RO
EN

Putna în pragul a 550 de ani de existență:
1466-2016


 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Despre începutul mănăstirii, Letopisețului de la Putna II ne spune: „În anul 6974 (1466) iulie 10, s-a început să se zidească, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfânta mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la Putna”. Cu darul lui Dumnezeu, cu acoperământul Maicii Domnului și cu mijlocirea Sfântului Ștefan și a nevoitorilor de peste veacuri, cunoscuți și necunoscuți, în 2016 mănăstirea va împlini 550 de ani de existență.

Temelia Putnei
La Putna se află odoare medievale neprețuite, iar patrimoniul simbolic al mănăstirii a făcut ca ea să fie locul unde românii, pe când trăiam în cinci țări diferite, să se adune la prima Serbare a românilor de pretutindeni (1871). Cu toate acestea, cel mai de preț tezaur al Putnei sunt părinții care s-au sfințit în acest locaș de-a lungul timpului. Începând cu ctitorul ei, Sfântul Ștefan, cu sihaștrii care s-au nevoit pe aceste locuri încă înainte de a fi zidită mănăstirea, continuând cu Sfântul Ierarh Ilie Iorest, mărturisitor împotriva calvinilor, cu Mitropolitul Iacov Putneanul dimpreună cu colaboratorii săi apropiați, cuvioșii Sila, Paisie, Natan și Arsenie, și terminând cu părinții noștri întru Domnul din secolul al XX-lea, precum episcopul Gherasim, arhimandritul Iachint, care avea darul rugăciunii inimii și care a trecut la Domnul în scaunul de spovedanie, ieroschimonahul Chesarie, ieromonahul Damaschin, arhidiaconul Teofilact, care era prezent la toate slujbele, rugător al inimii. Ei au creat cu ajutorul lui Dumnezeu o atmosferă de har și de pace care este simțită nu doar de sufletul românesc venit să-și plece capul spre binecuvântare aici, ci și de turiștii străini care regăsesc un sentiment pe care l-au pierdut în spațiul lor: că se află într-o casă a lui Dumnezeu, clădită de oameni ai lui Dumnezeu. Ei, Părinții, sunt temelia mănăstirii, puterea celor ce viețuiesc și a celor ce se închină aici. Ei ne-au transmis moștenirea unei mănăstiri deschise, în slujba poporului lui Dumnezeu.

„Mănăstirea cea iubită” a ctitorului
Punerea pietrei de temelie a Mănăstirii Putna s-a făcut după o primă perioadă a domniei, în care Sfântul Ștefan a reușit să pacifice țara, frământată de conflicte interne vreme de 25 de ani, între moartea lui Alexandru cel Bun, în 1432, și urcarea sa pe tron, în 1457. În primii ani ai domniei, el a reușit să refacă integritatea teritorială a țării, redobândind cetățile Hotinului și Chiliei, care fuseseră înstrăinate. La sfârșitul acestei perioade, ca mulțumire către Dumnezeu și ca cerere de ajutor către Maica Domnului pentru el și pentru întreaga țară, Sfântul Ștefan pune piatra de temelie a Mănăstirii Putna. Obștea a fost formată din o parte dintre călugării Mănăstirii Neamț, în frunte cu starețul Ioasaf. De la bun început și-a ales-o ca necropolă, în arhitectura bisericii mănăstirii fiind prevăzută camera mormintelor ctitorilor, pentru domn și familia sa. Dragostea mare pe care o purta mănăstirii a devenit cunoscută, astfel încât, în cronica Byhovec, autorul acesteia o amintește ca „mănăstirea sa dragă, numită Putna”. Părintele Moldovei a fost și părintele Putnei, dragostea pentru Dumnezeu și popor fiind testamentul său către viețuitorii mănăstirii.

Mitropolitul Teoctist I, împreună-lucrător cu Sfântul Ștefan cel Mare
În perioada grea pentru Ortodoxie de după căderea Constantinopolului sub turci (1453), în plină ofensivă otomană asupra Europei, Dumnezeu a rânduit ca alături de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare să fie un vrednic mitropolit. Descifrarea vieții sale se poate face în lumina prezenței alături de Sfântul Voievod Ștefan vreme de 21 de ani, între 1457-1478.

Odată cu începerea domniei Sfântului Ștefan, viața bisericească a țării cunoaște o înflorire deosebită. În conlucrare, domnul și mitropolitul înființează noi episcopii, pentru o mai bună purtare de grijă duhovnicească față de popor. Sunt sprijinite vechile mănăstiri și biserici ale Moldovei, sunt ajutați călugării din Sfântul Munte Athos, aflați sub dominație turcească, la mănăstiri apar școli de copiere a manuscriselor, de sculptură, de broderie, de cântări bisericești. Râvna domnului se împletea cu înțelepciunea mitropolitului și Dumnezeu lucra cu putere pentru a face din poporul acestei țări o stavilă în calea invaziei otomane în Europa.

La sfințirea Mănăstirii Putna, în 1469, Sfântul Ștefan a dat cea mai grăitoare mărturie despre cinstirea și dragostea pe care le avea către Mitropolitul Teoctist. Astfel, el a ales ca dată de sfințire ziua de 3 septembrie, când se face prăznuirea Sfântului Teoctist al Palestinei.

