RO
EN

Crescând copii
în America


 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor


Am două fete. Prima s-a născut cu puțin înainte de a emigra în America în 1991, iar cea de-a doua șapte ani după.

Primii ani în America au fost foarte grei. Munceam din greu șapte zile pe săptămână pentru a ne putea întreține. Nu aveam acte în regulă – fapt pentru care, de exemplu, nu am putut merge la înmormântarea tatei. Nu aveam asigurare medicală. Nu puteam să-mi permit să cheltuiesc un dolar să-mi cumpăr un covrig sau o înghețată. Totul era la limită, la ultimul cent, ca să putem să plătim facturile și să putem și să punem ceva deoparte – cineva ne dăduse acest sfat extraordinar: Nu contează cât câștigi, contează cât pui deoparte.

După aceea am început noi să căutăm biserica. N-a fost nimic foarte convingător la început. Dar am început să ne rugăm. Mă rugam foarte mult, pentru că era foarte greu cu serviciul și în fiecare zi în drum spre serviciu – eu mă ocup cu reflexo-terapia – mă rugam la bunul Dumnezeu să-mi dea îndemânare și să-mi dea răbdare și să-mi dea pricepere în ceea ce fac. Aceea cred că a fost o perioadă de rugăciune foarte puternică pentru mine. Bine, m-am rugat și în România după ce a plecat soțul în America. Atunci am început cu adevărat rugăciunea și convorbirea mea cu Dumnezeu. Chiar dacă nu mergeam la biserică, zilnic mă rugam ca să ajute bunul Dumnezeu să fim împreună. Nu mă rugam să ajung în America, mă rugam să fim împreună; nu contează unde, dar să fim împreună.

Apoi l-am cunoscut pe Părintele Constantin Chirilă, care slujea la o biserică rusă, Acoperământul Maicii Domnului, unde slujbele erau în engleză. Am stat de vorbă, a venit la noi în vizită și așa, cu ajutorul lui, am început să ne întoarcem la Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului, cu spovedit, cu împărtășit. Am făcut prima spovedanie generală. Acolo am început să ținem posturile, acolo am învățat voluntariatul. Creșterea noastră duhovnicească acolo a început.

Dumnezeu a avut milă de noi și a venit și al doilea copil și atunci îmi luam copiii duminica și plecam la biserică. Soțul rămânea acasă – pe vremea aceea mama soacră stătea cu noi. Ei stăteau acasă și eu plecam la biserică. Și aveam, bineînțeles, scandal când mă întorceam acasă. Mama soacră îmi spunea: Uite, faci scandal în casă. N-ar trebui să te mai duci! I-am spus: Eu trebuie să merg la biserică!

Pr. Constantin a fost totdeauna ajutorul meu sufletesc, moral. Cu ajutorul dânsului încet, încet am început să ținem posturile, a început și soțul să meargă la biserică. Acum ținem post cu toții și nu-i mai forțez. La început am fost ca la armată.

Școala duminicală
La biserica rusă aveau școală duminicală pentru copii. Și pentru că cea mică nu știa engleza, a trebuit să merg cu ea ca să-i traduc. Și așa am intrat în sistemul de școli duminicale. La un moment dat a venit și Părintele Constantin Galeriu la New York și ne-a spus: Măi oameni buni, voi sunteți români. Uite, Părintele Vasile Vasilache este la biserica Sfântul Nicolae. De ce nu mergeți acolo? I-am spus că părintele Vasile nu are școală duminicală, iar fetele mele vor să învețe religie. Și am inceput sa mergem la Pr. Vasile, unde au început să organizeze școală duminicală la biserica Sfântul Nicolae. Tot ce am făcut am făcut pentru ele.

Avem, acum, dacă-i adunăm pe toți, în jur de 40 de copii. Problema este că în America nu toată lumea stă pe lângă biserică. Într-o duminică vin unii, într-altă duminică vin alții. Avem trei grupe – 5-8, 9-13 și 14-18 ani. Eu mi-am ales grupa mică pentru că ei sunt mai năzdrăvani și eu, cu mila Domnului, îi stăpânesc mai ușor.

