RO
EN

Împreună pe cale


 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Sunt din Sibiu, iar soțul meu este din Satu Mare și ne-am întâlnit la Cluj. Făcusem Teologie Pastorală în Sibiu și eram studentă în ultimul an la Pictură și restaurare bisericească în Cluj, și, în același timp, eram profesor titular de religie la un liceu, iar Tudor era în ultimul an la Telecomunicații. Nu am simțit diferența de vârstă (eu sunt născută în 1971, iar el în 1977) când ne-am îndrăgostit. Am văzut frumusețea care a pus-o Dumnezeu în el: cavalerismul, mărinimia, tandrețea, bunăvoința, gentilețea – trăsături care m-au făcut să mă simt acasă. Acum, Tudor lucrează în domeniul IT, iar eu pictez icoane.

Începuturile

Îmi amintesc cu drag de începuturile noastre; l-am îndrăgit pe Tudor de la prima întâlnire, care s-a întâmplat la Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR). Pe atunci el era angajat într-o altă relație. Abia după un an, de Sfântul Nicolae, am primit atenția și afecțiunea pe care le așteptam de la el, când a venit la mine și mi-a cerut să-i pictez două icoane pentru părinții lui. De atunci ne-am văzut aproape zilnic.

Mulți tineri amână căsătoria și venirea pruncilor până au siguranța materială a zilei de mâine. Cu noi nu a fost așa. De când am început să ne vedem mai des, la a treia întâlnire mi-a spus că vrea să ne căsătorim. După Paști a venit la noi și părinții mei l-au cunoscut. În ziua următoare mi-a cerut mâna de la părinți, iar în a treia zi am găsit o sală pentru nuntă și am fixat-o pe data de 1 iulie. Pentru unii poate părea inconștiență, dar noi am avut încredere în Dumnezeu și ne-am lăsat în grija Lui. Odată ce ne-am cunoscut atât cât s-a putut înainte de cununie, iar dragostea ardea în noi, la ce bun să mai amânăm nunta?

Am locuit într-o garsonieră în chirie și doar eu lucram ca profesor titular la un liceu, iar Tudor era în căutarea unui serviciu. Dormeam pe o saltea second-hand de o persoană, am primit un dulap jerpelit, câteva polițe pentru cărți, o masă, un scaun cu rotile, un dulăpior pentru bucătărie și o plită electrică cu două ochiuri.

Când soțul meu și-a găsit serviciu, eu eram însărcinată în luna a șaptea, ne consumasem toți banii de la nuntă și ne-am făcut și ceva datorii. Trăiam cu strictul necesar. Acum ne amuzăm când ne aducem aminte că locuind la etajul trei și dorind să aerisim caloriferul, am inundat toți vecinii de sub noi… o parte au cerut despăgubiri.

Copiii

Cu fiecare copil venit pe lume – acum avem patru – am anunțat prietenii cu vestea: „Ne-am îmbogățit!”. Cu adevărat, asta simțeam. Iubirea pe care o aveam nu a trebuit împărțită, ci ea s-a înmulțit cu fiecare copil. Și cele materiale s-au adăugat pe parcurs. Azi avem căsuța noastră și cele trebuincioase.

Primul copil a venit imediat după căsătorie. La o lună și ceva am aflat că sunt însărcinată. Aveam un băiat. Au urmat trei fete, cam la trei ani distanță fiecare. Între primul și al doilea copil am pierdut o sarcină în cinci săptămâni. Abia aflasem că vine următorul și l-am pierdut. Ne-a durut mult și nu ne-am găsit pacea până nu a venit următorul copil.

Abia după căsătorie ne-am cunoscut deplin unul pe altul și pe noi înșine. A fost nevoie de multe sforțări, mai ales în primii ani, venite din dragostea de a ne adapta unul la celălalt, pentru a învăța să cedăm și să găsim căi de viață care să nu fie împovărătoare.

Am descoperit în mine neajunsuri însemnate, rigiditate și încăpățânare, care duceau deseori la conflicte și supărări. Pe măsura trecerii anilor, supărările sunt mult mai rare și de durată mai scurtă. Cred că o căsătorie nu poate rezista fără uitare de sine, jertfelnicie și dăruire.

Copiii îți schimbă viața în mod radical, ți-o fac mai bogată, dar, în același timp, aceasta se și complică. Rolul de părinte nu se termină niciodată, însă relația, influența și responsabilitatea se schimbă. Fiecare etapă a creșterii lor și a mea a adus cu sine noi provocări, dar și noi recompense.

Nu pretind că aș reprezenta un exemplu de succes în modul de a relaționa cu copiii mei și că la noi în casă nu s-a ridicat niciodată tonul sau nu s-au rostit vorbe de ocară. N-ar fi o descriere ones­tă a vieții mele din ultimii ani. Cu toate acestea, pot spune că, în general, căminul nostru este un loc liniștit și iubitor.

Educația

A fi părinte îmi pare cea mai grea meserie. Când aduci pe lume un copil, acesta nu vine cu un manual de utilizare atașat, pe care să-l înveți și să-l aplici astfel încât să crești un copil, să ajungă un adult echilibrat și împlinit.

