RO
EN

Căsnicia este
mila lui Dumnezeu

 

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Cristian și Cristina Bălan, un arhitect IT-ist și un medic de familie, din București, cu șapte copii. I-am rugat să scrie câteva ceva despre viața de familie. Gândurile de mai jos sunt redactate doar de către mama. Dar ele vorbesc despre tata și mama, exemplificând înțelegerea pe care Ortodoxia o are despre familie. Sunt cuvintele unei mame care vorbește din dragoste pentru familia ei și din mulțumire pentru Dumnezeu dăruitorul.


Căsnicia este mila lui Dumnezeu! Un strop de răbdare și Dumnezeu ne bucură. Eu, cu darul lui Dumnezeu, am un soț minunat, Cristian, și 7 îngerași: Maria, Ioana, Nicolae, Dumitru, Parascheva, Petru și Pavel.

La drum am pornit, țin minte clar, cu gânduri mari, sfinte: să îmi fac datoria, să am mulți copii, să fiu ascultătoare! Acum, după 13 ani, cu teamă văd ce gâscă eram! De la primul copil au început să iasă la lumină patimi!

Abia apoi, după ce am născut primul și al doilea copil, au început să iasă din mine răutăți, minusuri, lipsuri, a început să iasă cuvioșia, ca să zic așa. Eu aveam o părere bună despre mine. Mult, mult, mult se smeresc copiii, mult poartă copiii din neputința noastră, foarte mult din nepriceperea noastră. Cu adevărat sunt smeriți, încât de la copil la copil, m-am găsit, m-am văzut în ce hal sunt.

A-L lăsa pe Dumnezeu să plinească măsura
Înainte să mă căsătoresc mi-am zis: „O să mă căsătoresc, o să am copii mulți.” „O să am cinci copii”, asta mi-am propus eu, asta însemna să am copii mulți. Odată ne-am întâlnit cu niște prieteni și prietenii aceia ziceau că o să aibă doi copii. Eu, după ce ne-am despărțit de ei, i-am zis lui Cristian: „Cum poate să zică că o să aibă doi copii? Dacă îi dă Dumnezeu mai mulți?” Și Cristian mi-a zis: „Bine, dar tu cum zici că o să ai cinci copii?” Același lucru. Și mi-am dat seama că avea dreptate. Că sunt doi, că sunt cinci, tot punem o limită.

Îmi aduc aminte că aveam niște ispite înainte de a-l naște pe al patrulea copil dar am uitat, s-au luat de la mine, chiar asta este. Înainte să-l nasc pe al patrulea copil, de exemplu, aveam o tulburare înlăuntrul meu, și anume legată de numărul de copii. Cu un copil mă simțeam bine, cu doi copii e totul perfect, e încă bine. Când a apărut al treilea copil am început să am gânduri: „E rușine să ai trei copii.” Mă certam cu mulți oameni, mi se părea că se uită lumea la mine că am trei copii și deja mă certam cu ei în gând. Deja mă justificam, fără să îmi spună nimeni nimic. La al patrulea copil nu știu ce s-a întâmplat, nu mai țin minte, dar s-a luat de la mine această neliniște. Și îmi aduc aminte că la al patrulea copil am găsit, am înțeles un lucru: a-l lăsa pe Dumnezeu să plinească măsura, am înțeles lucrul acesta.

Copiii sunt cu adevărat o binecuvântare! Mare este dragostea lor! Eu sunt departe, străină de biserică, la mine nu-i nimic, totul este mila lui Dumnezeu pentru copilași. Așadar cum să pui număr?!

Greutăți
Înainte lucra doar Cristian și eu stăteam acasă cu patru copii și nu ne ajungeau de niciunele. Casa oricum era a cumnatei, n-aveam mașină, o duceam foarte greu. Nu ne descurcam. El deși muncea mult aducea foarte puțini bani acasă și eram nemulțumită din pricina asta, eram foarte nemulțumită. „Eu să stau acasă cu copiii, de dimineața până seara: spală-i, culcă-i educă-i pe toți” – deși asta este, de fapt, o binecuvântare – „și el muncește, face ce-i place, și aduce și bani puțini”.