De câțiva ani este o programă pe toate bisericile, pe toată Arhiepiscopia. Avem manuale de religie din România. De fiecare dată când merg în România, când trec pe lângă orice librărie, orice mănăstire, mă uit după material didactic. Am luat, de exemplu, viața Sfântului Nectarie, viața Părintelui Paisie, viața Sfântului Nicolae, viața Sfintei Teodora de la Sihla, viața Sfântului Gheorghe, a Cuvioasei Parascheva… După ce se împărtășesc ieșim din biserică și mergem într-o sală și acolo ei mănâncă un sandwich și beau un pahar de suc sau de apă și încep lecția. Am cam 45 de minute la dispoziție. Și atunci le arăt poze din carte și le explic despre viață și dau pagina și le spun ce s-a întâmplat și vorbesc cum să-i recunoaștem pe sfinți. Apoi îi trimit în biserică și le spun: Hai să vedem câte icoane cu Sfântul Nicolae avem în biserică. Mai vorbim și din ce e compusă biserica, și ce s-a întâmplat cu Mântuitorul. Facem rugăciune la început, rugăciune la sfârșit. Trebuie să știe Tatăl nostru, Înger, îngerașul, rugăciunea înainte de a merge la școală. Acestea sunt în programa de acum.

Sunt foarte receptivi. Partea cea mai bună este că și părinții acasă le citesc câte o pildă. Așă că mulți știu foarte multe lucruri. Vorbim de post, vorbim de fapte bune. Mai ales când suntem în post le spun că postul nu este să ții numai post de mâncare, mai este și cum te porți cu părinții, cu frații, le arăt tot felul de poze – În poza asta e bine ce vedem? Face bine? Nu face bine? Câteodată le mai dau și câte un concurs, îi împart în două și le mai fac câte-o surpriză. Deci trebuie să nu fie monoton, pentru că ei nu-s atenți la lucrurile monotone. De exemplu, de Paști am fost și am împodobit niște ouă de plastic. Deci au nevoie de variație. Cei de la grupa mare au ca bază una dintre cărțile părintelui Dumitru Stăniloae.

Acum la noi biserica este plină de copii. Au ajuns unele familii la trei, patru, vine și al cincilea copil. Este o bucurie. Noi când aflăm că cineva o să mai aibă un copil, ne bucurăm. Mama soacră este în vizită la noi acum și zice: Eu nu vă înțeleg pe voi. În România când auzi că cineva a rămas gravidă, zici: Vai, săraca! Și voi vă bucurați atât de mult?! Și-i zic: Dar cum să nu te bucuri?!

Cu ani buni în urmă a venit Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului și l-am întrebat: Părinte, ce aveți nevoie pentru copii? Și a zis: De la scrisori până la ciment am nevoie de toate! L-am întrebat: Cum, „de la scrisori”? Și părintele a răspuns: Nici nu vă imaginați ce înseamnă pentru un copil orfan să primească o scrisoare! Și atunci toți copiii pe care îi aveam în vremea aceea la școala duminicală au scris scrisori pentru copiii de la Valea Plopului. Mai apoi mergeam cu copiii de la școala duminicală cu colindul și banii pe care îi strângeam îi trimiteam dânsului. Acum cu cei mari am făcut niște mărțișoare pe care le-am vândut și am strâns 400 de dolari pe care îi trimitem la părintele.

Dă-le ceva în schimb
Tot părintele Tănase ne-a dat sfatul acesta: Dacă vrei ă nu facă anumite lucruri copilul tău: nu vrei să meargă la nu știu ce concerte, nu vrei să vadă nu știu ce filme și vrei să-i interzici partea aceasta, trebuie să fii sigur că timpul acela l-ai umplut cu altceva, i-ai oferit altceva. Nu poți să-i iei ceva și să-l lași așa, în aer. Deci trebuie să-i oferi altceva, e un schimb. Asta am încercat să fac eu cu copiii mei. Așa am ajuns, cu darul lui Dumnezeu, să organizez tabere de copii și de tineret pe întreaga Arhiepiscopie…

Apoi am fost de principiu: Nu merg să doarmă la nimeni! Dacă vrea cineva să doarmă, să vină la noi, dacă vrea să se joace să vină la noi. Nu mă deranjează să gătesc, să aranjez, să le fac sucuri, ce vor ei. Dar să-i văd eu! Să văd cu cine merg, cu cine se joacă.

