RO
EN

Comemorarea a 75 de ani de la deportările din 13 iunie 1941, lângă bustul Aniței Nandriș

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Duminică, 12 iunie, în comuna Mahala din Regiunea Cernăuți a avut loc comemorarea celor 602 români deportați de aici în noaptea de 12 spre 13 iunie a anului 1941. S-au pomenit toți cei deportați din Basarabia și din nordul Bucovinei în urma anexării acestora de către Uniunea Sovietică.

Comemorarea, inițiată de primarul comunei, doamna Elena Nandriș, s-a desfășurat lângă monumentul Aniței Nandriș-Cudla, țăranca din Mahala deportată în Siberia acum 75 de ani, alături de cei trei copii, și care a reușit să supraviețuiască și să se întoarcă acasă după 20 de ani.

La slujba parastasului, alături de protopopii de Noua Suliță și Storojineț – părintele Vasile Covalciuc, a cărui soție, Maria, este nepoată a Aniței Nandriș – și preoți din zonă, au slujit părintele Arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, și clerici de la această mănăstire.

Academicianul Vasile Tărâțeanu, care a scris imnul Comunei Mahala, a primit titlul de Cetățean de onoare al Comunei, iar doamna Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernăuți, a subliniat importanța lecției de credință, dragoste, demnitate și bună-cuviință a Aniței Nandriș.

Din partea autorităților locale au vorbit Eugenia Boico, șefa Administrației raionale Noua Suliță, și Olga Țurcan, locțiitoarea Șefului Consiliului raional Noua Suliță.

Între cei care au luat cuvântul s-a aflat și Aurora Bujeniță, de 80 ani, care a fost deportată pentru cinci ani în Siberia:

Stimați consăteni, stimați prieteni care ați venit astăzi. Sunt o femeie simplă, dar tot ce voi spune s-a petrecut în viața mea, nu este ceea ce am auzit, nu este ceea ce am citit, ci numai ceea ce am trăit singură. Mulți n-ar putea crede că eu vă spun drept, dar eu vă spun adevărul prin care am trecut.

Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte!, a fost și el la Lunca. Din fericire, a reușit să treacă sănătos în România. Dar noi, acasă, nu știam nimic. Eu ce puteam să știu? Eu vedeam că plânge mama, că plânge bunica. Eram numai de 4 ani, fratele era de un an. Și, în seară, spre 13 iunie, a bătut cineva la fereastră. Bunica, fie-i țărâna ușoară!, zice: Scoală, Anghelino, a venit Gheorghe. Mama s-a dus să deschidă ușa că a venit tata. Dar nu era tata. Erau soldați înarmați, erau și cei care i-au dus la casa noastră, că acei soldați nu știau unde trăim, erau oameni de aici din sat – să mă iertați că spun, dar de aici au fost – și au intrat în casă, au umplut casa. Ne-au citit că suntem judecați pe 5 ani, să ne ducă în Siberia. Bocea bunica, ne-am trezit și noi, copiii, din somn. Răcnet, plânset, dar n-a cătat nimeni nici la lacrima noastră, nici la strigătul părinților. Ne-au scos din casă la repezeală. Țin minte bine.

O să spuneți: Ce știe un copil de 4 ani? Știu! Cele de azi pot spune că le uit, dar ce-i de atuncea nu se uită niciodată. Am luat o strachină de făină de păpușoi și un săculeț cu poamă uscată, cu pădurețe, cum se mai spune. Fratele era numai de un an. Hăinuțe, cum sunt amu’ pentru copii, nu erau. A luat mama pelincile cu dânsa, cât o putut. În drum ne aștepta mașina. Ne-am suit în mașină și am fost duși la gară. Încărcați în vagoane de vite, nu știu câți erau, că nu pot să știu, dar n-aveai unde te-ntoarce. Așa cum se spune, stăteam ca peștele în poloboc. Și o dată în zi ne deschidea vagonul și ne da pâine neagră și pește sărat. Nu voi uita niciodată cât de tare plângeam de sete. Ceream de la mama apă, dar de unde avea să ne dea, dacă vagonul era încuiat și ne ducea? Dacă ploua, scoteam mâna prin fereastră, prin gratii – că erau și gratii la ferestre –, să curgă oleacă de apă de ploaie, să ne ude gura.