La un moment dat, țin minte și acum, nu aveam nimic, nici măcar pâine nu aveam ca să pun de mâncare la copii și eram foarte supărată și dădusem frâu liber la supărare. În mine se luptau două lucruri atunci: de o parte nemulțumirea, îndreptățirea și de cealaltă: cel pe care îl ocăram, cel pe care îl asupream, cel de care eram eu nemulțumită era soțul meu pe care eu îl iubesc. Îl iubesc sau nu îl iubesc? Era această luptă înlăuntrul meu care a ieșit, iarăși din mila lui Dumnezeu, la suprafață. Eu zic că lupta aceasta o ducem continuu înăuntru nostru. Îl iubeam și îl ocăram în același timp. Și m-am întors, efectiv a fost o luptă de a mă întoarce, de a nu mă mai îndreptăți, m-am întors eu împotriva mea, ca să zic așa. Și am călcat eu puțin pe dreptatea asta care îmi stătea în gât și am zis: „Hai măi, chiar așa să fie, să nu fie nimic de mâncare în casa asta?” Și am găsit mălai sau macaroane, am găsit ceva, pe care le-am fiert, am pus niște ulei, copiii au mâncat, s-au săturat și a fost totul bine.

Nu a trebuit decât să fiu de fapt sinceră și să nu mă mai îndreptățesc în nemulțumirea mea. Aceea cred că a fost o bătălie câștigată. Din momentul acela s-au liniștit, s-au limpezit lucrurile și mulțumesc lui Dumnezeu. Până la urmă, să fim sinceri, omul de care sunt nemulțumită poate are și el un chin, o nemulțumire dar dacă îl iubesc cu adevărat trebuie să caut să îl înțeleg, să văd care este problema, nu să îl asupresc. Dacă cu adevărat îmi pasă de soțul meu, dacă cu adevărat îl iubesc, decât să îi dau în cap, mai bine hai să văd ce am de făcut, ce pot să fac.

Eu fiind medic de familie acum, când vin la mine mămicile și zis: „Doamnă doctor, cum să dau de mâncare la copil?” „Mamă, dacă eu am putut să fac lucrul acesta, sigur puteți și dumneavoastră.” Peste toate mila lui Dumnezeu.

Schimbare
Până la al patrulea copil eu am încercat să fac totul cât mai bine, să am un program. Ori ca în armată, ori nu e bine. Trebuia să fie totul făcut bine, și ca să fie totul făcut bine, trebuia să fie făcut la timp, program: rugat, mâncat, spălat, culcat, construit, lipit, plimbat, adus înapoi în casă. Făceam totul ceas, din datorie, de frică. La al patrulea copil nu am mai putut să fac lucrul acesta. Am cedat, nu am mai putut.

În momentul acela a lucrat iarăși mila lui Dumnezeu. L-am văzut pe Cristian, m-am uitat la soțul meu cum face el. El se ducea la lucru ziua și noaptea lucra iarăși. El făcând informatică lucra fel de fel de lucruri care lui îi plăceau. Pur și simplu nu avea liniște dacă nu făcea lucrul acesta. Și stătea noaptea și lucra, și învăța alte și alte programe, în Linux, și fel de fel de aplicații. Omul acesta putea să nu doarmă deloc toată noaptea și a doua zi se ducea la lucru și era liniștit cu copiii. Și m-am uitat eu la el și zic: „Măi, dar cum poate omul? Ziua muncește, noaptea muncește, și mai este și liniștit pe deasupra.” Și m-am uitat la el și am înțeles că de fapt asta nu îmi convenea mie: „El face ceea ce-i place și eu nu fac ceea ce-mi place.” Aici deja era o problemă. „Cum adică eu nu fac ceea ce-mi place? Eu am grijă de copii. Nu-mi place să am grijă de copii?” Și a început ceva să lucreze. De asta zic că întotdeauna Dumnezeu lucrează prin conștiință. Până la urmă pe orice mamă, orice tată, orice om, tot îl ajută Dumnezeu, numai să fie sincer cu el însuși.

