Ce mai știm
|
|
|
||||||||
|
În „Cartea neagră a condiției creștinilor în lume”, coordonată de jurnalistul francez Samuel Lieven, se menționează că 150 de milioane de creștini sunt persecutați astăzi în întreaga lume. „Center for the Study of Global Christianity” estimează că anual sunt uciși pentru credința lor peste 100.000 de creștini, adică unul la fiecare cinci minute. Războaiele din ultimii anii și recenta dezvoltare a Statului Islamic în Irak și Siria sunt însoțite de persecuții foarte puternice la adresa creștinilor.
Doi clerici sirieni de rang înalt din Alep, Mitropolitul ortodox Pavel Yazigi, fratele Patriarhului Antiohiei, Ioan al X-lea, și Mitropolitul copt Ioan Ibrahim, sunt răpiți din aprilie 2013 și nu se cunoaște nimic despre ei. Un arab libanez se întreba: „În Irak și Siria creștinii sunt persecutați, uciși, bisericile sunt bombardate și arse. Toate acestea se întâmplă, iar lumea liberă este nepăsătoare la agonia și durerea lor. Întreb: nu sunt ei oameni? Nu sunt ei demni ca organizațiile pentru drepturile omului și statele care le susțin să îi ajute? Se pare că lumea este de partea celor puternici, nu a celor drepți”. Ce știm despre creștinii din Siria? Ce facem pentru ei? Mai jos sunt câteva secvențe din viața câtorva mănăstiri ortodoxe, istorisite de o maică din Siria. Jihadiștii au ocupat un sat de 200 de familii de creștini. Am mers la musulmani și le-am spus: „Patriarhul Ioan îi ajută pe toți refugiații, și pe musulmani, și pe creștini. Ajutați-ne să fie eliberați oamenii din sat.” Aceștia au vorbit cu jihadiștii și oamenii au fost salvați. Le-au dat voie să plece din casele lor numai cu hainele de pe ei. Musulmanii care sunt din Persia (Iran) sunt educați și acolo nu sunt așa de mulți fanatici. Dar musulmanii din alte țări, unde femeile nu au voie să conducă mașini, sunt fanatici. Ei cred că cine va omorî pe cei care nu sunt musulmani va merge direct în rai. Te amenință: ori te faci musulman, ori te omor. Ei taie capul și copiilor care nu acceptă să se facă musulmani. Răpesc fete și le țin pentru ei sau le vând la piață. Se recunoaște că războiul e jihad (n.n. – în limba arabă termenul înseamnă luptă, rezistență și se referă la obligația religioasă de a lupta până când întreaga omenire va fi musulmană sau sub autoritatea statului musulman). Soții discută în familie, bărbatul decide să plece la război. El zice: „Fugiți, faceți ce vreți. Eu plec la războiul sfânt”. Armata guvernamentală știe din ce sate pleacă jihadiștii și le atacă. Și atunci familiile jihadiștilor sunt obligate să părăsească satul și cer ajutor de la creștini. Au și mulți copii. Vin cu toții la Maica Stareță să ceară ajutor. Când au răpit maicile de la Mănăstirea Maloula, timp de zece zile, în fiecare zi un hoge mergea la maici și le vorbea de islam, să le convingă să se facă musulmane. Le spunea: „Poate părinții voștri v-au forțat să vă faceți călugărițe. Dacă vă faceți musulmane și vă căsătoriți, sunteți libere”. Maicile nu au răspuns nimic. Dacă nu le-au putut convinge, după aceea au trimis femei la ele. Femeile spuneau: „Aduceți Evanghelia și Coranul să facem comparație”. Dar maicile nu au vorbit nimic cu ele. Au stat încă zece zile cu femeile și după aceea le-au ținut în niște case trei luni și jumătate. Când au fost răpite, jihadiștii au luat din mănăstire cărțile, icoanele și banii. Când le-au dus în case, le-au dat banii înapoi, dar nu le-au dat icoanele