Tot timpul meu liber este pentru ele. Mă gândesc ce să mai fac. Orice lucru pe care pot să-l fac pentru ele, îl fac necondiționat. Nu am timp pentru mine. Suntem într-o societate în care timpul zboară și nu avem timp, dar pentru copii nu poți să spui „nu am timp”.Un părinte care într-adevăr vrea să vadă ce face copilul lui și să-l ajute trebuie să-i ofere timpul său. Trebuie să te implici, să vezi ce face copilul tău. Nu să-i pui televizorul și tu să faci ce vrei. Nu! Pentru că sunt foarte multe filme pentru copii care au un vocabular care nu este cum trebuie, multe atitudini… și copilul copiază absolut tot. Are multă nevoie de dragoste. Copilul trebuie să simtă. Nu trebuie să-l cumperi cu electronice, cu cadouri, cu jucării, cu astea – nu. El trebuie să simtă dragostea ta și dăruirea ta ca timp, ca persoană. Seara, când vii, nu da drumul la televizor; joacă-te cu copilul tău!

În permanență orice timp l-am avut liber, orice temă de la școală, știu de la fiecare cuvânt ce a avut. De exemplu când eram plecată 2-3 zile, sunam de acolo și întrebam: Ai făcut proiectul ăla, ai făcut aia, ai făcut ailaltă? Deci știam absolut tot. Nu poți să-i lași așa! Și când ele se mai supără le spun doar atât: Din dragoste îți spun. Nu vreau să crești ca iarba la marginea drumului!

Tabere Așa cum am amintit, cu binecuvântarea IPS Nicolae Condrea, de 11 ani mă ocup de organizarea taberelor, de copii la început, iar acum de tineret, din cadrul Arhiepiscopiei. Acestea au avut un efect extraordinar asupra fetelor mele, și a tuturor participanților. Au cunoscut persoane cu aceleași preocupări, s-au închegat prietenii, au învățat foarte bine limba română, s-au discutat probleme de viață. Fetele mele după fiecare tabără mă întrebă: Noi, românii, de ce nu avem o școală românească; să gândim toți la fel, să căutăm același lucru, să avem aceeași religie?

În tabere toate filmele, tot materialul didactic pe care îl prezentăm, toate au o lecție de învățat. Am insistat să le spunem copiilor ce trebuie să audă. Ori pe ei foarte mult la ora actuală îi interesează sexul. Este un lucru despre care nu vrem să vorbim, dar asta este ceea ce îi interesează. N-au răspunsuri la multe întrebări. Și atunci eu fetelor din tabere le-am spus exact cum trebuie să fie și cum sunt lucrurile. Multe dintre ele au zis că niciodată n-au vorbit cu părinții lor așa ceva. Părinții se feresc să vorbească de lucrurile acestea, ceea ce eu consider că este o greșeală. Nu vreau copilul meu să-mi pună: N-am știut. Nu. Trebuie să fie informat, să știe ce alegere are, sau care sunt consecințele.

Apoi am discutat problema avortului: ce înseamnă avort – să-l faci, să nu-l faci. Și le-am zis: Măi, dacă ați rămas gravide, copilul ăla trebuie să se nască. Nu există să-l lepezi. Adică, ești ca Iuda – după ce că L-ai trădat pe Mântuitorul, te mai și spânzuri, în loc să-ți ceri iertare? Așa și voi: ai rămas gravidă. Ai păcătuit o dată. Măcar nu păcătui în continuare facând și omorul. Și am văzut că au înțeles cum stau lucrurile.

Mesaj
Am observat că copiii care au fost lăsați mai liber și mai independenți, când ajung la o anumită vârstă, 14-15-16 ani, nu mai vin la biserică.

Eu sunt de părere că copilul trebuie să știe că trebuie să asculte. Din ce am observat eu, trebuie să fii (de multe ori și) autoritar. Copilul să știe când ai spus Da sau când ai spus Nu. Sau, cum îmi place să spun: îmi aleg bătălia. Adică mai las de la mine, dar când știu sigur că trebuie să fie NU, este NU. Și ceea ce mă bucur este că atunci când au fost mai mici, eu am fost mai autoritară. Când au mai crescut, autoritatea a preluat-o soțul meu. El era foarte îngăduitor: el nu pedepsește, totul li se cuvine copiilor. Eu mai pedepsesc, mai iau celularul, mai spun nu te duce acolo, nu face aia. El nu. El era de acord cu tot ce vor ele. Și aveam probleme. Și atunci într-o zi i-am spus: Uite, copilul trebuie să înțeleagă că trebuie să asculte. Dar dacă noi cântăm două melodii, tu într-un fel, și eu într-un fel, bineînțeles că el alege ce-i convine lui. Și atunci nu înțelege care-i mesajul nostru. Dacă nu cântăm aceeași melodie, copilul n-o să-nțeleagă și nici noi n-o să avem rezultat. Și până la urmă soțul meu a înțeles și fetele îl știu pe el, cum s-ar spune „de frică”, și eu sunt omul de comunicare, cum s-ar spune, mai îngăduitoare, chiar dacă sunt mai strictă.

