RO
EN

De ce m-am întors în România


Alexandru Căbuz

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Sunt întrebat deseori de ce m-am întors în România, în special atunci când mă prezint unei persoane noi. După ce spun că am luat doctoratul în fizică în Franța în 2007 și, după 2–3 ani de stagii post-doctorale, m-am întors în țară, lumea ridică din sprâncene: „Ah! Cum așa?” Uneori, persoana se abține și abia peste 2–3 minute mă întreabă: „Scuzați-mă dacă vi se pare nepotrivită întrebarea, dar ce v-a determinat să vă întoarceți?”

Întotdeauna m-a incomodat această întrebare, dar nu pentru că mi se pare nepotrivită, ci pentru că niciunul din răspunsurile pe care le dădeam nu mă satisfăceau. Îmi era foarte greu să identific și cu atât mai puțin să formulez concis motivația profundă a acestei decizii și, de aceea, soluția la care am ajuns este să răspund pur operațional: a apărut ocazia să lucrez în Ministerul Educației și să contribui la reforma sistemului de cercetare.

Astfel, răspundeam întrebării fără ca, de fapt, să răspund întrebării subiacente: de ce mi-a păsat de reforma cercetării în România așa de mult încât să renunț la un post permanent în sistemul de cercetare francez? Puține funcții publice în lume sunt mai privilegiate decât cele din sistemul francez, deci nu pare o mișcare rațională.

Cred că cel mai simplu mod de a explica este folosind celebrul model „Călărețul și Elefantul”, dezvoltat de psihologul Jonathan Haidt în cartea sa „The Happiness Hypothesis: Finding Modern Truth in Ancient Wisdom.” Acest model arată că mintea umană are o componentă rațională, capabilă de planificare și decizii complexe, reprezentată de călăreț, și o componentă irațională, ghidată de instinct și emoție, reprezentată de elefant. Călărețul are o influență mică și oarecum indirectă asupra elefantului. În situații în care elefantul este indiferent, călărețul îl poate direcționa unde dorește. În situații în care elefantul este atras de o anume direcție sau de alta, călărețului îi este foarte greu să îl devieze sau să îl încetinească. Evident că modelul este simplificator și mintea umană este mult mai complexă, dar există o mulțime de alte cercetări care întăresc concluzia că gândirea rațională reprezintă o forță minoritară și uneori chiar neglijabilă pentru vasta majoritate a acțiunilor și deciziilor pe care le luăm zi de zi. Două surse de documentare suplimentară ar fi profesorul Dan Ariely de la MIT („Predictably irrational”) și autorul de popularizarea științei Tor Nørretranders („The User Illusion”).

În cazul meu, elefantul a simțit o atracție gravitațională, continuă, pentru organismul cultural românesc. Cuvântul „organism” este cuvântul cheie aici, pentru că ar putea explica de ce nu m-am simțit niciodată în largul meu și chiar am evitat comunitățile românești din țările unde locuiam. Resimțeam atmosfera acestor comunități nu ca pe metabolismul unui organism cultural viu, ci ca pe un fel de terapie de grup pentru „celule” ce s-au pierdut de „trup”, și această atmosferă mi se părea foarte apăsătoare.

La fel cum metabolismul unui organism real este format din o mulțime de mici interacțiuni între celule, o țesătură invizibilă de mici schimburi de energie și de informație, la fel și într-o societate, mi-a fost greu să identific un element anume, care, singur, face diferența dintre a trăi între români și a trăi între americani, francezi, englezi sau japonezi (cele patru țări unde am locuit până acum). Efectul cumulativ, însă, este covârșitor. Simțul umorului, formele de politețe, moduri de socializare, subiecte de conversație acceptate sau tabu, vestimentație, mâncare, muzică, politică, mijloace de transport, mesajele din mass-media, celebritățile din ziare și de la televizor, relațiile de muncă, și multe alte lucruri formează o frescă total diferită în fiecare loc, iar elefantul meu numai pe una o considera ca fiind „acasă”.