Stilul meu parental s-a datorat în mare parte experiențelor mele anterioare, educației pe care am primit-o acasă. E nevoie de efort conștient continuu pentru a schimba ceea ce e adânc întipărit în mine de la părinți. Și mai greu este a modela o altă ființă umană. Misiunea aceasta mi se pare de o importanță copleșitoare, misiune pe care nu doresc să o îndeplinesc cu superficialitate. Așa că facem cât putem, iar pentru restul, ne rugăm lui Dumnezeu să adauge. Căci mântuirea mea depinde de mântuirea copiilor mei. Nu vreau să fiu un părinte perfect, însă, cu fiecare zi, îmi doresc să fiu un părinte mai bun. La măsura cu care mă străduiesc, Dumnezeu îmi va da. Și nu-mi pierd nădejdea. Spovedania și împărtășania sunt pilonii mei de sprijin.

Copiilor le merge bine dacă primesc dragostea părinților, care le poartă de grijă, îi respectă, îi acceptă, îi iartă și le acordă încredere. Acesta este cel mai important lucru pe care l-am învățat.

Am stabilit împreună, părinții și copiii, reguli și limite pentru a le da siguranță și echilibru și pentru a se autodisciplina. Nu există cooperare fără reguli, pe care învață zilnic cum să le respecte pentru a ajunge la o bună conviețuire. Prin exersarea lor și testarea limitelor învață treptat ce sunt iertarea, smerenia și autocontrolul. Fac zilnic alegeri și suportă consecințele acestora.

Fiecare are personalitatea lui, propriul fel de a fi și este o muncă dificilă să le șlefuim marginile mai aspre pentru a le forma un caracter frumos. Cu toate acestea, mă bucur de unicitatea fiecăruia.

Încercări

La revederea după douăzeci de ani de la încheierea liceului, o fostă colegă mi-a zis: „Dar chiar patru copii?!”. Ne amuzăm de fiecare dată când ne amintim că atunci când eram însărcinată cu cea mică am ținut secret cât am putut față de neamuri, pentru a nu-și crea griji inutil, dar până la urmă au aflat și a fost o mare surpriză pentru ei, și nu una plăcută. Încă de la al treilea copil am fost avertizați că ar trebui să ne oprim. Acum, când ne văd, îi laudă și se bucură de ei.

Fiecare sarcină a fost diferită, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nașterile au fost relativ ușoare. Cu Irina, mezina casei, a fost diferit. Am avut risc de preeclampsie, adică tensiune mare, indusă de sarcină, și copilașul nu creștea. Am stat la terapie intensivă aproape o lună, monitorizată, primind tratament pentru a mai crește câteva sute de grame, ca astfel să primească șanse mai mari de supraviețuire. Când m-am internat, medicul meu era plecat din țară, iar medicul care m-a văzut la ecograf mi-a zis că fătul are o problemă la inimă și trebuie să mă opereze urgent, deși avea în jur de un kilogram. Disperată, am strigat după ajutor către Maica Domnului și acesta nu a întârziat să vină: un alt medic ecografist m-a văzut și m-a liniștit spunându-mi că nu are nicio afecțiune la inimioară. Ne-a miluit Bunul Dumnezeu și nu a dezvoltat nicio complicație din cele obișnuite copiilor prematuri. Irina s-a născut la treizeci și trei de săptămâni, cântărind o mie șase sute de grame, scăzând apoi până la o mie trei sute de grame. Fețișoara ei era cât pumnul soțului, dar era o luptătoare. La scurt timp după naștere, operația a început să supureze și, fiind sleită atât fizic, cât și psihic, am intrat în depresie, dar nu am rămas mult în acea stare. Tristețile, durerile, neputințele noastre nu zăbovesc dacă nu le hrănim. M-am gândit că Irina nu are nevoie de o mamă depresivă. În starea aceasta eu nu o pot ajuta. I-aș transmite toată durerea și neputința care m-au copleșit, și cui îi folosește? După naștere, au început niște coșmaruri cu arătări drăcești, transpirații abundente, iar riscul de preeclampsie nu a trecut. Părintele duhovnic a venit la spital și m-a spovedit, m-a împărtășit și mi-a citit o rugăciune. Din acea noapte au încetat coșmarurile, a doua zi tensiunea a intrat în limite normale și în următoarea zi am eliminat surplusul de lichid din corp. Nu a fost prima dată când Dumnezeu a lucrat minunat în viața mea.

Când eram pe masa de operație, medicul mi-a propus să-mi lege trompele și am refuzat. Mi-a zis că la o eventuală sarcină nu garantează pentru viața mea sau a fătului. Asta m-a durut mai tare decât trauma fizică de până atunci. Chiar și lucrurile rele care ni se întâmplă le îngăduie Dumnezeu cu o înțelepciune care pe noi ne depășește.