El face ceea ce-i place, se bucură de ceea ce face, se simte împlinit, se odihnește în lucrarea lui. Atunci mila lui Dumnezeu a lucrat. M-am uitat la mine și zic: „Domnule, dacă faci cu bucurie ceea ce faci, ai odihnă.” Atunci pur și simplu mi-am dat seama că eu făceam lucrurile cu datorie, făceam lucrurile acestea pentru că așa trebuia să le fac, dar nu mă odihneam în ele.

Dacă nu era totul perfect eram nemulțumită, eram neodihnită, eram neîmplinită, eram nervoasă, eram obosită, eram mânioasă. Și când am început să înțeleg să mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, să mă bucur de ceea ce fac, să mă bucur de copiii mei atunci am început să mă odihnesc, am început să prețuiesc lucrurile. Așa am ajuns să mă odihnesc în copiii mei. S-au schimbat multe de atunci. Și e atât de firesc să zic: „Slavă Ție Doamne!”

La al patrulea copil am înțeles lucrul acesta: fac ce pot, fără să mă lenevesc, iar mai departe lucrează Dumnezeu, plinește Dumnezeu măsura. Am simțit că este o legătură, o întrepătrundere între bucurie și a-I mulțumi, a avea recunoștință față de Dumnezeu, pentru ceea ce am. Am început să dau slavă lui Dumnezeu pentru fiecare lucru și mă odihneam în asta.

Conștiința
Fac ce pot, puțin, tot Dumnezeu ne-a dat conștiința și atunci după dânsa merg șchiopătând iar dragostea copiilor ne poartă neputința!

Legat de viața de familie, totdeauna simt, știu când îmi fac sau nu-mi fac datoria. Unul din primele lucruri pe care m-a învățat părintele duhovnic a fost să ascult de conștiință; să fiu sinceră cu mine însămi și conștiința întotdeauna îmi va spune. Acesta a fost unul din primele lucruri pe care le-am aflat, cu mila lui Dumnezeu pentru că e harul lui Dumnezeu peste tot. Conștiința aceasta îmi spune când greșesc față de copil. De exemplu, la un moment dat am observat că sunt mai drăguță cu alți copii, vorbesc mai frumos. Și m-am gândit „Măi, dar eu cu copiii mei de ce sunt așa dură? N-am și eu un cuvânt de mângâiere, o vorbă mai dulce?” Și mi-am propus să mă gândesc că nu sunt ai mei și să mă port cu ei ca și cum nu ar fi ai mei. Și când m-am dus la părintele duhovnic, i-am spus ce mi-am propus: „Părinte, mi-am propus să cred că nu sunt ai mei.” Și părintele mi-a spus atât de frumos: „La drept vorbind, Cristina, nici nu sunt ai tăi.” Atunci cu adevărat am înțeles, nici nu sunt ai mei. Eu aveam o vorbă cândva: „N-am casă (casa este a cumnatei), n-am mașină (mașina ne-a dat-o cineva și cu greu anul acesta am reușit să o plătim, după vreo 6 ani). N-aveam nimic decât copiii.” Asta era tot ce aveam și acum am înțeles că de fapt nici copii nu aveam.

În educația copiilor ascult de această conștiință care lucrează. Sunt convinsă de asta pentru că dacă lucrează la mine, care sunt cum sunt, sigur lucrează și la altul care sigur e mai bun ca mine.