Chiar atunci când eram atât de bine integrat într-o societate încât cei din jur nu mai realizau că eram o celulă din alt corp, deoarece vorbeam fără accent și cunoșteam toate formele culturale acceptate, elefantul nu uita să îmi amintească încontinuu, ca un bâzâit pe fundal, că nu sunt acasă. Mai mult, acest bâzâit creștea în intensitate de-a lungul anilor, până când, în anii 2009–2010, devenise un tropăit extrem de neplăcut. Ocazia de a reveni, atunci când a apărut, a fost minunată, și n-am ratat-o.

Călărețul, însă, nu vă va spune toate acestea, dacă îl întrebați. El va raționaliza întregul proces ca să facă să pară că, de fapt, totul a fost calculat și planificat de la bun început. Începând din 2002, când am terminat facultatea în SUA și m-am mutat în Franța, m-am implicat în comunitățile online de cercetători români tocmai pentru a-mi construi o rețea de relații profesionale. Știam, evident, de pe atunci că nu poți funcționa nicăieri, și mai ales în România, fără a face parte dintr-o comunitate și a avea o reputație, o serie de realizări etc. Am făcut networking timp de 8 ani pentru ca, atunci când ocazia de a reveni se va prezenta, terenul să fie deja pregătit, să nu vin ca un imigrant, parașutat în propria țară.

„Strategia” a dat roade: din 2010 și până acum am fost înconjurat, și în viața profesională, și în cea personală, de cei mai impresionanți, incredibili oameni pe care i-am cunoscut vreodată, pe toate planurile – în frunte chiar cu soția mea. Numai pentru faptul că am putut să îi cunosc și să lucrez cu ei, știu că n-am trăit degeaba. Însă ghilimelele ce încadrează cuvântul „strategia” arată că nu călărețul a avut contribuția determinantă. Rămâne însă întrebarea: cum a știut elefantul?

În primul rând, călărețul uită repede, dar elefantul nu uită niciodată. Mirosurile, sunetele și peisajele Bucovinei și Făgărașului unde mi-am petrecut vacanțele copilăriei, mirosul de tămâie și toaca mănăstirii Sf. Ioan cel Nou din Suceava, fânul din podul unchiului din Făgăraș, maratoanele de bancuri de la nesfârșitele mese de Crăciun și Revelion, lumina Învierii, intoleranța la minciuni totală, radicală, a părinților, pozele și poveștile cu străbunicii și stră-străbunicii, poveștile cu Vlad Țepeș… acestea sunt metabolismul identității mele și în orice alt loc elefantul reacționează imunitar.

În al doilea rând, elefantul a fost mereu atras de oameni competenți și integri. Întâmplător sau nu, aceasta este rețeta networking-ului de succes oriunde în lume. În România ea are însă o importanță cu totul aparte, datorită rarității acestor oameni. În acest context, ei se știu și se recunosc ușor între ei, deci este suficient să cunoști câțiva pentru ca, mergând pe fir, să ajungi imediat la oricare altul. În plus, comunitatea este în expansiune ca număr de membri, ca eficiență a colaborărilor și, mai ales, ca hotărâre de a-și asuma un rol mai activ și mai vizibil în viața cetății. Suntem la un punct de inflexiune și acum este momentul ideal pentru a se alătura acestei comunități.

Iar în al treilea rând, elefantul meu a vrut mereu să contribuie mai întâi, fără să ceară răsplată. De altfel, este, probabil, singurul mijloc sigur de a intra în rețeaua competenților, și este componenta pe care știu de unde a învățat-o elefantul: de la părinți și de la bunici, care, deloc întâmplător, sunt toți profund credincioși. Spun „deloc întâmplător” pentru că aceasta mi se pare încapsularea perfectă a moralei ortodoxe: „Munca acum, răsplata mai târziu. Mult mai târziu.”

Așadar, cititorule, dacă ești între străini și te trage elefantul înapoi, dar călărețul îți spune că metabolismul românesc este bolnav, atunci intră în legătură cu oamenii competenți și integri, dar nu pentru a cere, ci pentru a contribui. Astfel nu va mai trebui să te lupți cu elefantul, vei contribui la însănătoșirea culturii noastre, și vei fi mai împlinit în România decât oriunde altundeva.


Sus