a fost arhimandritul Vartolomei Mazereanu, marele cărturar al Bucovinei de atunci.

După răpirea nordului Moldovei, Bucovina, de către Imperiul Austriac în 1775, viața monahală trece printr-o perioadă foarte grea. În afară de Putna, Sucevița și Dragomirna, sunt închise toate mănăstirile și schiturile de aici. Desfiinţarea mănăstirilor, limitarea numărului de călugări de către statul austriac şi mai ales „duhul” neortodox al noii stăpâniri politice a dus la o slăbire a vieții monahale. Însă mănăstirile au reprezentat unul dintre factorii de coagulare a identității și a culturii românești și ortodoxe pentru cei înstrăinați de patria mamă.

În memoria slăvitului voievod, în anul 1871, de hramul mănăstirii, aici a avut loc Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni. La organizarea serbării s-a remarcat în mod deosebit Mihai Eminescu, cel care a sintetizat locul Mănăstirii Putna în istoria, cultura și spiritualitatea românilor, numindu-o „Ierusalimul neamului românesc”, locul care adăpostește „altarul conștiinței naționale” – mormântul Sfântului Ștefan.

După Marea Unire din 1918, mănăstirea va reprezenta o inimă sufletească a României Mari în zbuciumatul secol XX. Viața monahală va fi din nou grav primejduită la începutul perioadei comuniste, dar o inițiativă a Mitropolitului Sebastian Rusan se va dovedi salvatoare. În 1956, acesta aduce aici o obște nouă, din școala duhovnicească a părintelui Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria. Noul stareț, arhimandritul Dosoftei Murariu, va pune o temelie, conformă cu statutul și menirea mănăstirii, pe care se va construi până în prezent.

Glasurile Putnei: ortodoxie și românism

După trecerea la cele veșnice a Sfântului Ștefan cel Mare, mormântul său de la Putna a devenit un loc de închinare al tuturor românilor. În 1992, a fost canonizat, iar în 2010 mănăstirea a primit ca al doilea hram ziua sa de sărbătoare, 2 iulie.

Pe urmele închinătorilor de peste veacuri, niciunul dintre vizitatorii de astăzi nu părăsește Mănăstirea Putna fără a trece pe la mormântul celui care a ctitorit-o, Sfântul Ștefan cel Mare. Aici, o candelă stă aprinsă de veacuri, ofrandă a poporului către „domnul mai presus de orice laudă”, cum a fost el numit de către Dimitrie Cantemir.

Aşa cum Sfântul Voievod Ştefan cel Mare are un loc aparte în văzduhul sufletului românesc, „mănăstirea lui cea dragă” este datoare, în chip aparte, cu rugăciunea şi nevoinţa pentru împlinirea voii lui Dumnezeu cu neamul nostru. Ortodoxie şi românism – acestea sunt glasurile Putnei.

Românii aud și ascultă aceste glasuri, așa cum mărturisesc și însemnările din Cărțile de impresii.

O telegramă trimisă de redacţia ziarului „Tribuna” din Arad, organizatorilor Serbării din 1904, spune: „Trimitem inimile noastre la mormântul lui Ştefan cel Mare”. Cu acelaşi prilej aromânul Alexandru Mocioni scria: „Cu pietate şi admiraţiune asist, în sufletul meu, la serbarea de la Putna, unde se întâlnesc inimile tuturor românilor într-un gând şi-o simţire, spre glorificarea memoriei gloriosului voievod, Ştefan cel Mare şi Sfânt”.

În 1957, în plin proces de comunizare a României, un pelerin face următoarea însemnare: „Niciodată nu mi-am dat seama cât de adânc sunt împlântate rădăcinile neamului nostru în frumoasele plaiuri Bucovinene decât în clipa când Bunul Dumnezeu mi-a ajutat să-mi plec fruntea pe mormântul care adăposteşte cel mai scump tezaur românesc”. Apoi scrie două versuri din Doina: „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta” şi parafrazează continuarea lor: „Ascultă strigătele disperate ale Marelui Eminescu prin care vorbeşte Neamul nostru întreg!”

La Serbarea din 2 iulie 2004, au participat şi soldaţi din Basarabia care au fost răniţi în războiul din Transnistria şi copii ai celor ucişi în acest război, care au recitat poezii scrise de ei. Unul din soldaţi, purtând pe el rănile războiului, a spus: „am ajuns până la capătul lumii, fiindcă ne-a deportat Uniunea Sovietică de la Polul Nord până în Kazasthan, dar nicăieri nu am văzut dealurile acestea pline de har ca aici la Putna noastră, a tuturor românilor”.

Sfântul Iacob Putneanul, al doilea ctitor al mănăstirii, numea Putna „maica și moștenitoarea mea”.

De ziua frumoasei și sfintei aniversări a 550 de ani de la punerea pietrei de temelie, duminică 10 iulie, IPS Arhiepiscop Pimen împreună cu clericii „născuți” în viața monahală la Putna, aflați la mănăstire sau cu ascultarea la alte mănăstiri, au săvârșit Sfânta Liturghie, în semn de recunoștință și mulțumire pentru maica ce a rodit și a crescut atâtea generații de monahi. Cu acest prilej s-au sfințit noile clopote ale mănăstirii.

Bătrâna maică rămâne să primească în continuare pe cei ce vor să își închine viața lui Dumnezeu aici, sub ocrotirea Maicii Domnului, și pe cei ce vor să aibă rugăciunile lor purtate la cer de sfinții și de viețuitorii de peste veacuri ai mănăstirii ctitorite de Sfântul Voievod Ștefan.


Sus