Apa e udă, mamă
Legat de problemele intime, delicate, despre care e greu să discuți cu copiii, e bine că s-au petrecut transformările acestea în mine de la al patrulea copil încoace. Am apucat să mă îndrept până să facă Măriuca mea 10 ani, ceea ce este important. Adică până pe la 10 ani, mai ales la fete, bine este așa să nu simtă o răceală, mai ales din partea mamei, pentru că după aceea, dacă până în 10 ani nu avem această grijă, după 10 ani începe să și-o caute în altă parte, mai ales fetele pățesc lucrul acesta. Deci lucrul acesta, mulțumesc lui Dumnezeu, la mine l-am îndreptat, pentru că aveam o duritate, și l-am îndreptat mai înainte. Am aflat pe la 8 ani ai Măriucăi mele și în 2 ani de zile, încet, încet am recuperat. Acum e mai bine, doar că vorba unei prietene: „Trebuie să-i spui copilului că apa este udă, că dacă se bagă în apă se udă”. Copiii mei au fost la un moment dat de unii singuri într-o tabără, unde majoritatea copiilor erau necunoscuți, nu știau de post, de o cumințenie. Și a fost o ispită. Adică au rămas singuri la filme, singuri cu televizorul pe mână. A fost un pic mai delicat și atunci au văzut că apa este udă. Până la urmă a fost bine, zic eu. Adică au vorbit cu noi, au priceput lucrul acesta. Dar au înțeles, au înțeles greșeala.

Copiii
Copiii au o bunătate, chiar dacă fac prostii, nu o fac cu un scop, nu o fac premeditat. De aia, am înțeles că de fapt pe copil n-are rost să îl întrebi „De ce ai făcut cutare lucru?”. E o pierdere de timp, mai rău te cuprinde mânia, greșești, nu are nici un rost. Mai bine îmi explic eu de ce, nu are rost să îl întreb pe copil. Asta învăț eu, să nu judec copiii. Mai bine mă judec întâi pe mine dacă este o problemă, trebuie să caut la mine problema mai întâi și apoi la copil dacă nu merge. Dar întâi eu.

Asta mă chinui acum, sunt într-o căutare foarte grea pentru că văd la copiii mei multe lipsuri și îmi dau seama că e ușor să îl speli, să îl hrănești, să-l îmbraci, să-l culci – asta e ușor – problema este educația copilului, adică nu să-l cerți, ci să-l mustri. Așa cum nu spunem „mă ceartă conștiința” ci „mă mustră conștiința”, așa ar trebui să facă și mama, să-i mustre pe copii, nu să-i certe.

În educația copiilor liniștea din casă contează.

Bărbat și femeie
Eu cu mila lui Dumnezeu am un soț credincios, măcar încearcă! Adică am de cine asculta! Abia în căsnicie am aflat ce mângâiere, ce binecuvântare este ascultarea! Mare lucru să nu judeci soțul! Să ai încredere în el! Să-l iubești cu adevărat! Cu dinții să țin de Dumnezeu și mai bine renunț la mine decât la omul pe care-l iubesc. Nu vreau să mă rup de el. Mai mult face omul din fața mea decât o gâscă!

Eu chiar le-am spus la finii noștri: „Femeia să aibă încredere și să asculte de bărbatul ei!” Asta mi se pare mie cel mai important.

Apoi, uneori nouă, mamelor, nu ne convine, dar sunt lucruri pe care numai mama le are și culmea, mama este nemulțumită că „de ce trebuie să facă ea lucrul ăla?” Pur și simplu pentru că ea are acest dar. Dăm dovadă uneori de atâta răutate – „Dar de ce să fac eu și celălalt să stea?” Odată m-am văzut făcând lucrul acesta. Trebuia să fac un lucru cu copiii mei și-am început să fiu nemulțumită și supărată și mânioasă pe copii. Totul a pornit de la gândul că trebuie să fac acel lucru. „De ce trebuie să-l fac eu?” Am început să mă supăr și nici măcar n-am mai apucat să-l fac. Sunt daruri pe care le are mama, că este mamă, și trebuie să facă lucrul acesta pentru că ea are aceste daruri până la urmă. Bărbatul nu le are. Degeaba mă supăr pe Cristian, pentru că pur și simplu el nu vede lucrurile alea, n-are nici un pic de răutate. Nu le vede și cu asta basta. – „I-ai dat și tu, tată, la copilul ăla ceva să mănânce?” – „Nu.” Și-mi zic: „Măi, ce vină are? Eu trebuia să fiu lângă copil să-i dau să mănânce, nu tata”. Ei aicea este conștiința care-ți spune, ca mamă, ce trebuie să faci și n-ai făcut.