Și am mers așa… Eu, să vă spun cinstit, nu țin minte cât am mers așa, dar tare țin minte când ne-am pornit înapoi pe 5 ianuarie și am ajuns pe 2 februarie. Înseamnă că a fost o lună de zile de drum. Am ajuns pe malul râului Peciora. Peciora e un râu tare mare în Republica Autonomă Komi. Izvorăște din munții Urali și se varsă în Oceanul Înghețat de Miazănoapte. Acolo, în partea aceea a Siberiei, îs numai pădure și mlaștini, alta nu e nimica. Țânțari câți vrei. Cât am mers pe drum, n-am avut apă, așa cum v-am spus, ca să bem, să ne udăm gura. Iar de spălat o pelincă a copiilor – sunteți și femei aici și puteți să înțelegeți asta – nici vorbă nu era. Uscau mama și bunica pe lângă corpul lor pelincile, ca să poată înveli înapoi pe fratele. Fratele plângea de foame. Mama n-avea lapte ca să sugă la pieptul ei. Îi da câte un pădureț în gură ca să-și potolească foamea. Și atâta sugea din pădurețul acela, până îl găta de supt. Și când am ajuns pe malul Peciorei, ne-au pus în genunchi pe fiecare ca să ne poată număra. Că așa, din picioare, nu ne puteau număra. Ne-au pus în genunchi. Fratele plângea tare. Mama s-a ridicat oleacă, ca să poată legăna mai ușor pe fratele, să-l liniștească. Și atunci, un soldat a întins arma ca s-o împuște, crezând că vrea să fugă. Altul, de alături, a apăsat pe arma lui. I-a arătat că plânge copilul.

A trecut și asta. Ne-au dus în barăci. Ne-au împărțit; erau vreo două, trei barăci, nu vă pot spune precis, dar și-n barăcile acelea, fără ferestre, fără uși, câți au încăput, atâția am intrat acolo. Nici pat, nici masă, nici nimica; în mijlocul barăcii era un poloboc mare de fier unde se făcea foc. Cu acela ne încălzeam. Dar nu ajungea pentru baraca toată, că barăcile erau tare mari. Și a doua zi, a venit împăratul și a zis că femeile trebuie să meargă la lucru. Nu la alt lucru au fost puse mamele noastre decât la tăiat pădurea, cu fierăstrău de mână: un om lua dintr-o parte, altul din altă parte și câte două femei trebuiau să meargă la tăiat pădurea. Nu puține au fost lovite de copaci și au rămas acolo, pe loc. Care se întorceau în baracă, seara, primeau 400 de grame de pâine pentru o zi de lucru. Pentru o zi de lucru în pădure, 400 de grame de pâine! Copiii nu primeau nimic, nici cei bătrâni. Pe noi ne lăsau în baracă cu mama și cu bunica. Când veneau mama și sora mamei din pădure, sora mamei împărțea pâinea cu bunica, iar mama cu noi amândoi. Închipuiți-vă! Dar nu era pâine din asta, oameni buni, credeți-mă! Era un fel de pâine neagră, nici nu știu din ce era făcută și cântărită cu gramul, nu cumva să treacă. Și încă acea pâine ne-o dat-o pe cartelă. De-ai pierdut cartela, poți să lucrezi cât vrei, nu-ți dă nimeni absolut nimic. Și acea anafură de pâine, că altfel eu nu pot s-o numesc, ne-a ținut până mă vedeți și-n ziua de azi.

Plângeam: Mamă, îs flămândă! Fratele nici nu grăia. Dar mama, când ne culcam, ne acoperea cu o basma, de la dânsa de pe cap, și mă învăța să zic „Tatăl nostru”. Îmi spunea să-l zic, dar să-l zic în gând, să nu mă audă nimeni. Zicea mama: Să nu te audă nimeni! Dacă cineva te-a auzit și te-a pârât că spui „Tatăl nostru”, nu primesc bucățică de pâine, măcar că lucrez. La Lunca a fost trădare. Și acolo, între noi, că toți eram români și toți sufeream, tot de trădători ne feream. Ziceam „Tatăl nostru”, mai uitam, mai ne aduceam aminte, iară ziceam. Mamă, ziceam, tare îs flămândă! Fă-ți cruce cu limba! Să nu-ți faci cu mâna, să nu te vadă nimeni că tu-ți faci cruce cu mâna. Fă cruce cu limba! Amu, cât, mamă, să fac? Atâta până o-i adormi! Și atâta îmi făceam cruce cu limba, până adormeam. Adormea și fratele, adormeam și eu și ne sculam înapoi iară la plâns.

În luna septembrie a murit bunica. Cum să vă lămuresc amu ce durere a avut mama… Nu mai spun de mine, dar mama se ducea în pădure și ne lăsa cu bunica și știa că bunica are grijă de noi. Amu, dacă a murit bunica, o noapte mama a mai dormit lângă dânsa, iar a doua zi, a lăsat-o în baracă și s-a dus. Au murit zilnic câte 3, 4 sau poate și 5 persoane. Toți mureau de foame și de sete, că apă n-aveam din altă parte decât din mlaștină. Era atât de clocită, avea un miros rău, dar setea era mai mare. Și beam acea apă clocită. Cum ne-a salvat Dumnezeu, numai El știe!