Însă avem un lucru: în fiecare seară noi mâncăm împreună. Chiar dacă unul din noi a mâncat înainte și zice: Eu sunt sătul – stă la masă. Și vorbim ce-am făcut în timpul zilei, vorbim ce probleme avem fiecare: Daddy, cum a fost la tine la serviciu astăzi, ce zi ai avut? Danielle, cum a fost la școală, ce ai făcut la materia aia; ai dat un examen, ai avut un test? Ana, ce-ai făcut la serviciu? Deci comunicăm foarte mult între noi și seara la masă putem sta și 2-3 ore.

Cer înțelepciune în fiecare zi
La noi televizorul funcționează numai în week-end. În timpul săptămânii nu avem televizor. Copiii nu au televizor în camera lor. Rar, dacă aveau timp, ne uitam la un film în timpul săptămânii; sau dacă urmăreau un serial, mă uitam cu ele: Vreau să văd ce văd! Nu să le pun acolo și ele să vadă ce vor ele.

Iar computer-ul totdeauna a avut parolă, deci nu s-a deschis fără voia mea! Am trecut prin multe faze. Întâi am încercat: Nu faci nimic pe computer până nu ajung eu acasă. Pe urmă lucram până târziu și mi-am dat seama că nu se poate lucrul acesta. Și am zis: computer-ul merge până la ora 20:00; la ora 20:00 s-a terminat toată treaba și se închide. După aceea am pus „parental-control” și am programat computer-ul ca să se închidă la ora 22:00. Pe urmă l-am mutat până la ora 23:00, pe urmă până la ora 24:00.

Eu cer înțelepciune în fiecare zi și Dumnezeu îmi dă. De multe ori mă mir și eu cum de mi-a venit ideea respectivă.

Am trecut și prin faza în care, bineînțeles, eu le-am mai atins pe fetele mele și cea mică mi-a zis: M-a învățat la școală că n-ai voie să dai în mine, că dacă dai în mine să sun la poliție sau să le spun lor! Atunci i-am spus: Foarte bine. Uite, aici ai o geantă. Te rog împachetează ce haine vrei tu și sunăm la poliție să-ți găsească o familie adoptivă, unde să poți să faci tu ce vrei. Eu nu te bat, că nu vreau să intru la pușcărie. Și o să fie bine și pentru tine și pentru mine. Eu n-am de ce să mă mai supăr și să mă mai enervez. Tu o să faci ce vrei tu și atunci suntem toți mulțumiți. Și atunci când a devenit realitate, copilul meu a început să zică: Mami, vreau să cresc în familia asta, eu nu vreau altă familie! Dar, credeți-mă, geanta aceea a stat 6 luni lângă ușă. Cum era o problemă îi ziceam: Ia-ți geanta, hai!

Cu cea mare am trecut prin faza: Am 18 ani și fac ce vreau. Și cam pierdusem frâiele. Dar odată la facultate a început să aibă anumite probleme și eu am ajutat-o să-și revină. Atunci i-am explicat, și ea a înțeles, că noi, în familie, de când te naști ești sub ascultare. Și ea, până o să se căsătorească, o să fie sub ascultarea noastră. Când se căsătorește o să fie în ascultare de soț, care este complet altceva. Dar de când te naști ești sub ascultare: de părinți, de profesori, de Dumnezeu, de șefi la serviciu, oriunde ești, ești sub o ascultare. Și de atunci, slavă Domnului… N-am avut probleme dificile.

Apoi, în privința banilor, americanii au obiceiul să dea copiilor bani de buzunar săptămânal: Dacă dai cu aspiratorul primești 5 dolari; dacă faci curățenie în camera ta încă 2, și dacă duci gunoiul încă 2… Eu nu sunt de acord! Le-am explicat: Voi nu mă plătiți pe mine nici să fac curățenie, nici să gătesc, nici să pun masa, nici să spăl vasele. Suntem o echipă și fiecare om în echipă lucrează ca noi, ca familie, să stăm pe picioarele noastre. Nu ne plătim unii pe alții! Și așa am făcut. Pe urmă, când au mai crescut, pentru că una-i născută într-o zi cu soț, una într-o zi fără soț, le-am zis: Una spală vasele în ziua cu soț, cealaltă spală în zilele fără soț.