Viața în familie

Cu copiii încerc să fiu fermă și caldă. Le dau responsabilități în casă pentru a ști că sunt o parte importantă din familie. De exemplu, își spală singuri farfuria și tacâmul după fiecare masă, își fac patul și-și duc hainele murdare la spălat. Câte o zi pe săptămână fac cu rândul la bucătărie: pun masa, strâng masa, spală vasele. Zilnic, verific dacă și-au făcut ordine în cameră, altfel intervine delăsarea. Încurajările fac ascultarea mai ușoară, iar puterea exemplului este un profesor foarte bun. Am auzit demult un proverb care mi-a plăcut și îl amintesc copiilor, spunându-le că este nevoie de consecvență ca să ajungi să formezi un caracter: „Întotdeauna apa bate piatra, nu prin forță, ci prin perseverență” (Confucius).

Sunt selectivă cu ceea ce le dau de citit și cu filmele pe care le văd la calculator și le spun mereu că ceea ce văd, aud, fac și gândesc îi formează. Dar, oricum ar fi, numai Dumnezeu poate lucra deplin în ei. Eu doar pregătesc terenul. De aceea, uneori le citesc din cărți duhovnicești, deoarece ei nu au curiozitatea și răbdarea să le citească. Încă nu au motivație interioară pentru studiu sau lectură și rar găsesc o carte pe placul lor, iar când află una, de cele mai multe ori este științifico-fantastică. Astfel, trebuie să insist asupra lecturii. Avem ca regulă să citim împreună o jumătate de oră pe zi, iar în vacanță, o oră.

Imediat după ce l-am născut pe al doilea copil, am renunțat la televizor, aflând cât de păgubitor este pentru dezvoltarea creierului copiilor. Astăzi, pentru a nu le alimenta frustrarea, vizionăm împreună unul, două filme sau desene animate la sfârșit de săptămână. Le alegem diferențiat, în funcție de vârstă, iar celor mici le citim și le explicăm. Nu au acces la internet, calculatorul este parolat, putând fi folosit numai pentru proiectele școlare. Uneori, când doresc, ascultăm muzică: un pic din ce le place lor, un pic din ce ne place nouă. Așa se întâmplă și când ne aflăm în mașină la un drum mai lung: întâi facem rugăciunile începătoare, rugăciunea pentru călătorie, cinci minute rugăciunea inimii, apoi pot asculta muzică. Uneori ascultăm predica sau discuții de la bisericuța noastră.

Este important pentru ei, dar și pentru mine, să fim în legătură unii cu alții, contează timpul de calitate petrecut împreună. Uneori mă joc cu ei, sărim împreună pe trambulină, jucăm un meci scurt de fotbal, tenis sau jocuri în casă. Fata cea mare mă roagă să învăț cu ea. Vin de la școală la ore diferite și când se așează la masă, stau cu fiecare și povestim. Zilele trecute, băiatul, în vârstă de paisprezece ani, mi-a zis că-i place de o fată și m-am bucurat că a împărtășit cu mine ceea ce simte. Uneori îmi pare că e nevoie de un efort special ca să am o relație deschisă și pozitivă cu el.

Cred că fericirea copiilor depinde în mare parte de calitatea relațiilor cu noi, părinții, iar atunci când avem o relație de calitate, rezolvăm orice problemă.

Biserica

Copiii încă nu vin cu drag la biserică și, rar, le-am dat libertatea de a alege, dar aleg să meargă la spovedit, ca să se poată împărtăși. Este minunat că la noi la biserică se împărtășește aproape toată lumea și cred că doresc să fie în comuniune cu ei sau pur și simplu să nu fie lăsați pe dinafară. Iar rugăciunile de împărtășanie, câteodată, le începem de acasă și le citim pe rând în mașină, cu voce tare, sau în gând, la biserică. Știu că harul lucrează și nu e puțin lucru să văd la noi că aceasta este starea de normalitate: să-L avem pe Dumnezeu aproape, să creștem în Biserică, să dezvoltăm relații cu cei din Biserică, și să rămânem în Biserică, orice s-ar întâmpla.

Cât despre post, s-au deprins de mici cu el. Citisem la un Sfânt Părinte că este bine să-i învățăm de mici cu postul, pentru a se exersa în înfrânare, și nu ne-a fost greu, deoarece ne-au văzut pe noi și părea firesc să ne urmeze exemplul.

Acum am privilegiul de a lucra acasă și petrec mai mult timp cu copiii. Sunt pictor iconar și așa cum cer lui Dumnezeu și Sfântului pe care-l pictez să mă ajute, căci singură nu sunt în stare să-l pictez, cer ajutor și în creșterea și educarea copiilor.

Cer ajutorul lui Dumnezeu în tot ce fac, Îi cer și răbdare, fiindcă aici sunt cel mai greu încercată. Fără rugăciune, nu se poate nimic. Nu încetez rugăciunea pentru puritatea sufletului lor și pentru protejarea lor, rugăciune către Maica Domnului, către îngerul lor păzitor și către Sfântul Nicolae, ocrotitorul casei noastre.

Simt că suntem împreună pe cale, cale care duce la Hristos, de la care încercăm să nu ne abatem și pe care încercăm să revenim când simțim că rătăcim.

Adela Stoicovici



Sus