și cărțile. Fără cărți de slujbă, cum să se roage maicile? Trei luni și jumătate, în fiecare zi maicile spuneau rugăciunile pe care le știau pe dinafară. După ce au fost eliberate, maicile s-au dus în Liban. Au ars biserica Mănăstirii Maloula. La mormântul Sfintei Tecla au scos afară și pământul. Căminul pentru copiii orfani și chiliile maicilor au scăpat. Guvernul reconstruiește acum mănăstirea și Patriarhul speră ca în trei luni maicile să se poată întoarce. La Mănăstirea Heruvim, armata a venit înainte de a ajunge jihadiștii și a apărat zona, iar mănăstirea nu a fost ocupată. Dar acum nu mai este niciun călugăr acolo, este doar armata. Avem curent electric două ore pe zi. Avem generator, dar nu avem combustibil. În februarie nu am avut nici motorină pentru mașină. Sunt mulți hoți care fură, profită de situație – sunt săraci oamenii, trebuie să fure ca să trăiască. Cine ne ajută financiar? Maica Domnului. Cultivăm flori și le trimitem în Liban și se vând acolo. Așa putem să îi ajutăm pe cei care vin și ne cer ajutorul. N-am putut să primim în mănăstire toate familiile care au venit. Am preferat să plătim chiria pentru case în sate, căci ar fi făcut mare dezordine în mănăstire. Trebuie să ținem rânduiala noastră monahală. Unul e bolnav de diabet și nu are frigider să pună injecțiile cu insulină. I-am dat frigiderul pe care l-am avut. Nimeni nu mai are posibilitatea să cumpere o mașină de spălat, un frigider, care sunt mult mai scumpe. Maicile au inima bună și tot ce e în mănăstire dau săracilor. O familie din Alep care înainte era foarte bogată, acum s-a refugiat în zona noastră. A venit soția și a cerut numai două farfurii, două linguri și două cuțite. Dar două maici s-au dus să vadă cum trăiesc. Trăiesc într-o casă foarte săracă: fără podea, fără paturi, nimic nu e în ea. S-au întors maicile și au povestit ce au văzut. Plângeau. Maica Stareță nu putea dormi de cele auzite. Am adunat un covor, un pat și altele și le-am dus. În fiecare duminică, maicile se duc cu mașina și îi aduc pe cei care vor să vină la Liturghie, după care îi duc înapoi. Ne îngrijim ca toți să găsească de lucru. Nu ieșim din mănăstire. După apusul soarelui stăm cu multă frică. Nu trimitem maici cu mașina în oraș. În fiecare noapte, maicile fac priveghere pentru cei care luptă în război. Ei ne trimit scrisori: „Rugați-vă! Aprindeți o lumânare. Au venit asupra noastră.” Odată s-au împărțit iconițe cu icoana Maicii Domnului Trihirusa. Un soldat a pus-o la piept, a fost împușcat chiar acolo, dar nu a murit. Nouă ne e milă să părăsim mănăstirile. Vedem tineri care și-au pus toată nădejdea în noi: „Este mănăstire aici, se roagă pentru noi”, spun ei. E un ajutor, o nădejde. Nu putem să plecăm. Mulți și-au pus nădejdea în rugăciunile noastre. Musulmanii care pleacă la armată vin să ceară binecuvântare: „Rugați-vă pentru noi. Suntem musulmani, nu suntem creștini, dar rugați‑vă pentru noi”. Când iau două zile libere de pe front, nu merg întâi acasă, ci vin la noi. Se închină, chiar și musulmanii, apoi merg acasă și înapoi la război. La pomelnice sunt trecuți atâția soldați! Ne roagă să îi pomenim în fiecare zi. Mamele vin, plâng, cer să ne rugăm pentru copii. Un tânăr soldat ne-a spus: „Eu nu pot omorî pe nimeni – poate să fie vecinul meu”. Nu trage cu arma. Merge la război pentru că este obligatoriu. Dumnezeu l-a păzit trei ani. Nici n-a omorât pe nimeni, nici n-a fost omorât. |
||||||||||