Dar nu au avut bani pe mâna lor. Pentru că, știți cum e: banul strică! Prea mulți bani strică. Și mai ales când sunt nemunciți, se cheltuie foarte ușor.

În genunchi
Fata cea mare a trecut la un moment dat printr-o decepție, care sunt normale la vârsta asta. A început să plângă, nu-i venea să creadă. Și i-am zis: Hai să ne așezăm pe genunchi să facem Paraclisul Maicii Domnului. Și ne-am așezat pe genunchi și am făcut Paraclisul Maicii Domnului și după ce am terminat Paraclisul avea pace și liniște și a văzut diferența. Și bineînțeles că și în zilele următoare, cum trecea iarăși printr-o fază mai grea, venea lângă mine și mă întreba: Ai treabă acum?Ce treabă să am? Ai nevoie de ceva?Putem să mai facem o rugăciune?Cum să nu. Acum. Și lăsam absolut totul și ne lăsam iarăși pe genunchi și iar făceam. Și și-a dat seama. Prin toate lucrurile prin care trecem rugăciunea rămâne baza.

Și în tabere le spuneam: Măi, dimineața, când vă sculați, nu vă luați celularul ca să vă conectați la rețea. Conectați-vă cu Dumnezeu întâi! Și pe urmă vă luați celularul. Și celor mici de la școala duminicală le spun: Măi, ești pe stradă, ești undeva, și vine cineva și-ți spune: Nu-mi găsesc cățelul, poți să mă ajuți? Și te ia și te bagă într-o mașină, te răpește… Gândul vostru trebuie să fie la Dumnezeu și la Maica Domnului, ca să vă apere, să vă păzească. Acolo trebuie să vă conectați în permanență, că acolo este conexiunea cea mai sigură.

Acum fetele mele știu că dacă e Sfânta Liturghie nu putem să lipsim. Dacă putem, mergem și la vecernie. Încercăm o dată pe lună să ne spovedim și să ne împărtășim. Și în toate lucrurile acestea eu încerc să fiu exemplu pentru ele. Orice lucru de voluntariat pe care-l fac, îl fac cu ele.

Voluntariat
La americani orice copil care este în școală trebuie să facă voluntariat. Ca să termini liceul trebuie să ai un anumit număr de ore de voluntariat; fiecare liceu îți cere alt număr de ore. În procesul de admitere la facultate contează foarte mult voluntariatul pe care l-ai făcut. Și prin asta americanul învață că trebuie să doneze timpul și pentru altcineva, nu numai pentru el, să ajute cu ceva.

Sunt o mulțime de oportunități de a face voluntariat: la bibliotecă, la spital, la muzeu, la o școală publică să lucrezi cu copiii la programul de după terminarea orelor. Oriunde poți să te duci. Nu există aici n-am avut unde să fac voluntariat. Fata mea cea mare, când era în liceu, a fost într-un program de voluntariat la facultatea College of New Rochelle. Acolo sunt studenți care-s mai în vârstă și trebuie să dea un examen ca să intre în programul american. Și ea a lucrat cu ei matematică și engleză, să poată să-i ajute să dea acest examen să intre în programul american.

Personal, recomand voluntariatul în spital, pentru că acolo vedem boala, vedem suferința, vedem neputința. Da, e frumos să faci voluntariat la un muzeu, dar sufletește nu-i același lucru. Nu ai aceeași trăire. Una este să stai de vorbă cu un bolnav, să poți să-l întrebi cum se simte, să poți să-i aduci un pahar de apă, și alta este să pui o carte în raft la bibliotecă.

Eu am simțit voluntariatul cu mine. Eu fac reflexo-terapie. Și am făcut 4 ani voluntariat într-un spital. Mergeam în fiecare joi și lucram cu femei cu handicap, femei care erau în cărucioare. Oamenii care veneau acolo erau oameni foarte săraci, care nu-și puteau permite absolut nimic. Și spitalul le oferea această oportunitate să poată să aibă aceste tratamente. Apoi, Ronald McDonald are o clădire în care cei care vin din afara orașului pot să stea acolo. Le oferă cazare și masă aproape gratuit, ei plătesc foarte puțin. Și mă duc și fac voluntariat acolo o dată pe lună. De fiecare dată, mai ales în programul pe care l-am făcut la spital, mi-am dat seama cât de binecuvântată sunt de Dumnezeu când văd alții prin ce trec și câtă suferință au. Apoi Dumnezeu îmi dădea așa o pace și o mulțumire că pot să fac ceva. Pentru mine era un efort foarte mic, dar pentru persoana care primea tratament însemna enorm.