Fiecare știe treaba lui. Eu nu mă bag peste soțul meu. El știe ce are de făcut. Așa cum eu știu ce am de făcut și am conștiința care-mi spune, așa sunt convinsă că are și Cristian o conștiință de tată, care sunt convinsă că nu-l lasă. Deci eu sunt convinsă că fiecare are neliniștea lui. Eu n-am nevoie și de neliniștea lui Cristian. Mi-ajunge a mea. Deci nu-l judec pe Cristian, sau încerc.

Cununie
Oamenii care nu sunt cununați nu-și dau seama, nu știu lucrul acesta, nu gustă din Dumnezeu. Pot să guste din Dumnezeu și fără dar cred că împlinirea este în Taina Cununiei. Pur și simplu trebuie să ascultăm și cu asta basta.

Eu țin minte că îl iubeam atât de tare pe Cristian încât nu voiam să mă mai rup de el. După cununie eu am simțit o pace.

Cum să nu ai libertate când te cununi cu omul pe care îl iubești? Să te mai gândești la libertate? Ai libertate, oameni buni! Mai liber decât să zici hotărât, să iei o hotărâre și să zici „Da, îl iubesc, mă leg cu el de gât cu două mâini.” Poate să iasă prost dar trăim și vom vedea. Și la mine a ieșit prost că dădeam cu oala goală în masă și n-aveam nimic dar problema era la mine. E grea cununia dar toate sunt grele.

Să fii necununat e o înșelare! Îmi pare rău, dar e dureros. Te lipsești de atâtea binecuvântări! Ne trebuie un strop de smerenie și un strop de curaj! O îngăduință, ș-apoi Dumnezeu umple!

Dar la suflet?…
Odată, cred că era 11-12 noaptea, am coborât în fața blocului, să mă mai limpezesc la minte la răcoarea și în bătaia vântului, într-un loc în care puteam să fiu doar eu, pomii, Dumnezeu drăguțul; și stând acolo așa eu, zic: „Ia să vedem: în seara asta au mâncat, mâine dimineață le dau de mâncare așa, la prânz o să aibă așa, seara o să fie așa, hai că e bine. Toată ziua le-am împărțit, au de mâncare, sunt bine copiii”. Și m-am liniștit. Și apoi îmi vine un gând: „Da, dar la suflet ce dai de mâncare?” Și-n momentul acela am zis: „La suflet ce dau de mâncare?” Mi-a venit acest gând, mila lui Dumnezeu. Și-atunci zic: „Mă duc și fac niște metanii”. M-am ridicat, m-am dus în casă, metanie pentru fiecare. Apoi când i-am spus părintelui duhovnic ce s-a întâmplat, mi-a spus: „Da, așa este. Și o carte de citit, și o vorbă blândă, dulce, mângâietoare, poate să fie hrană pentru suflet”.

Cu adevărat trebuie să ne îngrijim și de hrana sufletului. Așa că eu acum le citesc la copilași, seara la culcare sau în timpul zilei. Acum le citesc din „Măria sa, Neagoe Basarab” și, mulțumesc lui Dumnezeu, le plac aceste cărți. Le citesc din Sfântul Luca, chirurgul, doctorul cel fără de arginți. Caut să le citesc și le place.

Pe mine mă ajută mult și faptul că ei se spovedesc.

Profesie și mamă
Eu mă duc la serviciu și lipsesc foarte mult de acasă. Dar asta mă apasă. Numai datorită faptului că îmi las copiii destul de mult fără datoria mea de mamă, fiindcă în casă trebuie mâncare, copilașul trebuie mâncat, spălat, nu trimis la școală fie cum. Uneori îmi vine să las tot și să stau cu copiii mei și să mă bucur de ei și să-i iubesc și să-i … Of, aici lucrez, aici caut. Într-adevăr, se împacă mai greu, dar se poate.