În 18 noiembrie 1478, Mitropolitul Teoctist a trecut la cele veșnice, iar Sfântul Ștefan, fiu recunoscător pentru sprijinul părintesc dat de mitropolit, l-a înmormântat la Putna.

Alăturarea mormintelor celor doi rămâne ca o mărturie peste veacuri a legăturii dragostei dintre ei și a împreună-lucrării lor în această lume, cele care i-au dus spre sălășluirea în Domnul pe Care amândoi L-au slujit cu râvnă și fără cruțare de sine.

„Maica și moștenitoarea” cuvioșilor nevoitori Iacov Putneanul, Sila, Paisie, Natan și Arsenie
Al doilea mare ctitor al Mănăstirii Putna este Mitropolitul Iacov Putneanul. Intrat în mănăstire la 12 ani, egumen la Putna, episcop la Rădăuți, mitropolit al Moldovei în perioada 1750-1760, acesta a fost un ierarh care a strălucit prin multe virtuți și fapte alese. Viața duhovnicească a poporului, înflorirea vieții monahale, educația, starea materială a celor nevoiași au fost preocupările sale cu timp și fără timp. A fost iubit de popor, pentru bunăstarea căruia a preferat să renunțe la demnitatea de mitropolit decât să ridice blestemul de pe o taxă împovărătoare – taxa pe văcărit.

Monah și iubitor al monahismului, a crescut duhovnicește generații de călugări. Cu râvnă pentru Biserică și țară, a vegheat asupra ctitoririi și refacerii câtorva mănăstiri și biserici și a contribuit la renașterea orașului Suceava în secolul al XVIII-lea. Pentru a cultiva mintea copiilor, a publicat primul abecedar tipărit din Moldova. Tot el a înființat prima școală rurală din Moldova, lângă Mănăstirea Putna. Gândul la întâlnirea cu Hristos Domnul și la viața veșnică l-a însoțit permanent și l-a transmis celor din jur, pentru a-și pregăti sufletele după cuviință pe drumul mântuirii. Vorbindu-le monahilor despre rolul mănăstirii în formarea sa și despre răspunderea pe care o avea pentru buna ei rânduială, el o numește „maica și moștenitoarea mea”.

Alături de Mitropolitul Iacov stau câțiva dintre colaboratorii săi apropiați, cuvioșii Sila, Paisie, Natan și Arsenie. Acești cuvioși se bucură de un cult local deosebit: moaștele bine-mirositoare ale cuvioșilor Sila, Paisie și Natan se păstrează la Sihăstria Putnei, iar la Putna se păstrează capul cuviosului Arsenie. Împreună, acești nevoitori au rectitorit material și duhovnicește mănăstirea și au contribuit la o renaștere a vieții bisericești în Moldova, recunoscută, de exemplu, prin faptul că imediat după 1769 toți ierarhii țării erau de origine putneană.

Nădăjduim că, precum în timpul vieții ierarhul și monahii au fost uniți prin legătura dragostei, manifestată în grija față de Putna și de sihăstria ei, Biserica îi va recunoaște ca pe o familie duhovnicească sfântă și vor fi cinstiți împreună, spre lauda lui Dumnezeu și folosul nostru sufletesc, în 15 mai, ziua în care a trecut la cele veșnice părintele acelei vremi, mitropolitul Iacov.

Ctitor nou: Patriarhul Teoctist (1915-2007)
În 2015 se împlinesc 100 de ani de la nașterea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu, al zecelea copil din cei unsprezece ai familiei sale. La 13 ani a intrat ca frate la Sihăstria Voronei. Între 1950-1962 a fost episcop vicar al Patriarhului Justinian Marina, apoi episcop de Arad, mitropolit al Olteniei, mitropolit al Moldovei și, în anii 1986‑2007, Patriarh al României.

Ca mitropolit al Moldovei s-a ocupat foarte mult de Mănăstirea Putna. Pentru contribuțiile lui la refacerea Paraclisului Sfinții Apostoli Petru și Pavel, a Casei Domnești și a incintei, este considerat între ctitorii noi ai Mănăstirii Putna. „Ierusalimul neamului românesc” a fost în conștiința sa „un loc unde istoria trebuie spusă cu cuvinte mari, de auzit peste tot”, căci „dacă nu era mănăstirea cu mormântul Sfântului Voievod Ștefan aici, hotarele noastre erau în altă parte”. L-a iubit în mod deosebit pe Sfântul Ștefan cel Mare, fiind și cel care a proclamat canonizarea acestuia, în 1992.

Grija neobosită pentru predicarea Evangheliei, calda și neclintita credință în Dumnezeu, atașamentul său față de datorie și râvna înflăcărată de a sluji Biserica au făcut din el un luptător pentru credința lui Hristos și un însuflețitor al viețuirii în Hristos pentru cei din jur. A fost un cunoscător, un iubitor și un mărturisitor al valorilor și al tradiției românești ortodoxe.

După 1990, s-a străduit să aducă în rândul copiilor și tinerilor cunoștințele religioase, pentru a reveni la normalitate după eliminarea religiei din școală și interzicerea catehizării tinerei generații de către regimul comunist. Între modelele de viață, demne de urmat, îl așeza la loc de frunte pe Sfântul Ștefan: „Să păstrăm demnitatea pe care ne-a lăsat-o domnitorul, curajul său, cuprinderea sa, cuprinderea credinței adevărurilor religioase. Să știm unde-i ușa bisericii, și ușa e Hristos”.


Sus