Într-o zi, una dintre paciente, era o negresă, era ultimul ei tratament, mi-a adus doi ursuleți care se țineau de mână și scria pe ei: „prieteni pentru totdeauna”. Era o femeie foarte săracă, care trăia într-o casă socială – shelter cum îi zic aici. Nu vă puteți închipui cât de mult a însemnat gestul ei pentru mine!

De fiecare dată când fac voluntariat primesc mult mai multă plată de la Dumnezeu decât dacă aș primi bani. Ceea ce-mi recompensează mie Dumnezeu și mulțumirea sufletească pe care o am, nu poate să fie echivalat de banii pe care i-aș fi primit. Voluntariatul ar trebui să facă parte din viața noastră a fiecăruia. Și atunci cred că lumea ar fi mult mai bună. Pentru mine a fost totdeauna o mare răsplată. Sufletește m-am simțit extraordinar de bine.

Îmi aduc aminte de bunica, Dumnezeu s-o odihnească. Aveam 17 ani când ne-am mutat la bloc, dar bunica deja avea 3-4 familii unde ne trimitea cu mâncare: Ia, să te duci cu mâncarea asta la familia aia.

Și aici la noi, la biserică, tot ce facem este pe bază de voluntariat: școala duminicală, tabere, curățenia în biserică, aranjatul florilor, mâncarea și servitul la hramuri, tot. Aceasta am învățat-o încă de pe vremea când mergeam la biserica rusă, unde totul era voluntar. Deci suntem pe voluntariat. Pentru că asta este în final ceea ce ar trebui să facem toți: Dăruind, vei dobândi!

Sfaturi bune
Părintele Galeriu ne-a întrebat care este semnificația verighetei. Și tot el ne-a spus: căsnicia nu are nici început nici sfârșit, este permanentă. Apoi ne-a povestit cum odată preda la Facultate și era desculț. Studenții au început să-și dea coate, și unul dintre ei l-a întrebat: Părinte, ce s-a întâmplat? Ați uitat să vă luați pantofii de acasă? Dar părintele i-a zis: Nu. Am venit cu metroul și era un om în metrou care nu avea pantofi. Și i-am dat pantofii mei. Atunci mi-am dat eu seama ce înseamnă iubirea aproapelui.

Când locuiam cu mama soacră și aveam niște neînțelegeri, un părinte mi-a dat acest sfat: Să nu faci nimic la întuneric. Tot ce faci să faci la lumină. Căci dacă faci la întuneric iese la lumină și este mai greu, o să ai probleme. Mie nu mi-a convenit sfatul pe care mi l-a dat în totalitate. Dar pentru că mi-a spus „să nu faci nimic la întuneric” am spus: Atunci să dau ascultare. Și ascultare am dat și nu putea să iasă mai bine. Aceea m-a învățat ce înseamnă ascultarea față de duhovnic.

Tot dânsul mi-a dat sfatul ca în orice problemă am cu copiii mei să las loc de discuție. Deci să nu fac în așa fel încât să trântim ușa și să nu mai vorbim, sau să-l dau afară pe ușă, sau să rup legătura. Nu. Indiferent cât e de grea problema care se ivește, să las loc de discuție cu copiii mei. Și acela a fost un sfat extraordinar. Pentru că dacă se supără și pleacă, n-ai rezolvat problema. Dar dacă poți să mai comunici, problema se mai poate îndrepta. De aceea fetelor mele le-am spus: Dacă se întâmplă să rămâneți gravide, eu să fiu prima, indiferent că-mi convine sau nu, dar eu să fiu prima care aflu. Orice altă problemă pe care o aveți, eu să fiu prima care aflu.

Nu am terminat
Vă mărturisesc sincer că eu nici acum nu am terminat lucrul cu fetele mele. Da, sunt convinsă că o să se gândească de două ori înainte să facă un lucru, dar ispita societății este atât de mare, încât totdeauna inima mea este îndoită dacă o să ia decizia care trebuie.

Florica Radu, New York



Sus