RO
EN

Un făcător de bine
în vremuri tulburi

Mitropolitul Visarion Puiu
1879-1964

 

Print Tipărește
Cuprins
Articolul anterior
Articolul următor
Pe 10 august 2014 se împlinesc 50 de ani de la adormirea Mitropolitului Visarion Puiu. Rând pe rând Episcop de Argeș, de Hotin, Mitropolit al Bucovinei, șef al Misiunii Ortodoxe Române în Transnistria, el a fost o mare personalitate a Bisericii, fiind autorul multor inițiative bune care au dăinuit în timp.

Bălți, 1923-1935
La venirea sa ca Episcop de Hotin, în primăvara lui 1923, în orașul Bălți exista o singură biserică ortodoxă; nici vorbă de reședință episcopală sau de alte înlesniri pentru funcționarea unei administrații episcopale. Primii ani a stat cu chirie. În cei 13 ani petrecuți în această slujire, s-au construit 64 de biserici noi, dintre care 6 în Bălți. Alte 343 au fost renovate, episcopul implicându-se și în nenumărate proiecte caritabile, filantropice și de utilitate publică. Dintre toate, poate cea mai răsunătoare realizare a fost construirea, între 1924 și 1933 – în plină criză economică mondială –, în principal din donațiile credincioșilor, a catedralei episcopale „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, care a fost sfințită la 2 iunie 1935 în prezența regelui Carol al II-lea și a Marelui Voievod Mihai.

Bucovina, 1935-1940
Teoretic, Mitropolia Bucovinei era cea mai bogată eparhie din întreaga Biserică Ortodoxă Română. În realitate, din cauza unor contracte mai mult decât dezavantajoase și a implicării covârșitoare a factorului politic, Mitropolia înregistra mari pierderi. După ce a fost ales Mitropolit al Bucovinei, i-au trebuit doi ani de zile noului ierarh pentru a învinge toate opozițiile și a pune ordine în eparhie. S-au construit 26 de biserici, printre care patru în Cernăuți și actuala catedrală din Rădăuți, iar alte 175 au fost reparate. Mănăstirile istorice au fost restaurate, iar la Mănăstirea Putna s-a construit o casă de pelerini. Această casă de pelerini - în prezent Arhondaricul „Mitropolit Visarion Puiu” - a ars la 12 august 1999, după care a fost reconstruită respectându-se arhitectura inițială, care suferise modificări în timpul comunismului.

Transnistria, 1943
În decembrie 1942, Mitropolitul Visarion devine șef al Misiunii Ortodoxe Române pentru Transnistria – teritoriul cuprins între Nistru, Bug și Marea Neagră. Aici, vlădica Visarion a dus o amplă muncă de reîncreștinare, lucrare începută de predecesorul său, arhimandritul Iuliu Scriban, odată cu înființarea misiunii în august 1941. Urmare a eforturilor celor doi, în martie 1943 statisticile arătau că: au fost reparate și redate cultului 445 de biserici și 187 case de rugăciune, iar alte 222 de biserici se aflau în curs de reparație sau de construcție. Au fost botezați 133.846 de copii până la vârsta de 7 ani și 18.248 de persoane peste vârsta de 7 ani, iar 36.431 de credincioși au fost cununați.

Un moment plin de semnificații din această perioadă îl reprezintă slujba din Duminica Ortodoxiei din 14 martie 1943. Iată relatarea unui martor ocular: „După slujba săvârșită la catedrala din Odessa, mitropolitul, însoțit de un număr impresionant de credincioși, a pornit în procesiune până la Piața 16 octombrie, unde ieri aveau loc serbările bolșevice. Începe slujba. Departe se aude ecoul megafoanelor: «Celor ce tăgăduiesc existența lui Dumnezeu și susțin că lumea aceasta a luat ființă singură de la sine și toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare – anatema! […] Tuturor celor ce au persecutat și vor persecuta credința creștină, clerul și pe credincioșii săi prin porunci, schingiuiri și moarte de martiri – anatema! […]». Deodată, vlădica coboară vocea și citește: «Iar celor care pentru credința ortodoxă și pentru patrie și neam au suferit și au fost uciși în războaie, prinți și boieri, ofițeri și de Hristos iubitori ostași și tuturor pravoslavnicilor creștini, care s-au sfârșit în adevărata credință și cu nădejdea Învierii – veșnică pomenire!»”

Exil, 1944-1964
Profitând de o delegație oficială în Croația în august 1944, Mitropolitul Visarion nu se mai întoarce în țară, ci se autoexilează, mai întâi în Austria, apoi Italia, Elveția și, în final, Franța.

Din acești ani grei de exil, marcați de singurătate, lipsuri, dezamăgiri și boli, un episod luminos îl reprezintă relația apropiată, caldă, pe care a avut-o cu Arhiepiscopul Europei Occidentale din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil, Sfântul Ioan Maximovici. „Cât de tare îmi doresc să ne întâlnim și să vorbesc cu Înaltpreasfinția Voastră, cerând și Sfintele Daruri”, scria ierarhul român la 8 octombrie 1960.

Ultima scrisoare dintre cei doi a fost expediată de Sfântul Ioan la 8/21 august 1962, cu puțin înainte de a părăsi Europa pentru a prelua scaunul de Arhiepiscop de San Francisco: „Vă mulțumesc din inimă pentru darul de 10.000 de franci trimis. Nu trebuia să faceți aceasta, pentru că este datoria mea către Voi, al meu confrate, să aveți ocazia să Vă împărtășiți cu Sfintele Taine. Vă rog să îmi spuneți dacă aveți suficiente părticele. La începutul lui octombrie avem Sinod în America și este posibil ca eu să rămân acolo până la Crăciun (dacă va fi nevoie) și vreau ca până la întoarcerea mea să Vă ajungă. Dacă este nevoie, eu, până la plecarea mea, voi mai aduce. Cerând sfintele Voastre rugăciuni, Al Înaltpreasfinției Voastre confrate în Hristos, Arhiepiscop Ioan.”

Ierod. Ieremia B.



Sus