Rugăciune
La începutul căsniciei mele, făceam rugăciunea de dimineață, nu gândeam să nu o fac, făceam rugăciunea de seară. Dacă stau să mă gândesc câtă rugăciune fac acum și câtă rugăciune făceam atunci – atunci făceam mult mai multă rugăciune decât acum. Dar acum am altă conștiință a prezenței lui Dumnezeu decât o aveam atunci. Acum însuși faptul că mă văd în halul în care mă văd acum, eu cred că este un lucru bun pe când atunci făceam ce trebuie, eram plină de mine, eram dreaptă, pe când acum văd că nu așa stau lucrurile. Și totuși deși acum nu stau în genunchi cât stăteam atunci, acum mulțumesc lui Dumnezeu și pentru lumina zilei, pe când atunci nu dădeam doi bani pe lumina zilei. Și e atât de firesc să zic: „Slavă Ție Doamne!” Acum am cu totul alte criterii.

Deci la început făceam rugăciunea teoretic, din datorie. După care, când am dat de greu a scăzut rugăciunea, m-am împuținat. Asta pentru faptul că nu era făcută bine. Dar încet, încet am început să-L gândesc (sau găsesc) cumva pe Dumnezeu în toate. Și într-un alt fel a crescut prezența lui Dumnezeu, conștiința lucrării, prezenței lui Dumnezeu și recunoștința față de Dumnezeu. S-a transformat rugăciunea. De acum sunt la faza în care trebuie să mă așez iar la rugăciune, în care simt chemarea rugăciunii, simt pur și simplu – să mă întorc la rugăciune. Simt nevoia, setea de rugăciune. Acum copiii au crescut și apar probleme mai delicate. Simt că dacă fac rugăciunea lucrurile se vor limpezi, se vor așeza, și înlăuntrul copiilor mei – vor vedea că apa este udă, fără să le vorbesc eu prea mult.

Cu copiii, când erau mai mici, făceam rugăciunea împreună seara la culcare. Dimineața mai rar. Acum n-o mai fac. Ei au și duhovnic. Părintele la fiecare le-a dat și un canon. Ei își fac canonul, fiecare, atât cât are el: unul cinci metanii, unul șapte metanii, unul „Tatăl nostru”.

Mie mi-e sete. Dacă mi-e sete de Dumnezeu mă duc duminică, mi-e sete, mă duc la Sfânta Liturghie, nu pot să stau fără ea. Asta știu copiii. Încă se plictisesc la Sfânta Liturghie copiii. Normal. Dar ei simt setea mea și cred că până la urmă se vor limpezi și înlăuntrul lor. Părintele duhovnic mi-a zis foarte simplu că dacă eu cred și dacă trăiesc ceea ce cred o să-mi fie foarte simplu să le zic copiilor. Pentru că știu ceea ce simt, pentru că am trăit, pentru că trăiesc ceea ce vorbesc, și caut să-i explic, îi dau din trăirea mea celuilalt. Dacă nu trăiesc lucrul acesta n-am cum să-i explic un lucru și să-l fac să înțeleagă un lucru pe care nici eu nu-l cunosc. Și lucrurile sunt foarte firești și foarte simple.

Totul este mila lui Dumnezeu, pentru copii. Ce poate omul, omul cel veșnic nesincer și-n luptă cu el însuși, nemulțumit și neîmpăcat? În viața de familie cele mai importante mi se par acestea: sinceritatea, glasul conștiinței și credința.

Miezul căsniciei este binecuvântarea copiilor! Greul ne este întotdeauna același: noi înșine! Eu încerc să-mi fac datoria de mamă, să ascult de conștiință, atât cât mă duce și pe mine mintea. Și Dumnezeu face restul. Dar tot din grija copiilor. Că doar nu sunt ai mei.

Cristina Bălan



Sus