Acolo, din luna septembrie se începe iarna. Mama a tăiat mânecile de la cojocul bunicii și le-a tras pe picioare ca să se poată duce în pădure. Omăt mare, ger. Acolo gerul e tare, tare cumplit. Copiii care erau mai mărișori, de 14–15 ani, poate și de 10, se duceau și ei în pădure și adunau cracii, crengile care se curățau de pe brazi. Dar noi, care eram mai mici, ieșeam zgribuliți de foame. Și am văzut că pe undeva se face mâncare pentru cei ai locului – nu pentru noi. Și aruncau la gunoi. Ne-am prins a ne duce, copiii ăștia mai înălței, să scormonim acolo, la gunoi, să găsim o coajă de barabule ori o frunză de curechi stricate, pe care bucătăresele acelea le aruncau la gunoi. Cred că nu vă vine a crede asta, dar este adevărul. Dacă dacă găseai ceva, nu cătai s-o ștergi cumva de mânecă ori de ceva. Așa cum era, așa am vârât-o în gură. Numai din mila lui Dumnezeu, iată-mă și azi.

Așa a fost un an de zile. Peste un an, ne-a mutat în altă parte, în alt lagăr. Dacă în câmp, la 7 kilometri, era îngrăditură pentru noi, deținuții, unde am fost prima oară n-am văzut nici sârmă, nici nimica. Ziceau: Du-te unde vrei, că ori te-or mânca animalele sălbatice, ori oi muri de foame. Peste un an de zile, ne-or mutat în altă parte. Acolo, oleacă, oleacă s-o făcut mai bine. Acolo, noi, copiii, căpătam 3–400 grame de pâine, după mărimea noastră, dar mama, 700 grame de pâine. Dar ce lucra? Scotea butucii de la plutele de pe râu. Acolo era un gater mare. Și scotea butucii de la plute, din apă, că locuitorii de-acolo nu voiau să șadă în apă, că apa era destul de rece. Dar, dacă mamele noastre erau judecate, trebuiau musai, vrei-nu-vrei, ori du-te și lucrează ce spune, ori te împușcă pentru că nu te supui. Ori îi una, ori îi alta. Când ne-am dus în primul lagăr, în Livadî, eram 350 de familii și în decurs de un an ne-am dus în Sudostroi 60 de persoane. Închipuiți-vă cât de multă lume a rămas acolo. Acolo a rămas bunica, acolo a rămas sora mamei, Măriuța. Îi aruncau în mormânt comun și olecuță de țărână deasupra – știe Domnul unde-s și cum îs, cine calcă pe oasele lor.

Așa am petrecut până în anul ’47. Și în ’47 am împlinit judecata, dar amu am împlinit nu 5 ani, ci 6 ani, și ne-au dat pașaport și ne-au dat voie să venim acasă. O lună de zile, așa cum v-am spus, de pe 5 ianuarie până pe 2 februarie, am venit acasă. Mama tot timpul ne spunea că vrem să mergem la patria noastră. Fratele nu vorbea deloc românește. Eu am ținut minte, că mama noaptea grăia cu mine românește, ziua era la lucru, dar noapte era cu mine și eu am ținut minte. Dar fratele, nu. Și amu, când am ajuns acasă, casa era fărmată, distrusă, era iarnă, frig – 2 februarie. Fratele o întreabă pe mama, în limba rusă: Mama, asta e patria ta? Omăt, casa fărmată, unde ne-ai adus? Ne-ai scos din baracă și ne-ai adus aici. Așa o fost. Și anul ’47 a fost anul foametei – care sunt mai în vârstă știu ce înseamnă. Și iară, de la început, foame și nevoi. O mai trecut câțiva ani, vreo 3–4 ani. Casa aceea oricum era fărmată, a trebuit cumpărată de la stat, pentru că noi am fost ridicați și casa trecută la stat. Și a trebuit iar răbdare, iar foame, iar neajunsuri.

Scuzați-mă că am spus tare scurt ceea ce am suferit o viață întreagă; nu pot să vă ascund, nici într-un caz. Să le fie țărâna ușoară acelora care au rămas în țările străine, în părțile străine, fără cruce, fără mormânt, fără prohod, fără lumânare. Amu un animal mai bine îl îngrijești, și câteodată, când dau mâncare la câine și el cată la mine că nu-i place, mă gândesc: Să fi avut eu astă mâncare cândva. Am suferit foame, înjosire, mâncată de țânțari, nu pot să vă spun ce-am petrecut și ce-am suferit. Numai Domnul știe și numai rugăciunea la Dumnezeu și credința într-Însul și sfânta cruce pe care mi-am făcut-o cu limba, aceea mă ține în ziua de azi.

Degeaba așteptăm autocritică din partea făptuitorilor; dar chiar și în această situație amintirile noastre se constituie ca o binecuvântare specială pentru ei. Omul fără memorie e un nimeni, e o nulitate socială, o nulitate politică. Amintirile noastre sub forma unor asemenea comemorări, cum este cea din ziua de astăzi, de la Mahala, le oferă o șansă să se schimbe spre bine prin căință. Doar prin căință ei vor ajunge la iertare de sine. Aceasta este teribila lor pedeapsă. E judecata prin care trebuie să treacă fiecare.

John Nandriș, nepot al Aniței Nandriș,
Oxford, Marea Britanie



Sus